SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 39812/98 prezentate de Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 ianuarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 25 septembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl Bakbak, este un resortisant danez de origine turcă, născut în 1967 la Yunak (Turcia) și rezident în Danemarca. La momentul faptelor, acesta era în vacanță la Fethiye (Turcia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul S. Aslantaș, avocat la Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Arestarea și procedurile penale împotriva reclamantului la 8 iulie 1997, ca urmare a unui apel telefonic din A.Y., proprietarul unui bar situat în Fethiye, care se plângea de comportamentul reclamantului, mai mulți ofițeri în uniformă și în haine civile s-au mutat să-l aresteze și să-l aresteze. În aceeași zi, la ora 1:30, proprietarul barului a fost ascultat de poliție și a declarat că, la 7 iulie 1997, în jurul orei 23:30, reclamantul a fost dus la școala sa, că a consumat alcool, apoi că, în jurul valorii de 1 În aceeași zi, poliția a auzit un alt martor, M.S.Ș. Acesta a declarat că, la sosirea sa la bar, în jurul orei 23:55, reclamantul a acostat și le-a deranjat pe cliente, apoi proprietarul barului la l ui s-a rugat să se comporte în mod corespunzător, dar în zadar. El a menționat că, atunci când au sosit, vinovatul de tulburări i - a insultat pe ofițerii de poliție, pe care i - a împotrivit, refuzând să - i urmeze la secția de poliție, așa cum i - au cerut ei, și că a avut un comportament agresiv. Procesul verbal din 8 iulie 1997 a arătat că reclamantul își petrecea vacanța în Turcia și că, în acea seară, pe la miezul nopții, se afla într-un bar cu două doamne. Un chelner a încercat în mod inutil să-l descurajeze să discute cu ele. Apoi au venit doi polițiști și i - au cerut să - i urmeze la secția de poliție, iar el i - a insultat. La 8 iulie 1997 la ora 2:45, reclamantul a fost prezentat medicului legist de la spitalul din Fethiye. În raportul său medical, acesta a arătat că reclamantul prezenta un nivel scăzut de alcoolemie și că nu există urme de bătăi sau violență pe corpul său. La 8 iulie 1997, la ora 3:00, poliția a luat declarația lui Y.K., unul dintre polițiștii care îl arestaseră pe reclamant. El declarase că era dus în barul în cauză, că reclamantul îi insultase, refuzase să-i urmeze, că era prins de el, dându-i o lovitură care i-a provocat căderea și o rană. El a indicat faptul că reclamantul și-a rupt îmbrăcămintea și a continuat să-l atace; astfel, a fost obligat să utilizeze forța pentru a-l înjumătăți (inclusiv zor kullanmak suretiille mail) și să-l transfere la postul de poliție. În aceeași zi, la 3:30, poliția a avut A.E., un alt ofițer de poliție. El a declarat că, după ce a ajuns la fața locului, el și-a declinat identitatea reclamantului împreună cu ceilalți colegi săi colegi. În aceeași zi, polițiștii M.K. și K.A. au depus mărturie în fața poliției. La aceeași dată, la ora 4, poliția l-a auzit pe polițist, M.A.A., care a făcut arestarea reclamantului. Acesta a declarat că în ziua în care a avut loc incidentul a fost trimis la barul în cauză; la sosirea lor, reclamantul i-a insultat; el a refuzat să părăsească barul și a refuzat să-l aresteze. Până la 8 iulie 1997, reclamantul a fost audiat de judecătorul care a dispus arestarea sa provizorie. În procesul-verbal din termen, reclamantul își va reseta declarația colectată în timpul arestării sale. La 10 iulie 1997, reclamantul a prezentat o cerere de eliberare provizorie, indicând în special domiciliul său situat în Danemarca și Turcia, la Konya. În aceeași zi și la cererea sa, a fost examinat de centrul medical din Fethiye, legat de Ministerul Sănătății. Raportul referitor la această examinare a arătat că reclamantul prezenta o rană cu crustă de 2,5-3 cm sub genunchiul stâng, în mijlocul tibiei ( a) care cauzează o sensibilitate violentă a acestei zone, o zgârietură pe piciorul drept în zona exterioară a mijlocului tibiei, o zgârietură veche, precum și o sensibilitate pe umărul drept, o sensibilitate pe umărul stâng, o sensibilitate pe spate în regiunea dintre cele două scapula, precum și o zgârietură ușoară pe lobul mâinii stângi. Medicul legist a cerut o examinare ortopedică la serviciul de ortopedie al spitalului public din Fethiye pentru a evalua sensibilitățile situate în mijlocul tibiei drepte, pe ambii umeri și pe spate. La 10 iulie 1997, reclamantul a prezentat o cerere în fața tribunalului corecțional din Fethiye ( În cererea sa, el a indicat cu precizie adresa de domiciliu în Danemarca și Turcia, în Konya, în special că a fost în vacanță în Turcia cu familia sa, iar copiii și soția sa se aflau în Eskișehir, la socrii săi. La 11 iulie 1997, reclamantul a prezentat o nouă cerere de eliberare provizorie, repetând aceleași argumente și a precizat că, în conformitate cu legislația relevantă în domeniu, era posibil să se execute în Danemarca pedeapsa care urma să fie pronunțată împotriva sa de instanțele naționale. