- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 9 ianuarie 2003
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
- Dommage matériel - réparation pécuniaire
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Tolomei împotriva Italiei
Traducere în română Auto
În cauza Tolomei c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, care va fi considerată ca făcând parte dintr-o secțiune a Curții Europene a Drepturilor Omului, care va fi încheiată în prima jumătate a SECȚIUNII TOLOMEI c. ITALIA (solicitarea nr. 35637/97) Hotărăște STRASBOURG 9 ianuarie 2003 DEFINIȚIA 09/04/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție.
Președintele Tulkens Lorenzen Vajić Levits Kovler judecători Del Tufo, judecător ad hoc și al dlui S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 35637/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă a acestui stat, M. La 31 ianuarie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către dl C.A. Gemignani, avocat la Viareggio. Ofițerul său, dl U. Leanza, și co-agentul său, dl F. Crisafolli. Recurenta susține că imposibilitatea prelungită de a executa ordinul de expulzare a chiriașilor constituie o încălcare a articolelor Protocolului nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție.
Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 Convenției [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a doua Secțiunea Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. În urma deportării domnului V. Zagrebelsky, judecător ales în temeiul Italiei (art. 28), guvernul l-a desemnat pe dl Del Tufo ca judecător ad hoc la 4 octombrie 2001 Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
Această cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Recurenta s-a născut în 1929 și își are reședința în Viareggio. Deține un apartament în Viareggio, pe care îl închiriase la GP 10. Prin scrisoarea recomandată din 19 aprilie 1986, recurenta l-a informat pe locatar cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. 11. Printr-un act notificat la 12 noiembrie 1987, recurenta va recita avizul de concediu și l-a numit pe persoana în cauză să se prezinte în fața judecătorului de instanță din Viareggio. 12. Printr-o ordonanță din 5 mai 1988, care a devenit executorie la 12 noiembrie 1988, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuie eliberate până la 31 decembrie 1988 cel târziu.
13. La 7 decembrie 1991 și din nou la 2 iulie 1993, reclamanta a însemnat chiriașului porunca de a elibera apartamentul. 14. La 22 iunie 1993, reclamanta a făcut o declarație solemnă că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l face locuința fiului ei. 15. La o dată nespecificată, aceasta i-a indicat avizul că expulzarea va fi executată la 23 septembrie 1993 prin intermediul unui aprod al justiției. 16. Între 23 septembrie 1993 și 13 mai 1997, aprodul judiciar a efectuat unsprezece tentative de expulzare. Toate aceste încercări au eșuat, reclamanta neadoptând ajutorul de stat în executarea expulzării. 17. La 26 iunie 1997, recurenta își va recupera apartamentul cu ajutorul forței publice.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT 18. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, § 18-35, CEDO 1999-V. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA 19. Recurenta se plânge că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
20. De asemenea, recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, de care dispune partea relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 (a se vedea Imobiliar Saffi, citată anterior, §§ 46-66; Lunari c. Italia, n 21463/96, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo c. Italia, n 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47).
22. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față; constată că reclamanta a trebuit să aștepte aproximativ trei ani și nouă luni de la prima încercare de expulzare a aprodului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul. 23. Prin urmare, în acest caz, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 24. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
326,72 EUR] pentru repararea prejudiciului material și moral suferit. În ceea ce privește prejudiciul material reclamanta se referă la diferența dintre chiria pe care o percepea și cea pe care o putea percepe pentru perioada 1988-1997. 26. Guvernul consideră în orice caz că suma solicitată este excesivă. 27. Curtea consideră că este necesar să se aloce despăgubiri ca daune materiale. Având în vedere modul de calcul al recurentei pentru evaluarea prejudiciului și pe baza elementelor aflate în posesia sa și a perioadei luate în considerare, Curtea decide să acorde în echitate suma de 5 000 EUR în acest sens. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că recurenta a suferit un anumit prejudiciu moral; prin urmare, aceasta decide, hotărând în mod echitabil în conformitate cu art. 41 din convenție, să îi acorde suma de 4 000 EUR în acest sens.
