Marini împotriva Italiei

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNII DE MARINI v. ITALIA (Depunerea nr. 35088/97) HOTĂRÂREA STRASBOURG 9 ianuarie 2003 FINAL 09/04/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Marini v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele C.L.

Rozakis Bonello Lorenzen Dna Vajić Dna Botoucharova Dna Steiner judecă doamna Del Tufo, judecătorul ad hoc și dna S. Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii care s-a deliberat în privat la 12 decembrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 35088/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (n. 35088/97) de dl Emanuele Marini, dl Carlo Marini, dna Anna Maria Marini, dna Rosanna Marini și Silvano Marini („reclamanții”), cetățenii italieni, la 3 ianuarie 1997. Reclamanții au fost reprezentați de dl F. Abbate și A. Fantera, avocați practicanți în Orte.

Guvernul italian (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl F. Crisafulli. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu au putut recupera posesia apartamentului lor într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ei s-au plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții.

Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dna M. Del Tufo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Riano, pe care l-au lăsat F.M. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 31 iulie 1986, reclamanții și-au comunicat intenția de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înainte de Castelnuovo di Porto Magistrate.

10. Prin hotărârea din 3 noiembrie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Castelnuovo di Porto Magistratul a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 30 aprilie 1989. 11. La 17 mai 1989, reclamanții au notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 12. La 1 august 1989, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 11 august 1989. 13. Între 11 august 1989 și 27 mai 1996, judecătorul a făcut treizeci și șapte de persoane. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

14. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431/1998, procedurile de executare au fost suspendate timp de nouă luni. 15. Prin urmare, reclamantul a hotărât să nu urmărească procedurile de executare având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. 16. Potrivit celor mai recente informații furnizate de solicitanți în scrisoarea lor din 18 februarie 2002, ei nu au recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 17. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V.

HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 ALEGAT DE PROTOCOLUL NR. 1 ȘI § 1 ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 18. Reclamanții se plângeau că nu au putut recupera posesia apartamentului lor într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție și au susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 19. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 20. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47.

21. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, ceea ce ar conduce la orice concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile menționate mai sus și constată că, în acest caz, în februarie 2002, reclamanții așteptase 12 ani și șase luni de la prima încercare a judecătorului fără a reuși apartamentul. 22. În consecință, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamanții au solicitat reparații pentru daunele pe care le-au suportat, pe care le-au pus la 60 000 000 de lire italiene (ITL) [30.987.41 euro (EUR)] (ITL 12.000.000 - 6.197.48 EUR) și, de asemenea, lasă chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 25. Guvernul a subliniat faptul că reclamanții nu au adăugat dovezi de prejudiciu suferit ca urmare a presupusei încălcări și că, în orice caz, suma susținută este excesivă.

26. Curtea consideră că reclamanții trebuie acordate compensații (a se vedea Immobiliare Saffi , citată mai sus, § 79). În ceea ce privește prejudiciile materiale, având în vedere mijloacele de calcul propuse de solicitanți, Curtea, având în vedere elementele de probă anterioare și perioada în cauză, decide să acorde, în mod echitabil, 4000 EUR pentru fiecare reclamant sub acest cap. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să atribuie 3000 EUR pentru fiecare solicitant. Costuri și cheltuieli 27. Reclamanții au solicitat rambursarea costurilor juridice pe care le-au pus la ITL 20.942.640 [10.815.97 EUR] pentru costurile și cheltuielile lor în fața Curții.

28. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost suportate de fapt și neapărat de către reclamanți și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Bottazzi v. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDH 1999-V, § 30). În cazul în cauză, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 1 500 EUR (300 EUR pentru fiecare solicitant) reprezintă o sumă rezonabilă și atribuirea reclamanților care reprezintă suma. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecare dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 4000 EUR (4 mii de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3000 EUR (3 mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 300 EUR (3 sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 ianuarie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF MARINI v. ITALY (Application no. 35088/97) JUDGMENT STRASBOURG 9 January 2003 FINAL 09/04/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Marini v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mrs E. Steiner , judges , Mrs M. Del Tufo, ad hoc judge , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 12 December 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8. The applicants are the owners of a flat in Riano, which they had let to F.M.

RELEVANT DOMESTIC LAW

17. The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

23. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damages

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) 4,000 EUR (four thousand euros) for pecuniary damage; (ii) 3,000 EUR (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) 300 EUR (three hundred euros) for legal costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 9 January 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President