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 11 iulie 1997, procurorul Republicii lângă tribunalul corecțional l-a inculpat pe reclamant, în conformitate cu art. 258 alin. (1), 256 alin. (1), 266 alin. (1), 572 alin. (1) și 40 din Codul penal, pentru interdicție la funcționari, în stare de ebrietate. La 14 iulie 1997, Tribunalul a respins cererea de eliberare a reclamantului, având în vedere faptele care i-au fost reproșate și starea probelor. La aceeași dată, reclamantul a fost examinat de către serviciul de ortopedie al spitalului public Fethiye. Medicul a menționat că nu prezenta nici o afecțiune ortopedică specifică. Având în vedere rănile constatate în raportul medical din 10 iulie 1997, el a ordonat o oprire de lucru de trei zile. August 1997, procurorul din Fethiye l-a auzit pe comisarul de poliție S.T. El a declarat că își luase slujba la 8 iulie 1997, la ora 8:00 și că, la sosirea sa la secția de poliție, luase cunoștință de dosarul întocmit împotriva reclamantului. El a declarat că acesta din urmă a petrecut noaptea într-o altă secție de poliție în măsura în care el nu a avut nici o celulă în incintele lor. El a adăugat că reclamantul a fost redirecționat la secția de poliție în jurul orei 10:00, pe care l-a auzit și apoi transferat la Parchet. El a contestat acuzațiile de maltratare care i-au fost reproșate și a precizat că a avut loc o altercație ( între reclamant și polițiștii care au fost arestați și polițistul Y.K. a fost rănit la genunchi și hainele rupte. La 5 august 1997, reclamantul a prezentat o nouă cerere de eliberare, care a fost acceptată în aceeași zi. La 11 august 1997, în Danemarca, un medic a emis un certificat medical cu privire la locul de muncă al reclamantului, oferind o pauză de muncă de o lună. La 8 septembrie 1997, reclamantul a fost examinat de un alt medic din Danemarca. Acesta a menționat în special faptul că nu a constatat nici o leziune aparentă, dar că detenția din Turcia a cauzat probleme psihice și psihologice. În plus, el a constatat o îmbunătățire a stării de sănătate a reclamantului, dar a indicat că acesta avea totuși dureri la nivelul șoldului drept. El a solicitat examinarea sa de către un psiholog. La 2 octombrie 1997, reclamantul a fost examinat de un psiholog al Centrului de Psihologie din Triunghi, Danemarca. În raportul său, medicul a constatat că comportamentul psihologic al reclamantului era în concordanță cu cele 30 de zile de detenție din Turcia. Prin hotărârea din 18 noiembrie 1997, tribunalul corecțional l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de patru luni. Apoi, în aplicarea articolului 6 din Legea nr. 647 privind executarea pedepselor, el a decis să suspende executarea pedepsei. Printr-o scrisoare din 24 iulie 2001, reprezentantul reclamantului a informat grefa Curții cu privire la faptul că nu a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de instanță. Procedura penală împotriva polițiștilor incriminati La 21 iulie 1997, reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul din Fethiye împotriva polițiștilor care au fost arestați și reținuți, susținând că medicul legist, autorul raportului medical din 8 iulie 1997, a întocmit acest raport fără a fi examinat. La 30 iulie 1997, procurorul din Fethiye l-a auzit pe funcționarul M.A.A. care a declarat că, în ziua incidentului, el a fost trimis cu colegul său Y.K. în barul în cauză, că, la sosirea lor, o echipă de polițiști în civil a fost deja la fața locului și a încercat să-l scoată pe reclamant din locație. El a precizat că reclamantul s ui a fost prins de ei, care erau în ținută oficială, și a opus rezistenței ; apoi, împreună cu colegii săi, l-a obligat pe solicitant să iasă din bar ( În aceeași zi, procurorul din Fethiye l-a auzit și pe funcționarul A.G. care a declarat că și-a luat slujba la 8 iulie 1997, că reclamantul fusese adus înapoi la secția de poliție în jurul orei 10:00 și că luase declarația. Tot la 30 iulie 1997, Parchetul din Fethiye l-a auzit pe funcționarul A.E., care aparținea secției de combatere a terorismului. Acesta a declarat că a fost mutat în instituția în cauză în ținută civilă, însoțită de M.K. și K.A. Ei și-au declinat identitatea reclamantului invitându-l să iasă din bar și apoi acesta i-a insultat. În pofida opoziției sale, ei încercau să - l scoată afară. Apoi, oficialii poliției în ținută oficială au ajuns și ei la locul faptei. Reclamantul bătuse cu piciorul și pumnul pe funcționarul de poliție Y.K. care s - a rănit la genunchiul său, în timp ce cădea pe pământ, și continua să se împotrivească și să rostească insulte. La aceeași dată, Parchetul lui Fethiye l-a auzit pe funcționarul de poliție M.K., care aparținea și secției