Comisioane și cheltuieli de judecată 28. Recurenta solicită, de asemenea, 11 800 000 ITL [6 094,19 EUR] pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 29. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR și acordul acordat recurentei. Interese moratorii 30. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție pe care statul pârât trebuie să o plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune materiale iii. 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale (iii. 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
9 ianuarie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE TOLOMEI c. ITALIE (Requête n o 35637/97) ARRÊT STRASBOURG 9 janvier 2003 DÉFINITIF 09/04/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Tolomei c. Italie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M. E. Levits , M. A. Kovler , juges , M me M. Del Tufo, juge ad hoc, et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2002, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 35637/97) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Paola Tolomei (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 31 janvier 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
La requérante est représentée devant la Cour par M e C.A. Gemignani, avocat à Viareggio. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et son co-agent, M. F. Crisafulli.
La requérante allégue que l'impossibilité prolongée d'exécuter l'ordonnance d'expulsion de locataire constitue une violation des articles 1 du Protocole n o 1 et 6 § 1 de la Convention.
La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l'Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M me M. Del Tufo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
Le 4 octobre 2001 la Cour a déclaré la requête recevable.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
8. La requérante est née en 1929 et réside à Viareggio.
Elle est propriétaire d'un appartement à Viareggio, qu'elle avait loué à G.P.
Par une lettre recommandée du 19 avril 1986, la requérante informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1987, et le pria de libérer les lieux avant cette date.
Par un acte signifié le 12 novembre 1987, la requérante réitéra l'avis de congé et assigna l'intéressé à comparaître devant le juge d'instance de Viareggio.
Par une ordonnance du 5 mai 1988, qui devint exécutoire le 12 novembre 1988, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1988.
Le 7 décembre 1991 et de nouveau le 2 juillet 1993, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l'appartement.
Le 22 juin 1993, la requérante fit une déclaration solennelle qu'elle avait un besoin urgent de récupérer l'appartement pour en faire l'habitation de son fils.
A une date non spécifiée, elle lui signifia l'avis que l'expulsion serait exécutée le 23 septembre 1993 par voie d'huissier de justice.
Entre le 23 septembre 1993 et le 13 mai 1997, l'huissier de justice procéda à onze tentatives d'expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, la requérante n'ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l'exécution de l'expulsion.
Le 26 juin 1997, la requérante récupéra son appartement avec le concours de la force publique. II.
LE DROIT INTERNE PERTINENT
18. Le droit interne pertinent est décrit dans l'arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, §§ 18-35, CEDH 1999-V. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 ET DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1 À LA CONVENTION
19. La requérante se plaint que l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique, constitue une atteinte à son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
La requérante allègue aussi un manquement à l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
La Cour a déjà traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation des articles 1 du Protocole n o 1 et 6 § 1 de la Convention (voir Immobiliare Saffi , précité, §§ 46-66; Lunari c. Italie , n o 21463/96, 11 janvier 2001, §§ 34-46; Palumbo c. Italie , n o 15919/89, 30 novembre 2000, §§ 33-47).
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni d'argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent; elle constate que la requérante à dû attendre environ trois ans et neuf mois à compter de la première tentative d'expulsion de l'huissier de justice avant de pouvoir récupérer son appartement.
Par conséquent, dans cette affaire, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 et de l'article 6 § 1 de la Convention. II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommages
La requérante réclame la somme de 111 000 000 lires italiennes (ITL) [57 326,72 EUR] au titre de réparation du préjudice matériel et moral subi. En ce qui concerne le préjudice matériel la requérante se réfère à la différence entre le loyer qu'elle percevait et celui qu'elle a pu percevoir pour la période allant de 1988 à 1997.
Le Gouvernement considère que de toute manière le montant réclamé est excessif.
La Cour considère qu'il y a lieu d'allouer un dédommagement à titre de dommage matériel. Considérant le mode de calcul de la requérante pour l'évaluation du préjudice et se fondant sur la base des éléments en sa possession et la période considérée, la Cour décide d'accorder en équité la somme de 5 000 EUR à ce titre. En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain ; elle décide par conséquent, statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, de lui accorder la somme de 4 000 EUR à ce titre. C. Frais et dépens
La requérante demande également 11 800 000 ITL [6 094,19 EUR] pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR et l'accorde à la requérante. D. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage matériel ; ii. 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral ; iii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 janvier 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président