Nastou împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 51356/99) îndreptată împotriva Republicii Elenă și inițiată de șapte cetățeni ai acestui stat, doamna Maria Nastou și doamna Heleni Nastou, dl Constantinos Nastos, doamna Styliani I. Nastou, doamna Alexandra Nastou, doamna Styliani Al. Nastou și doamna Constantina Nastou ("reclamații"), care au sesizat Curtea pe 22 septembrie 1999 în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de avocatul I. Stamoulis, cu licență la barou din Atena. Guvernul elen ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului acestuia, dl M. Apessos, consilier la Consiliul Juridic al Statului, și dl C. Georghiades, auditeur la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanții se plângeau de o încălcare a dreptului lor la respectul bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, se plângeau, de asemenea, de durata procedurii civile în care erau părți.

Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera desemnată să examineze cauza (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Prin decizie din 15 noiembrie 2001, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). PE FAPT I.

Ulterior, Alexios Nastos a obținut autorizație de la ministrul Agriculturii de a vinde 300.000 m² din teren unei societăți anonime (decizie nr. 14006/12.12.1924).

În 1929, Alexios Nastos a decedat. Constantinos Nastos, fiul său adoptiv, a moștenit de la tatăl său trei pătrimi din teren. În 1938, văduvă lui Alexios Nastos, după ce a obținut autorizație de la ministrul Agriculturii (decizie nr. 152783/21.11.1938), a vândut lui Constantinos Nastos cea de-a patra parte rămasă, pe care o moștenise de la soțul ei.

La moartea lui Constantinos Nastos, pe 24 mai 1968, terenul a revenit celor patru copii ai săi, Maria (prima reclamantă), Ioannis, Antigoni și Alexios. După moartea lui Ioannis în 1976, 1/4 din partea sa a revenit văduvei sale Heleni (a doua reclamantă) și 3/8 fiecăruia dintre cei doi copii ai săi, Constantinos (al treilea reclamant) și Styliani (a patra reclamantă). După moartea lui Alexios în 1977, 1/4 din partea sa a revenit văduvei sale Alexandra (a cincea reclamantă) și 3/8 fiecăruia dintre cei doi copii ai săi, Styliani (a șasea reclamantă) și Constantina (a șaptea reclamantă). Reclamanții afirmă că sunt proprietari ai unei suprafețe de 93.523,65 m².

Pe 13 martie 1973, prin decizie a miniștrilor educației naționale și finanțelor, statul elen a procedat la exproprierea terenului respectiv în favoarea Organismului Stabilimentelor Școlare (Οργανισμός Σχολικών Κτιρίων), în scopul de a construi o școală.

Pe 29 noiembrie 1973, prin decizie nr. 1542/1973, tribunalul de primă instanță (Μonoμελές Πρωτoδικείo) din Atena a fixat despăgubirea provizorie la 4.200 drahme pe metru pătrat.

Pe 23 decembrie 1975, consiliul de administrație al Organismului Stabilimentelor Școlare a propus celor patru copii ai lui Constantinos Nastos să încheie un compromis și să accepte o reducere de 10% din suma alocată pentru despăgubire de expropiere. Interesații au acceptat această ofertă.

Pe 30 decembrie 1975, suma de 353.519.397 drahme a fost depusă la Casieria Depozitelor și Creditelor (Ταμείο Παρακαταθηκών και Δανείων), în favoarea celor patru copii ai lui Constantinos Nastos, presupuși titulari ai despăgubirii, și pentru a fi versată "persoanelor care vor fi recunoscute titulare de despăgubire în virtutea unei hotărâri judiciare".

Pe 10 decembrie 1976, prin actul nr. 7765/1976, administrația fiscală a terenurilor publice (Οικονομική Εφορία Δημοσίων Κτημάτων) din Atena a certificat că statul nu revendicase drepturi de proprietate asupra terenului expropriat. Pe 14 decembrie 1976, un topograf din ministerul finanțelor a redactat un raport de inventar (έκθεση κτηματογράφησης) în același sens.