de luptă împotriva terorismului. El a declarat că, împreună cu colegii săi și cu ofițerii de poliție care au venit de la secție, a încercat să-l scoată pe reclamant din bar, că acesta avea o rezistență puternică, apoi că au căzut la pământ cu el. Reclamantul le-a insultat, a fost în stare de ebrietate ( În aceeași zi, Parchetul lui Fethiye l-a auzit pe Y.K., un alt funcționar al poliției, care a declarat în special că, în ziua incidentului, se afla la fața locului îmbrăcat în haine oficiale și că o echipă de ofițeri de poliție în civil era deja pe cale să scoată persoana din bar. Topukla vurudu.) i-a căzut în timp ce-l lovea. S-a rănit când a căzut și pantalonii s-au sfâșiat. El a precizat că reclamantul era beat, că-i insultase și a refuzat să-l aresteze; el a rezistat ieșirii sale din bar ținându-se de ușă; ei s-au tras unul pe altul ( çekișme lavard. August 1997, procurorul Republicii Fethiye a emis un ordin de nejudiciare a motivului că nu a fost necesar să se dea în judecată polițiștii acuzați pentru absența dovezilor. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de relele tratamente pe care le-a suferit în momentul arestării sale și în timpul arestării sale. A declarat că a fost bătut, jignit și insultat de polițiștii responsabili de arestarea sa și de arestarea sa. Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, el se plânge de durata detenției sale provizorii. Grief scos din art. 3 din Convenția privind excepția de la Guvern Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne, care cuprinde două ramuri. În primul rând, el susține că reclamantul nu a sesizat autoritățile interne cu privire la obiecțiile pe care le susține acum în fața Curții. În afară de posibilitatea de a pune capăt urmăririi penale împotriva polițiștilor, reclamantul putea acționa, în temeiul articolelor 125 din Constituție și 41 din Codul obligațiunilor, prin angajarea răspunderii civile a polițiștilor sau a responsabilității delicate a statului. Acesta susține că punerea în aplicare a unor proceduri penale pentru infracțiunile comise, precum în speță, de către funcționari ai poliției este de ordine publică și, prin urmare, nu depinde de depunerea unei plângeri de către victimă a unor astfel de fapte. El declară că a fost adresat Curții după ce Parchetul din Fethiye a emis o decizie de nejudiciare a raportării medicale. În ceea ce privește căile de atac în temeiul art. 125 din Constituție și 41 din Codul obligațiunilor, acesta afirmă că, în conformitate cu jurisprudența națională, nu este posibil să se dedice răspunderea civilă a persoanelor presupuse autori ai unor astfel de acte în lipsa unei condamnări penale. Curtea reamintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne prevăzute la art. 35 din Convenție impune persoanelor care doresc să inițieze o acțiune în fața unui organism judiciar sau arbitral internațional obligația de a utiliza anterior acțiunile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. Prin urmare, nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă. Pentru a se putea considera că a respectat regula, un solicitant trebuie să se prevaleze de acțiunile în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcările pe care le-a declarat (a se vedea hotărârile Aksoy c. Turcia, 18 decembrie 1996, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 2275 Curtea arată, în speță, că, la 21 iulie 1997, reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul de la Fethiye împotriva presupusilor autori ai relelor tratamente în momentul arestării și al reținerii sale. Prin urmare, autoritățile interne au fost bine informate în mod oficial cu privire la obiecțiunile pe care le ridică reclamantul în fața sa. În al doilea rând, în ceea ce privește alte căi de atac interne, Curtea consideră că plângerea penală constituie o cale de atac eficientă și suficientă și că reclamantul nu era obligat, în plus, să încerce din nou să obțină despăgubiri prin inițierea unei acțiuni în despăgubire civilă (a se vedea Hotărârea Assenov și alte hotărâri menționate anterior, punctul 86). Aceasta înseamnă că excepția de la Guvern trebuie respinsă. Pe bună dreptate Reclamantul se plânge de relele tratamente pe care le-ar fi suferit în momentul arestării sale și în timpul reținerii sale. El invocă încălcarea articolului 3 din Convenție astfel formulat: Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Guvernul susține că declarațiile reclamantului adunate de Parchet au permis să se constate că a refuzat să-i aresteze la invitația polițiștilor de a ieși din bar și că a fost cu greu dus la secția de poliție. El susține că reclamantul a insultat polițiștii și a folosit forța pentru a rămâne în bar. El susține că a avut loc între reclamant și unul dintre polițiști, Y.K., care a fost rănit. În această privință, se referă la declarațiile operatorului barului, da.A.Y. și M.S., care se