AFFAIRE NASTOU c. GRECE (N° 2)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 16163/02) îndreptată împotriva Republicii Helene și pe care șapte cetățeni ai acestui stat, doamnele Maria Nastou, Alexandra Nastou, Styliani Al. Nastou, Constantina Al. Nastou, Heleni Nastou și Styliani I. Nastou și domn Constantinos Nastos (« reclamanții »), au depus-o la Curt pe 12 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamanții sunt reprezentați de doamnele N. Frangakis și G. Zacharopoulos, avocate la baroul din Atena. Guvernul grec (« Guvernul ») este reprezentat de delegații agentului acestuia, dn S. Spyropoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului, și doamna Z. Hatzipavlou, auditoare la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanții se plângeau în particular de o atac la dreptul lor la respect al bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, se plângeau de altfel de durata procedurii, precum și de absența în dreptul intern a unui recurs efectiv lor permiți se plângă de această durată.

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (art. 27 § 1 din Convenție) fu constituită în conformitate art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 10 iunie 2004, Curtea declarase petiția parțial admisibilă.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea modifică compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secții astfel restructurate (art. 52 § 1).

Atât reclamanții cât și Guvernul depusese observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Prezenta cauză privește un teren situat în suburbiile Atenei, cunoscut sub numele « domeniu Karras », a cărui suprafață inițială era de aproximativ 12 000 000 m². În secolul al XIX-lea, acest teren aparținea cetățenilor turci ai imperiului otoman, care l-au vândut ulterior doi cetățeni britanici. În 1922, terenul aparținea lui Miltiadis Skoufis. La moartea lui, văduva obținuse autorizație ministrul Agriculturii (decizia nr. 78592/28.10.1922) vândă terenul lui Alexios C. Nastos, care-l închiriase din 1918 (contract nr. 36467/1918). Prin act notarial nr. 3611 din 3 decembrie 1922, Alexios C. Nastos cumpără terenul. În 1924, obținuse autorizație ministrul Agriculturii vândă parte din teren de aproximativ 2 700 000 m² societății Drandakis-Pagalos & Cie (decizia nr. 14006/12.12.1924).

În 1929, Alexios C. Nastos decedă. Bunurile care făceau subiectul succesiunii, din care făceau parte 9 372 000 m² din domeniu Karras, fuseseră declarate la fiscul și impozitate în consecință. Constantinos I. Nastos, fiul adoptiv, moștenindu-i tatăl trei sferturi din teren. În 1938, văduva Alexios C. Nastos, după obținerea autorizației ministrul Agriculturii (decizia nr. 152783/21.11.1938), vânduse fiului adoptiv sfertul rămas, care era moștenit din soț (act notarial nr. 4499/1938).

La moartea Constantinos Nastos, care a survenit pe 24 mai 1968, terenul a revenit celor patru copii, Maria (prima reclamantă), Ioannis, Antigoni și Alexios. La moartea Ioannis în 1976, 1/4 din partea sa a revenit văduvei Heleni (a cincea reclamantă) și 3/8 fiecăruia din cei doi copii, Constantinos (al șaptelea reclamant) și Styliani (a șasea reclamantă). La moartea Alexios în 1977, 1/4 din partea sa a revenit văduvei Alexandra (a doua reclamantă) și 3/8 fiecăruia din cei doi copii, Styliani (a treia reclamantă) și Constantina (a patra reclamantă).

Prin acte notariale din 13 și 14 octombrie 1997, reclamanții renunță la drepturile pe 6 500 000 m² din domeniu Karras. B. Ocupația terenurilor litigioase de stat

Pe 19 septembrie 1984, prin decizie nr. 3950/1246, ministerul Finanțelor ordonase inventarierea terenurilor ocupate de moștenitorii Constantinos Nastos ca terenuri publice. Ulterior, în 1985, Statul ocupa o mare parte terenuri litigioase în virtutea protocoalelor ocupație (πρωτόκολλα κατάληψης) emise pe baza inventarierii respective. Unele dintre ele fuseseră ulterior anulate pe motivul că condițiile prevăzute de lege pentru emitere nu fuseseră îndeplinite în cazul de față (decizia nr. 7480/2002 tribunalului de mare instanță Atena și hotărâri nr. 2408/1997 și 10581/1998 curții apel Atena).