Pe 3 mai și 10 iunie 1982, reclamanții au depus o cerere în vederea recunoașterii lor ca titulari ai despăgubirii de expropiere. Pe 10 noiembrie 1982, prin decizie nr. 962/1982, tribunalul de primă instanță din Atena s-a abținut de a se pronunța sub motiv că alte două persoane revendicau drepturi de proprietate asupra terenului expropriat. Contestațiile acestora din urmă în vederea recunoașterii drepturilor lor de proprietate au fost definitivă respinse prin hotărârile nr. 3585/1982 și 2568/1986 ale curții de apel din Atena.

Pe 19 septembrie 1984, prin decizie nr. 3950/1246, ministerul finanțelor a ordonat inventarierea terenurilor ocupate de moștenitorii lui Constantinos Nastos ca terenuri publice. Pe 23 aprilie 1986, administrația fiscală a revocat actul nr. 7765/1976 și a anunțat că statul va revendica drepturi asupra despăgubirii de expropiere. Pe 7 aprilie 1986, administrația fiscală a ordonat Caseriei Depozitelor și Creditelor să blocheze suma de 353.519.397 drahme depusă pentru despăgubire. Pe 25 aprilie 1986, inspectorul terenurilor publice (οικονομικός έφορος), prin actul notificat Caseriei Depozitelor și Creditelor, a invitat serviciul juridic al ministerului justiției să sesizeze tribunalul competent pentru a solicita recunoașterea statului ca titular al despăgubirii de expropiere. Cu toate acestea, statul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune.

Pe 5 mai, 10 octombrie și 12 noiembrie 1987, reclamanții au sesizat tribunalul de mare instanță (Πολυμελές Πρωτοδικείο) din Atena cu o cerere prin care solicitau să fie recunoscuți proprietari ai terenului litigios. Ulterior au fost ordonate expertiști. Cauza rămâne în curs de judecată până în prezent.

Pe 18 aprilie 1996, reclamanții au sesizat tribunalul de mare instanță din Atena cu o nouă cerere prin care solicitau să fie recunoscuți titulari ai despăgubirii de expropiere. Pe 30 iunie 1997, tribunalul a suspendat examinarea cererilor lor, până când aceeași instanță se va pronunța asupra contestațiilor lor pentru recunoașterea dreptului de proprietate, introduse pe 5 mai, 10 octombrie și 12 noiembrie 1987. Cauza este în prezent în curs de judecată la tribunalul de mare instanță.

Prin două hotărâri amplu motivate (nr. 7586/1999 și 8443/2000), curtea de apel din Atena, sesizată de indivizi care revendicau drepturi de proprietate asupra altor părți ale domeniului Karras, a judecat că Constantinos Nastos fusese proprietar al întregului domeniu. Prin hotărâre nr. 1529/2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea nr. 7586/1999. II.

Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează expropierile, în aplicarea principiilor enunțate în prevederile constituționale. Capitolul E al decretului-lege prevede o procedură specială pentru identificarea judiciară a beneficiarilor compensației. Tribunalul competent pentru această identificare este judecătorul unic al tribunalului de mare instanță din circumscripția în care se află bunul expropriat (art. 26). Conform art. 27 § 1, tribunalul procedează la identificare pe baza informațiilor care figurează pe planul cadastral și lista proprietarilor de terenuri întocmite de un inginer competent, dovedit agreeable de serviciile ministerului lucrărilor publice, precum și din orice alte informații furnizate de părți sau examinate din oficiu. Hotărârea pronunțată la sfârșitul acestei proceduri speciale nu poate face obiectul niciunui recurs (art. 27 § 6).