aflau la fața locului în timpul incidentului. El subliniază că, în declarațiile lor, M.S. și o altă persoană i-a cerut reclamantului să înceteze comportamentul său denigrator față de clientela feminină. Guvernul subliniază faptul că raportul medical trebuie citit în acest context, evidențiind astfel faptul că forța folosită de poliție era legitimă și justificată în măsura în care ar fi trebuit să vină în ajutorul polițiștilor, în special al lui Y.K. care fusese rănit, subliniind apoi că reclamantul fusese adus în fața judecătorului în ziua arestării sale. Reclamantul contestă aceste argumente și își reiterează afirmațiile, susținând că procurorul a omis să ia declarația persoanelor cu care discuta în bar în momentul sosirii poliției. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest spătar nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Grief scos din art. 5 alin. (3) din Convenția privind excepția de la Guvern Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne, în măsura în care reclamantul ar fi putut solicita o despăgubire în temeiul articolului 1 din Legea nr. 466. Reclamantul contestă argumentele guvernului și își reiterează afirmațiile Curtea subliniază că reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii, în timp ce Legea nr. 466 se referă la o acțiune în răspundere împotriva statului pentru deținerea suferită de persoane care au fost achitate. În speță, în acest caz, a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de către instanța corecțională, chiar dacă condamnarea sa a făcut obiectul unei perioade de suspendare a executării. În plus, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii se deosebește de dreptul de a primi despăgubiri pentru o detenție. Art. 5 alin. (3) din Convenție se referă la primul, iar alin. (5) al doilea (a se vedea Ya În consecință, trebuie respinsă excepția de la Guvern. Pe bună dreptate Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a făcut-o. Guvernul reamintește că reclamantul a fost adus în fața judecătorului în aceeași zi a arestării sale, apoi pus în custodia provizorie. El susține că, la momentul respectiv, acesta din urmă nu avea o locuință fixă în Turcia. 1997-VI, § 51), guvernul afirmă că lipsa executării pedepsei nu înseamnă neapărat că o privare de libertate nu urmărește un obiectiv în conformitate cu art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție. Reclamantul contestă tezele guvernului și susține că durata detenției sale nu era proporțională cu pedeapsa cu închisoarea pe care o suporta. În primul rând, Curtea constată că reclamantul a fost adus imediat, în ziua arestării sale, în fața unui judecător abilitat prin lege să exercite funcții judiciare. Apoi, acesta din urmă a dispus arestarea provizorie a reclamantului. Având în vedere documentele conținute în dosar și motivele refuzului de eliberare provizorie luate în considerare de instanța corecțională, Curtea nu menționează în speță nici un element care o poate conduce la concluzia că durata detenției provizorii a reclamantului, în perioada 8 iulie - 5 august 1997, adică 32 de zile, depășește limita rezonabilă, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (3) din Convenție. Prin urmare, Curtea, în unanimitate, trebuie să declare restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, cu condiția ca aceasta să se refere la t ă ț ii prevăzute la art. 3 din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Resss grefier Președintele
de la requête n
o
39812/98
présentée par İsmail BAKBAK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 16 janvier 2003 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 janvier 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle du 25 septembre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. İsmail Bakbak, est un ressortissant danois d’origine turque, né en 1967 à Yunak (Turquie) et résidant au Danemark. A l’époque des faits, il était en vacances à Fethiye (Turquie). Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Arrestation et procédure pénale à l’encontre du requérant
Le 8 juillet 1997, suite à un appel téléphonique d’A.Y., le propriétaire d’un bar situé à Fethiye, qui se plaignait du comportement du requérant, plusieurs policiers en tenue civile et en uniforme se déplacèrent pour l’arrêter et le placer en garde à vue.
Le même jour à 1 h 30, le propriétaire du bar fut entendu par la police. Il déclara que, le 7 juillet 1997 vers 23 h 30, le requérant s’était rendu dans son établissement, qu’il avait consommé de l’alcool, puis que, vers 1
heure, il avait commencé à déranger la clientèle féminine du bar. Le propriétaire lui avait ensuite demandé de se tenir correctement et de ne pas déranger les clientes. Le trublion feignant de ne pas l’écouter, il avait appelé la police. Il indiqua qu’à leur arrivée, il avait insulté les agents de police et s’en était pris à eux.