Potrivit paragrafului 4 al art. 27, tribunalul nu pronunță o hotărâre dacă: a) audierea sau o declarație a statului stabilește că cineva poate pretinde la proprietatea deplină a bunului expropriat sau la alt drept real; b) proprietatea sau alt drept real sunt controversate între mai mulți dintre beneficiarii presupuși, în așa fel încât trebuie procedată la o investigație a pretențiilor ridicate, care trebuie să cuprindă o audiere pentru fiecare parte interesată care a angajat o acțiune; c) audierea stabilește că nici un drept real nu este dovedit în favoarea părții care caută să fie recunoscută ca beneficiară a compensației.

Potrivit paragrafului 2 al art. 8 din decretul-lege nr. 797/1971, o hotărâre definitivă privind recunoașterea unei persoane date ca beneficiară este necesară pentru ca Casieria Depozitelor și Creditelor să verse suma depusă ca titel de compensație după ce aceasta a fost fixată judecătorește. PE DREPT I.

Guvernul le contestă reclamanților calitatea de proprietari, deoarece nicio hotărâre judiciară nu le-a recunoscut încă și procedura de recunoaștere a dreptului lor de proprietate nu s-a încheiat încă. Potrivit Guvernului, terenul litigios aparține statului și, prin urmare, nu intră sub noțiunea de "bunuri" protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1. Dacă Curtea le recunoaște reclamanților calitatea de proprietari, aceștia vor putea se apele pe această hotărâre în fața instanțelor interne, lucru care va plasa statul într-o poziție de dezavantaj clar. De asemenea, dacă Curtea condamnă statul să acorde o satisfacție echitabilă reclamanților, acesta va suferi o pierdere economică importantă care nu va putea fi recuperată, în cazul în care tribunalele grecești îl vor recunoaște pe stat ca proprietar al terenului în cauză. Guvernul concluzionează că Curtea nu are competență de a se pronunța asupra dreptului de proprietate al reclamanților și că trebuie să se aștepte rezultatul procedurii angajate în fața instanțelor grecești.

Curtea amintește că nu îi revine să se substituie instanțelor interne. În primul rând, autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine sarcina de a se pronunța asupra dreptului de proprietate al unei persoane (a se vedea, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și hotărâri 1998-I, p. 290, § 33). Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că reclamanții produc suficiente dovezi în sprijinul afirmațiilor lor, încât pot valabil se susțină în fața ei că sunt proprietari ai domeniului litigios. În special, atitudinea autorităților naționale în cursul anilor 1975 și 1976, și mai ales hotărârile nr. 7586/1999 și 8443/2000 ale curții de apel din Atena, sunt în favoarea tezei reclamanților. De altfel, Curtea nu găsește nicio circumstanță excepțională care ar fi putut justifica imposibilitatea instanțelor interne de a se pronunța asupra acestei chestiuni mai bine de douăzeci și nouă de ani după expropiere. Pentru scopurile prezentei dispute, este de aceea necesară considerarea acestor din urmă ca proprietari ai terenului în cauză.

Curtea consideră, prin urmare, că înainte de exproprierea din 1973, domeniu în cauză aparținea reclamanților; în consecință, constituia un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care se aplică în cauza prezentă. B. Privind respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1

Potrivit reclamanților, este absența plății compensației de expropiere care constituie o ingerință în dreptul lor la respectul bunurilor. Curtea aderă la această teză.

Situația litigioasă intră deci sub incidența primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunță, în mod general, principiul respectului bunurilor (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao și alții c. Portugalia, nr. 29813/96 și 30229/96, §§ 43 și 48, CEDO 2000-I). De aceea, Curtea trebuie să cerceteze dacă s-a menținut un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.