Le même jour, la police entendit un autre témoin, M.S.Ș. Celui-ci déclara qu’à son arrivée au bar, vers 23 h 55, le requérant accostait les clientes et les dérangeait, puis que le propriétaire du bar l’avait prié de se tenir correctement, mais en vain. Il mentionna qu’à leur arrivée, le fauteur de troubles avait insulté les agents de police, qu’il leur avait résisté, refusant de les suivre au commissariat de police ainsi qu’ils le lui avaient demandé, et qu’il avait eu un comportement agressif.
Le procès-verbal d’interrogatoire du 8 juillet 1997 fit état de ce que le requérant passait des vacances en Turquie et que ce soir-là, vers minuit, il se trouvait dans un bar en compagnie de deux dames. Un serveur avait vainement tenté de le dissuader de discuter avec elles
; puis, deux policiers étaient arrivés pour lui demander de les suivre au commissariat de police. Il contesta les avoir insultés.
Le 8 juillet 1997 à 2 h 45, le requérant fut présenté au médecin légiste de l’hôpital public de Fethiye. Dans son rapport médical, celui-ci fit état de ce que le requérant présentait un léger taux d’alcoolémie et qu’il n’y avait aucune trace de coups ou de violence sur son corps.
Le 8 juillet 1997 à 3 heures, la police prit la déposition d’Y.K., l’un des policiers qui avaient procédé à l’arrestation du requérant. Il déclara qu’il s’était rendu dans le bar en question, que le requérant les avait insultés, avait refusé de les suivre, s’en était pris à lui en lui donnant un coup de pied qui entraîna sa chute et une blessure. Il indiqua que le requérant avait déchiré sa tenue et continué de l’attaquer
; il avait ainsi été contraint d’utiliser la force pour le maîtriser («
zor kullanmak suretiyle
») et l’emmener au poste de police.
Le même jour à 3 heures 30, la police entendit A.E., un autre des policiers. Il déclara qu’une fois arrivé sur place, il avait décliné son identité au requérant
‑
avec ses autres collègues
‑
et lui avait demandé de quitter l’établissement en les suivant. Le requérant s’en étant pris à lui en l’insultant, il avait été contraint d’utiliser la force pour le maîtriser et l’emmener au poste de police.
Le même jour, les policiers M.K. et K.A. déposèrent dans les mêmes termes qu’A.E. devant la police.
Toujours à la même date, à 4 heures, la police entendit le policier, M.A.A. qui avait procédé à l’arrestation du requérant. Celui-ci déclara que le jour de l’incident il s’était rendu au bar en question
; à leur arrivée le requérant les avait insultés
; il avait refusé de quitter le bar et avait refusé d’obtempérer.
Encore le 8 juillet 1997, le requérant fut entendu par le juge qui ordonna sa mise en détention provisoire. Dans le procès-verbal d’interrogatoire, le requérant réitéra sa déposition recueillie lors de sa garde à vue.
Le 10 juillet 1997, le requérant présenta une demande de mise en liberté provisoire en indiquant notamment ses domiciles situés au Danemark et en Turquie, à Konya précisément.
Le même jour et à sa demande, il fut examiné par le centre médical de Fethiye, rattaché au ministère de la Santé. Le rapport concernant cet examen fit état de ce que le requérant présentait une plaie avec croûte de 2,5-3
cm en-dessous du genou gauche, au milieu du tibia («
tibio-fibio
»), causant une sensibilité violente de cette zone, une éraflure sur la jambe droite dans la région extérieure du milieu du tibia, une ancienne éraflure ainsi qu’une sensibilité sur l’épaule droite, une sensibilité sur l’épaule gauche, une sensibilité sur le dos dans la région située entre les deux scapulas ainsi qu’une légère éraflure sur le lobe de l’oreille gauche. Le médecin légiste demanda un examen orthopédique au service d’orthopédie de l’hôpital public de Fethiye pour évaluer les sensibilités situées au milieu du tibia droit, sur les deux épaules et le dos.
Le 10 juillet 1997, le requérant présenta une requête devant le tribunal correctionnel de Fethiye («
le tribunal correctionnel
») en vue de sa mise en liberté provisoire. Dans sa demande, il indiqua avec précision l’adresse de ses domiciles au Danemark et en Turquie, à Konya précisément. Il précisa notamment qu’il était en vacances en Turquie avec sa famille et qu’actuellement ses enfants et son épouse se trouvaient à Eskișehir, chez ses beaux-parents.
Le 11 juillet 1997, le requérant présenta une nouvelle demande de mise en liberté provisoire en réitérant les mêmes arguments. Il précisa en outre que, conformément à la législation pertinente en la matière, il était possible d’exécuter au Danemark la peine qui serait prononcé à son encontre par les juridictions nationales.
Par un acte d’accusation présenté le 11 juillet 1997, le procureur de la République près le tribunal correctionnel inculpa le requérant, en application des articles 258 § 1, 256 § 1, 266 § 1, 572 § 1 et 40 du code pénal, pour outrage à fonctionnaire, en état d’ébriété.
Le 14 juillet 1997, le tribunal rejeta la demande de mise en liberté du requérant compte tenu des faits qui lui étaient reprochés et de l’état des preuves.
A cette même date, le requérant fut examiné par le service d’orthopédie de l’hôpital public de Fethiye. Le médecin fit état de ce qu’il ne présentait aucune pathologie orthopédique spécifique. Eu égard aux blessures constatées dans le rapport médical du 10 juillet 1997, il ordonna un arrêt de travail de trois jours.
Le 1
er
août 1997, le procureur de Fethiye entendit le commissaire de police S.T. Celui-ci déclara qu’il avait pris son service le 8 juillet 1997 à 8
heures et qu’à son arrivée au poste de police, il avait pris connaissance du dossier établi à l’encontre du requérant. Il déclara que ce dernier avait passé la nuit dans un autre poste de police dans la mesure où il n’y avait pas de cellule dans leurs locaux. Il ajouta que le requérant avait été reconduit au poste de police vers 10 heures, qu’il l’avait entendu puis transféré au parquet. Il contesta les allégations de mauvais traitements qui lui étaient reprochées et précisa qu’une altercation avait eu lieu («
bir boğușma olmuștur
») entre le requérant et les policiers qui l’avaient arrêté, et que le policier Y.K. avait été blessé au genou et ses vêtements déchirés.
Le 5 août 1997, le requérant présenta une nouvelle demande de mise en liberté, qui fut acceptée le même jour.
Le 11 août 1997, au Danemark, un médecin établit un certificat médical relatif à l’incapacité de travail du requérant en lui prescrivant un arrêt de travail d’un mois.
Le 8 septembre 1997, le requérant fut examiné par un autre médecin au Danemark. Celui-ci mentionna notamment qu’il n’avait pas constaté de lésion apparente, mais que la détention en Turquie avait causé des problèmes psychiques et psychologiques. Il constata en outre une amélioration de l’état de santé du requérant, mais indiqua que celui-ci ressentait néanmoins des douleurs au niveau de la hanche droite. Il demanda son examen par un psychologue.
Le 2 octobre 1997, le requérant fut examiné par un psychologue du Centre de psychologie du Triangle, au Danemark. Dans son rapport, le médecin constata que le comportement psychologique du requérant était en adéquation avec les trente jours de détention en Turquie. Il nota que les mauvais traitements subis avaient causé des dommages psychiques et physiques. Il releva que le requérant s’était plaint de maux de tête, d’oublis et de fortes douleurs dans le dos.
Par un jugement du 18 novembre 1997, le tribunal correctionnel condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de quatre mois. Puis, en application de l’article 6 de la loi n
o
647 relative à l’exécution des peines, il décida de surseoir à l’exécution de la peine.
Par une lettre du 24 juillet 2001, le représentant du requérant informa le greffe de la Cour de ce qu’il n’avait pas formé de pourvoi contre le jugement rendu par le tribunal.
2.
Procédure pénale à l’encontre des policiers incriminés
Le 21 juillet 1997, le requérant déposa une plainte pénale auprès du parquet de Fethiye contre les policiers qui l’avaient battu lors de son arrestation et de sa garde à vue. Il soutint que le médecin légiste, auteur du rapport médical du 8 juillet 1997, avait établi ce rapport sans l’avoir examiné.
Le 30 juillet 1997, le procureur de Fethiye entendit le fonctionnaire de police M.A.A. qui déclara que, le jour de l’incident, il s’était rendu avec son collègue Y.K. dans le bar en question, qu’à leur arrivée, une équipe de policier en civil se trouvait déjà sur place et essayait de faire sortir le requérant des lieux. Il précisa que le requérant s’en était pris à eux, qui étaient en tenue officielle, et avait opposé de la résistance
; puis qu’avec ses collègues, il avait forcé le requérant à sortir du bar («
zorlayarak dıșarıya çıkarmaya çalıștık
»). Ce dernier s’était accroché à la porte («
barın kapısında tutundu
») et, tout en continuant de résister, avait renversé son collègue Y.K. en le blessant au genou («
dizi parçalandı
»). Enfin, il avait difficilement («
güçlükle
») réussi à emmener le requérant au commissariat de police.