O măsură de ingerință în dreptul la respectul bunurilor trebuie să menține un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, dintre alții, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69). Grija de a asigura un atât echilibru se reflectă în structura întregului art. 1. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de orice măsură care privează o persoană de proprietatea ei (Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, § 38).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă just echilibrul dorit și, în special, dacă nu impune reclamanților o sarcină disproporționată, trebuie luate în considerare modalități ale indemnizării prevăzute de legislația internă. În acest sens, Curtea a declarat deja că, fără plata unei sume rezonabil proporționale cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie de obicei o atac excessiv și o absență completă de indemnizare nu poate fi justificată pe teren din art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în circumstanțe excepționale (Mănăstirile sfinte c. Grecia, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 35, § 71).

În cauza prezentă, lunga procedură angajată ca urmare a exproprierii terenului litigios este încă în curs, fără ca reclamanții să fi primit încă vreo indemnizație. Curtea consideră că guvernul pârât nu a explicat în mod convingător motivele pentru care autoritățile grecești nu au indemnizat încă reclamanții pentru controlul exercitat asupra bunurilor lor. Desigur, după cum a afirmat deja Curtea mai sus, nu îi revine acesteia să se substituie tribunalelor grecești pentru a se pronunța asupra chestiunii dreptului de proprietate al reclamanților. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că, prin jocul contestării calității lor de proprietari, reclamanții li se refuză din 1973 orice sumă ca titlu de prejudiciu material sau moral suferit de ei din cauza lipsei de compensație a proprietății lor timp de aproape treizeci de ani (a se vedea, mutatis mutandis, Malama c. Grecia, nr. 43622/98, § 51, CEDO 2001-II; Yagtzilar și alții c. Grecia, nr. 41727/98, § 41, CEDO 2001-XII).

Curtea consideră, în consecință, că absența oricărei indemnizații pentru controlul exercitat asupra bunurilor reclamanților rupe, în dezavantajul acestora, just echilibrul de menținut între protecția proprietății și cerințele interesului general. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. II.

Guvernul afirmă că reclamanții au contribuit considerabil la prelungirea acestei proceduri, prin lipsă de diligență în conducerea cauzei. Adaugă că din cronologia procedurii rezultă că autoritățile judiciare, atunci când au putut să o facă, au pronunțat hotărâri în termene rezonabile. A. Perioada de luat în considerare

Curtea constată că situația litigioasă a început pe 13 martie 1973, prin exproprierea terenului litigios, și continuă și în prezent. A durat, prin urmare, până în acest moment mai mult de douăzeci și nouă de ani, dintre care mai mult de șaptesprezece ani după 20 noiembrie 1985, data recunoașterii dreptului de plângere individuală de către Grecia. B. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților competente (a se vedea, dintre mulți alții, Richard c. Franța, hotărâre din 22 aprilie 1998, Culegere de hotărâri și hotărâri 1998-II, p. 824, § 57; Doustaly c. Franța, hotărâre din 23 aprilie 1998, Culegere 1998-II, p. 857, p. 39).

De altfel, doar lentoarele imputabile autorităților judiciare competente pot duce la constatarea unei depășiri a termenului rezonabil contrar Convenției. Chiar și în sistemele juridice care consacră principiul conducerii procesului de către părți, atitudinea interesaților nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită de art. 6 § 1 (Varipati c. Grecia, nr. 38459/97, 26.10.1999, § 26).

Pentru ceea ce privește cauza prezentă, Curtea observă că reclamanții au, în general, dovedit diligență în conducerea cauzei. Forța este atunci de a constata că, s-ar putea spune, o durată de mai mult de șaptesprezece ani, lentoarea procedurii rezultă în esență din comportamentul autorităților și instanțelor judiciare sesizate.

Curtea reafirmă că sturilor contractanți le revine sarcina de a organiza sistemul lor judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o hotărâre definitivă asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă într-un termen rezonabil. De aceea, Curtea nu poate considera "rezonabilă" durata globală care a trecut în cauza de față. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. III.

Reclamanții cer reparații pentru prejudiciile lor materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor interne și Curții. Nu cuantifică cererea lor, dar afirmă că este necesar să se recurgă la o expertizie care trebuie să fie încredințată Corpului Estimatorilor Jurați (Σώμα Ορκωτών Εκτιμητών).

Guvernul consideră că pretențiile reclamanților sunt premature și nu pot fi examinate decât cu condiția ca instanțele interne să recunoască reclamanții ca proprietari ai terenului litigios.

Curtea consideră că chestiunea privind aplicarea art. 41 nu se află în stare de pronunțare. În consecință, o rezervă și va stabili procedura ulterioară ținând seama de posibilitatea ca Guvernul și reclamanții să ajungă la un acord (art. 75 § 1 din Regulament). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că chestiunea aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare de pronunțare; în consecință, a) o rezervă în totalitate; b) invită Guvernul și reclamanții să îi transmită în scris, în termen de șase luni, observații asupra acestei chestiuni și, în particular, să i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a o stabili la nevoie. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 16 ianuarie 2003 potrivit art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Françoise Tulkens Grefier adjunct Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 51356/99) dirigée contre la République hellénique et dont sept ressortissants de cet Etat, M mes Maria Nastou et Heleni Nastou, M. Constantinos Nastos, M mes Styliani I. Nastou, Alexandra Nastou, Styliani Al. Nastou et Constantina Nastou (« les requérants »), ont saisi la Cour le 22 septembre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés devant la Cour par M e I. Stamoulis, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat, et M. C. Georghiades, auditeur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.

Les requérants se plaignaient d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, ils se plaignaient en outre de la durée de la procédure civile à laquelle ils étaient parties.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 15 novembre 2001, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Par la suite, Alexios Nastos obtint l'autorisation du ministre de l'Agriculture de vendre 300 000 m² du terrain à une société anonyme (décision n o 14006/12.12.1924).

En 1929, Alexios Nastos décéda. Constantinos Nastos, son fils adoptif, hérita de son père les trois quarts du terrain. En 1938, la veuve de Alexios Nastos, après avoir obtenu l'autorisation du ministre de l'Agriculture (décision n o 152783/21.11.1938), vendit à Constantinos Nastos le quart restant, qu'elle avait hérité de son mari.

Au décès de Constantinos Nastos, le 24 mai 1968, le terrain revint à ses quatre enfants, Maria (la première requérante), Ioannis, Antigoni et Alexios. Après la mort d'Ioannis en 1976, 1/4 de sa part revint à sa veuve Heleni (la deuxième requérante) et 3/8 à chacun de ses deux enfants, Constantinos (le troisième requérant) et Styliani (la quatrième requérante). Après la mort d'Alexios en 1977, 1/4 de sa part revint à sa veuve Alexandra (la cinquième requérante) et 3/8 à chacun de ses deux enfants, Styliani (la sixième requérante) et Constantina (la septième requérante). Les requérants affirment qu'ils sont propriétaires d'une superficie de 93 523,65 m².

Le 13 mars 1973, par décision des ministres de l'éducation nationale et des finances, l'Etat grec procéda à l'expropriation dudit terrain au profit de l'Organisme des Etablissements Scolaires (Οργανισμός Σχολικών Κτιρίων), dans le but d'y construire une école.

Le 29 novembre 1973, par décision n o 1542/1973, le tribunal de première instance (Μovoμελές Πρωτoδικείo) d'Athènes fixa l'indemnisation provisoire à 4 200 drachmes au mètre carré.

Le 23 décembre 1975, le conseil d'administration de l'Organisme des Etablissements Scolaires proposa aux quatre enfants de Constantinos Nastos de conclure un compromis et d'accepter une réduction de 10 % de la somme allouée au titre de l'indemnité d'expropriation. Les intéressés acceptèrent cette offre.

Le 30 décembre 1975, la somme de 353 519 397 drachmes fut déposée à la caisse des dépôts et consignations (Ταμείο Παρακαταθηκών και Δανείων), au profit des quatre enfants de Constantinos Nastos, présumés titulaires de l'indemnisation, et en vue d'être versée « aux personnes qui seront reconnus titulaires de l'indemnisation en vertu d'une décision judiciaire ».