Le même jour, le parquet de Fethiye entendit également le fonctionnaire de police A.G. qui déclara avoir pris son service le 8 juillet 1997, que le requérant avait été ramené au poste de police vers 10 heures, et qu’il avait pris sa déposition.
Toujours le 30 juillet 1997, le parquet de Fethiye entendit le fonctionnaire de police A.E., appartenant à la section de la lutte contre le terrorisme. Celui-ci déclara qu’il s’était rendu dans l’établissement en question en tenue civile, accompagné de M.K. et K.A. Ils avaient décliné leur identité au requérant en l’invitant à sortir du bar et celui-ci les avait alors insultés. Malgré son opposition, ils tentaient de le faire sortir. Puis des fonctionnaires de police en tenue officielle étaient également arrivés sur les lieux. Le requérant avait frappé à coup de pied et de poing le fonctionnaire de police Y.K. qui se blessa au genou («
dizi
parçalandı
») en tombant par terre, et continuait de résister et de proférer des insultes.
A la même date, le parquet de Fethiye entendit le fonctionnaire de police M.K., appartenant également à la section de la lutte contre le terrorisme. Il déclara qu’avec ses collègues et les fonctionnaires de police venus du commissariat, il avait essayé de faire sortir le requérant du bar, que celui-ci opposait une forte résistance, puis qu’ils étaient tombés à terre avec lui. Le requérant les insultait, était en état d’ébriété («
sarhoș olan
») et avait finalement, avec difficulté («
zorlukla
»), été emmené au commissariat de police.
Le même jour, le parquet de Fethiye entendit Y.K., un autre fonctionnaire de police. Celui-ci déclara notamment que, le jour de l’incident, il s’était rendu sur les lieux en tenue officielle et qu’une équipe de policiers en civil était déjà en train de faire sortir l’individu du bar. Il avait aidé ses collègues en tenant le requérant par le bras, celui-ci l’avait ensuite frappé à coup de pied («
topukla
vurdu
») et fait tombé en lui faisant un croche-pied. Il s’était blessé en tombant et son pantalon s’était déchiré. Il précisa que le requérant était soûl, qu’il les avait insultés et avait refusé d’obtempérer
; il avait résisté à sa sortie du bar en se tenant à la porte
; ils se tiraillaient mutuellement («
çekișme
vardı
»).
Le 1
er
août 1997, le procureur de la République de Fethiye rendit une ordonnance de non-lieu au motif qu’il n’y avait pas lieu d’engager des poursuites à l’encontre des policiers incriminés pour absence de preuve.
L’opposition du requérant, formulée le 5 août 1997, à l’encontre de cette ordonnance fut rejetée le 27
août 1997 par le président de la cour d’assises de Muğla.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des mauvais traitements qu’il a subis au moment de son arrestation et lors de sa garde à vue. Il allègue avoir été battu, offensé et insulté par les policiers responsables de son arrestation et de sa garde à vue.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, il se plaint de la durée de sa détention provisoire.
A.
Grief tiré de l’article 3 de la Convention
1.
Sur l’exception d’irrecevabilité du Gouvernement
Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes, qui comporte deux branches.
Il soutient d’abord que le requérant n’a pas saisi les autorités internes des griefs qu’il fait valoir maintenant devant la Cour.
Outre la possibilité de solliciter l’ouverture de poursuites pénales contre les policiers, le requérant pouvait agir, sur le fondement des articles
125 de la Constitution et 41 du code des obligations, en engageant la responsabilité civile des policiers ou la responsabilité délictuelle de l’Etat.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations. Il fait valoir que la mise en œuvre de poursuites pénales pour les infractions commises, comme en l’espèce, par des fonctionnaires de police est d’ordre public et ne dépend donc pas du seul dépôt d’une plainte par la victime de tels faits. Il déclare qu’il s’est adressé à la Cour après que le parquet de Fethiye eut rendu une décision de non-lieu nonobstant les rapports médicaux. Quant aux voies de recours sur le fondement des articles
125 de la Constitution et 41 du code des obligations, il allègue que, conformément à la jurisprudence nationale, il n’est pas possible d’engager la responsabilité civile de personnes présumées auteurs de tels actes en l’absence d’une condamnation pénale.
La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Les
E
tats n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Pour que l’on puisse considérer qu’il a respecté la règle, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue (voir les arrêts
Aksoy c. Turquie
, 18
décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996–VI, pp.
2275–2276, §§
51–52, et
Assenov et autres c. Bulgarie
, 28 octobre 1998,
Recueil
La Cour relève en l’espèce que, le 21 juillet 1997, le requérant a déposé une plainte pénale auprès du parquet de Fethiye contre les policiers prétendument auteurs des mauvais traitements lors de son arrestation et de sa garde à vue. Dès lors, les autorités internes ont bien été formellement informées des griefs que le requérant soulève devant elle.