Le 10 décembre 1976, par acte n o 7765/1976, l'administration fiscale des terrains publics (Οικονομική Εφορία Δημοσίων Κτημάτων) d'Athènes certifia que l'Etat ne revendiquait pas de droits de propriété sur le terrain exproprié. Le 14 décembre 1976, un topographe du ministère des finances rédigea un rapport d'inventaire (έκθεση κτηματογράφησης) dans le même sens.

Les 3 mai et 10 juin 1982, les requérants déposèrent une demande tendant à être reconnus titulaires de l'indemnisation d'expropriation. Le 10 novembre 1982, par décision n o 962/1982, le tribunal de première instance d'Athènes s'abstint de se prononcer au motif que deux autres personnes revendiquaient un droit de propriété sur le terrain exproprié. Les recours de ces derniers en reconnaissance de leur droit de propriété furent définitivement rejetés par arrêts n os 3585/1982 et 2568/1986 de la cour d'appel d'Athènes.

Le 19 septembre 1984, par décision n o 3950/1246, le ministère des finances ordonna l'inventaire des terrains occupés par les héritiers de Constantinos Nastos en tant que terrains publics. Le 23 avril 1986, l'administration fiscale révoqua son acte n o 7765/1976 et annonça que l'Etat revendiquerait ses droits sur l'indemnité d'expropriation. Le 7 avril 1986, l'administration fiscale ordonna à la caisse des dépôts et consignations de bloquer la somme de 353 519 397 drachmes déposée au titre de l'indemnisation. Le 25 avril 1986, l'inspecteur des terrains publics (οικονομικός έφορος), par acte notifié à la caisse des dépôts et consignations, invita le service juridique du ministère de la justice à saisir le tribunal compétent pour solliciter la reconnaissance de l'Etat comme titulaire de l'indemnité d'expropriation. Néanmoins, l'Etat n'a pas à ce jour introduit un tel recours.

Les 5 mai, 10 octobre et 12 novembre 1987, les requérants saisirent le tribunal de grande instance (Πολυμελές Πρωτοδικείο) d'Athènes d'une demande tendant à être reconnus propriétaires du terrain litigieux. Des expertises furent par la suite ordonnées. L'affaire demeure pendante à ce jour.

Le 18 avril 1996, les requérants saisirent le tribunal de grande instance d'Athènes d'une nouvelle demande tendant à être reconnus titulaires de l'indemnité d'expropriation. Le 30 juin 1997, le tribunal suspendit l'examen de leur demande, jusqu'à ce que la même juridiction se prononce sur leurs recours en reconnaissance de leur droit de propriété, introduits les 5 mai, 10 octobre et 12 novembre 1987. L'affaire est à ce jour pendante devant le tribunal de grande instance.

Par deux arrêts amplement motivés (n os 7586/1999 et 8443/2000), la cour d'appel d'Athènes, saisie par des individus réclamant des droits de propriété sur d'autres parties du domaine Karras, jugea que Constantinos Nastos avait été le propriétaire de tout le domaine. Par arrêt n o 1529/2000, la Cour de cassation confirma l'arrêt n o 7586/1999. II.

Le décret-loi n o 797/1971 des 30 décembre 1970/1 er janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles. Le chapitre E dudit décret-loi prévoit une procédure particulière pour l'identification judiciaire des bénéficiaires de l'indemnité. Le tribunal compétent pour cette identification est le juge unique du tribunal de grande instance dans le ressort duquel se trouve le bien exproprié (article 26). D'après l'article 27 § 1, le tribunal procède à l'identification à partir des informations figurant sur le plan cadastral et la liste des propriétaires fonciers établis par un ingénieur compétent, dûment agréé par les services du ministère des Travaux publics, ainsi que de tout autre renseignement fourni par les parties ou examiné d'office. La décision prononcée au terme de cette procédure spéciale ne se prête à aucun recours (article 27 § 6).

En vertu du paragraphe 4 de l'article 27, le tribunal ne rend pas de décision si : a) l'audience ou une déclaration de l'Etat établit que quelqu'un peut prétendre à la pleine propriété du bien exproprié ou à un autre droit réel ; b) la propriété ou un autre droit réel prêtent à controverse entre plusieurs des bénéficiaires allégués, de sorte qu'il y a lieu de procéder à une enquête sur les prétentions élevées, laquelle doit comprendre une audience pour chaque partie intéressée ayant engagé une action ; c) l'audience établit qu'aucun droit réel n'est avéré en faveur de la partie qui cherche à se voir reconnaître comme bénéficiaire de l'indemnité.

Selon le paragraphe 2 de l'article 8 du décret-loi n o 797/1971, une décision définitive sur la reconnaissance d'une personne donnée comme bénéficiaire est nécessaire pour que la Caisse des dépôts et consignations verse la somme déposée à titre d'indemnité après que celle-ci a été fixée en justice. EN DROIT I.

Les requérants se plaignent qu'ils n'ont pas été à ce jour indemnisés pour l'expropriation de leur terrain. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la qualité de propriétaires des requérants

Le Gouvernement conteste aux requérants la qualité de propriétaires, car aucune décision judiciaire ne la leur a encore reconnue et la procédure en reconnaissance de leur droit de propriété n'a toujours pas abouti. De l'avis du Gouvernement, le terrain litigieux appartient à l'Etat et ne relève donc pas de la notion de « bien » protégé par l'article 1 du Protocole n o 1. Si la Cour reconnaît aux requérants la qualité de propriétaires, ceux-ci pourront s'appuyer sur cet arrêt devant les juridictions internes, ce qui placera l'Etat dans une position de net désavantage. De même, si la Cour condamne l'Etat à octroyer une satisfaction équitable aux requérants, celui-ci subira une perte économique importante qui ne pourra être rétablie, dans l'hypothèse où les tribunaux grecs le reconnaissent comme propriétaire du terrain en question. Le Gouvernement conclut que la Cour n'a pas compétence pour se prononcer sur le droit de propriété des requérants et qu'il faut attendre l'issue de la procédure engagée devant les tribunaux grecs.

La Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et aux tribunaux, qu'il incombe de se prononcer sur le droit de propriété d'une personne (voir, mutatis mutandis , Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, p. 290, § 33). Toutefois, la Cour ne peut qu'observer que les requérants produisent suffisamment de preuves à l'appui de leurs allégations, de sorte qu'ils peuvent valablement invoquer devant elle qu'ils sont les propriétaires du domaine litigieux. En particulier, l'attitude des autorités nationales durant les années 1975 et 1976, et surtout les arrêts n os 7586/1999 et 8443/2000 de la cour d'appel d'Athènes militent en faveur de la thèse des requérants. Par ailleurs, la Cour ne décèle aucune circonstance exceptionnelle qui aurait pu justifier l'impossibilité des juridictions internes à se prononcer sur cette question plus de vingt-neuf ans après l'expropriation. Pour les besoins du présent litige, il y a donc lieu de considérer ces derniers comme propriétaires du terrain en cause.

La Cour estime dès lors qu'avant l'expropriation de 1973, le domaine en question appartenait aux requérants ; partant, il constituait un « bien » aux fins de l'article 1 du Protocole n o 1, qui trouve à s'appliquer en l'espèce. B. Sur l'observation de l'article 1 du Protocole n o 1

De l'avis des requérants, c'est l'absence de paiement de l'indemnité d'expropriation qui constitue une ingérence dans leur droit au respect de leurs biens. La Cour adhère à cette thèse.