Ensuite, pour ce qui est des autres voies de recours internes, la Cour considère que la plainte pénale constitue un recours efficace et suffisant, et que le requérant n’était pas obligé, en outre, d’essayer une nouvelle fois d’obtenir réparation en engageant au civil une action en dommages-intérêts (voir l’arrêt
Assenov et autres
précité, § 86).
Il s’ensuit que l’exception d’irrecevabilité du Gouvernement doit être rejetée.
2.
Sur le bien-fondé
Le requérant se plaint des mauvais traitements qu’il aurait subis au moment de son arrestation et lors de sa garde à vue. Il allègue la violation de l’article 3 de la Convention ainsi libellé:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Le Gouvernement fait valoir que les dépositions du requérant recueillies par le parquet avaient permis de constater qu’il avait refusé d’obtempérer à l’invitation des policiers à sortir du bar et qu’il avait été difficilement emmené au commissariat de police. Il soutient que le requérant a insulté les policiers et utilisé la force pour rester dans le bar. Il affirme qu’une empoignade a eu lieu entre le requérant et l’un des policiers, Y.K., qui a été blessé. A cet égard, il se réfère aux dépositions de l’exploitant du bar, d’A.Y. et de M.S., qui se trouvaient sur place lors de l’incident. Il souligne que dans leurs dépositions, M.S. et une autre personne ont demandé au requérant de cesser son comportement désobligeant à l’égard de la clientèle féminine.
Le Gouvernement met en exergue le fait que le rapport médical doit être lu dans ce contexte. Il met ainsi en avant le fait que la force utilisée par la police était légitime et justifiée dans la mesure où il fallait venir en aide aux policiers, en particulier à Y.K. qui avait été blessé. Il souligne ensuite que le requérant avait été traduit devant le juge le jour même de son arrestation.
Le requérant conteste ces arguments et réitère ses allégations. Il soutient que le parquet a omis de prendre la déposition des personnes avec qui il discutait dans le bar au moment de l’arrivée de la police.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
B.
Grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention
1.
Sur l’exception d’irrecevabilité du Gouvernement
Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tiré du non-épuisement des voies de recours internes, dans la mesure où le requérant aurait pu demander une indemnité sur le fondement de l’article 1 de la loi n
o
466.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations
La Cour souligne que le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire, alors que la loi n
o
466 se réfère à une action en responsabilité contre l’Etat pour la détention subie par des personnes qui ont été acquittées. En l’espèce, l’intéressé a bien été condamné à une peine d’emprisonnement par le tribunal correctionnel même si sa condamnation a fait l’objet d’un sursis à exécution. Au demeurant, le droit d’être jugé dans un délai raisonnable ou libéré pendant la procédure se distingue de celui de recevoir un dédommagement pour une détention. Le paragraphe 3 de l’article
5 de la Convention concerne le premier, et le paragraphe 5 le second (voir
Yağcı et Sargın c. Turquie
, arrêt du 8 juin 1995, série A n
o
319, §
44).
Il s’ensuit que l’exception d’irrecevabilité du Gouvernement doit être rejetée.
2.
Sur le bien-fondé
Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire. Il invoque l’article
5 §
3 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
Le Gouvernement rappelle que le requérant a été traduit devant le juge le jour même de son arrestation, puis placé en détention provisoire. Il soutient qu’à l’époque des faits, ce dernier n’avait pas de domicile fixe en Turquie.
Se référant ensuite à l’affaire
Erdagöz c. Turquie
(arrêt du 22
octobre 1997,
Recueil
1997-VI, § 51), le Gouvernement allègue que l’absence d’exécution de la peine n’implique pas nécessairement qu’une privation de liberté ne poursuit pas un objectif conforme à l’article 5 § 1 c) de la Convention.
Le requérant conteste les thèses du Gouvernement et soutient que la durée de sa détention n’était pas proportionnée à la peine de prison qu’il encourait.
La Cour constate d’abord que le requérant a été aussitôt traduit, le jour même de son arrestation, devant un juge habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires. Puis, ce dernier a ordonné la mise en détention provisoire du requérant. Eu égard aux pièces contenues dans le dossier et aux motifs de refus de mise en liberté provisoire pris en considération par le tribunal correctionnel, la Cour ne relève en l’espèce aucun élément qui peut la conduire à conclure que la durée de la détention provisoire du requérant, du 8 juillet au 5 août 1997, soit trente-deux jours, dépasse la limite raisonnable, conformément aux dispositions de l’article 5 § 3 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête recevable,
tous moyens de fond réservés, pour autant qu’elle concerne le grief tiré de l’article 3 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président