La situation litigieuse relève ainsi de la première phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1, qui énonce, de manière générale, le principe du respect des biens ( Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao et autres c. Portugal , n os 29813/96 et 30229/96, §§ 43 et 48, CEDH 2000-I). Dès lors, la Cour doit rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

Une mesure d'ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu (voir, parmi d'autres, Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 26, § 69). Le souci d'assurer un tel équilibre se reflète dans la structure de l'article 1 tout entier. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété ( Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , arrêt du 20 novembre 1995, série A n o 332, p. 23, § 38).

Afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur les requérants une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, la Cour a déjà dit que, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive et une absence totale d'indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans des circonstances exceptionnelles ( Les saints monastères c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 301-A, p. 35, § 71).

En l'espèce, la longue procédure engagée suite à l'expropriation du terrain litigieux est toujours pendante sans que les requérants aient encore perçu d'indemnisation. La Cour estime que le gouvernement défendeur n'a pas expliqué de manière convaincante les raisons pour lesquelles les autorités grecques n'ont pas encore indemnisé les requérants pour la mainmise sur leurs biens. Certes, comme elle l'a déjà indiqué ci-dessus, la Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour se prononcer sur la question du droit de propriété des requérants. Toutefois, la Cour ne peut qu'observer que, par le jeu de la contestation de leur qualité de propriétaires, les requérants se voient refuser depuis 1973 toute somme au titre du préjudice matériel ou moral souffert par eux en raison de la privation sans compensation de leur propriété pendant presque trente ans (voir, mutatis mutandis , Malama c. Grèce , n o 43622/98, § 51, CEDH 2001-II ; Yagtzilar et autres c. Grèce , n o 41727/98, § 41, CEDH 2001-XII).

La Cour estime, en conséquence, que l'absence de toute indemnisation pour la mainmise sur les biens des requérants rompt, en défaveur de ceux-ci, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l'intérêt général. Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Le Gouvernement affirme que les requérants ont considérablement contribué à l'allongement de cette procédure, en manquant de diligence dans la conduite de l'affaire. Il ajoute qu'il ressort de la chronologie de la procédure que les autorités judiciaires, lorsqu'elles ont été en mesure de le faire, ont statué dans des délais raisonnables. A. Période à prendre en considération

La Cour note que la situation litigieuse a débuté le 13 mars 1973, par l'expropriation du terrain litigieux, et perdure à l'heure actuelle. Elle a donc duré à ce jour plus de vingt-neuf ans, dont plus de dix-sept ans après le 20 novembre 1985, date de reconnaissance du droit de recours individuel par la Grèce. B. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Richard c. France , arrêt du 22 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 824, § 57 ; Doustaly c. France , arrêt du 23 avril 1998, Recueil 1998-II, p. 857, p. 39).

Par ailleurs, seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. Même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l'attitude des intéressés ne dispense pas les juges d'assurer la célérité voulue par l'article 6 § 1 ( Varipati c. Grèce , n o 38459/97, 26.10.1999, § 26).

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour observe que les requérants ont en général fait preuve de diligence dans la conduite de l'affaire. Force est alors de constater que, s'agissant d'une durée de plus de dix-sept ans, la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des autorités et juridictions saisies.

La Cour réaffirme qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable. Dès lors, la Cour ne saurait estimer « raisonnable » la durée globale écoulée en l'espèce. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

Les requérants réclament réparation de leurs préjudices matériel et moral ainsi que des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Ils ne chiffrent pas leur demande, mais affirment qu'il y a lieu de recourir à une expertise qui devra être confiée au Corps des estimateurs assermentés (Σώμα Ορκωτών Εκτιμητών).

Le Gouvernement estime que les prétentions des requérants sont prématurées et qu'elles ne peuvent être examinées qu'à condition que les juridictions internes reconnaissent les requérants comme propriétaires du terrain litigieux.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure compte tenu de la possibilité que le Gouvernement et les requérants parviennent à un accord (article 75 § 1 du règlement). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans les six mois, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Françoise Tulkens Greffier adjoint Présidente