Reclamanții susțin că terenurile ocupate Statul au o suprafață de aproximativ 320 000 m². În schimb, într-un document din 13 august 2003, secția terenuri publice ministerului Economiei și Finanțelor evaluează suprafața terenurilor care fac subiectul prezentei cereri la aproximativ 177 500 m². C. Procedurile litigioase 1. Proceduri de recunoaștere drepturilor de proprietate

Pe 5 mai, 10 octombrie și 12 noiembrie 1987, reclamanții sesizează tribunalul de mare instanță (Πολυμελές Πρωτοδικείο) Atena cu o cerere de recunoaștere ca proprietari ai terenurilor în cauză. Prin act nr. 269 din 28 ianuarie 1991, tribunalul ordonase o expertiză. Expertul depune raportul 195 pagini pe 18 mai 2001. Concluzioneaza că terenurile litigioase aparțin familiei Nastou. Cauza rămâne în curs la prezent.

Pe 3 mai 1993, a cincea, a șasea și a șaptea reclamantă sesizează tribunalul de mare instanță Atena cu o a doua cerere de recunoaștere ca proprietari ai terenurilor în cauză. Prin decizie anterioară pronunțării deciziei nr. 7037 din 12 noiembrie 1993, tribunalul ordonase o expertiză. Expertul depune raportul 69 pagini pe 14 decembrie 1998. Concluzionează că terenurile litigioase, cu excepția unor parcele, aparțin familiei Nastou. Cauza rămâne în curs la prezent. 2. Procedură în daunelor-interese

Pe 3 iunie 1992, prima, a cincea, a șasea și a șaptea reclamantă sesizează tribunalul de mare instanță Atena cu o acțiune în daunelor-interese împotriva Statului pentru ocupația ilegală a terenurilor lor. Pe 15 noiembrie 1993, tribunalul suspendă examinarea cauzei, până când tribunalul de mare instanță Atena se va pronunța asupra recursurilor lor de recunoaștere drept de proprietate (decizia nr. 7117/1993). Decizia fu confirmată prin decizia nr. 6207/1997 aceluiași tribunal. Pe 15 septembrie 1997, reclamanții depun apel. Pe 24 decembrie 1998, curtea apel Atena respinge apelul pe motivul că decizia atacată, care suspenda examinarea cauzei, nu era susceptibilă niciun recurs (hotărâre nr. 10580/1998). Pe 5 aprilie 1999, reclamanții se recurge în cașație. Pe 11 februarie 2002, Curtea de Cașație respinge recursul (hotărâre nr. 240/2002). D. Decizii conexe 1. Procedură de recunoaștere drept de proprietate de Constantinos Nastos

Pe 3 aprilie 1967, Constantinos Nastos sesizează tribunalul de mare instanță Atena cu o cerere de recunoaștere ca proprietar al unui teren de 220 000 m² situat în domeniu Karras. Prin decizie nr. 16992/1973, tribunalul respinge recursul. Pe 14 iunie 1977, curtea apel Atena confirmă decizia. Judecă în particular că Statul era proprietar terenului litigios și că Constantinos Nastos încălcase pe mai mulți mii metri pătrați din domeniu (hotărâre nr. 4910/1977). Ulterior, curtea apel judecă că hotărârea nr. 4910/1977 privea doar terenul 220 000 m² revendicat Constantinos Nastos (hotărâri nr. 1586 și 1587/1989). 2. Cerere măsuri provizorii

Pe 29 mai 1996, reclamanții sesizează procuratura tribunalului prima instanță Atena cu o cerere de adoptare măsuri provizorii împotriva Statului. Cererea, care privea un teren aproximativ 4 000 m² din domeniu Karras, fu respinsă prin decizie nr. 48/1996. Pe 3 ianuarie 1997, reclamanții depun o contestație (ανακοπή).

Pe 30 mai 1997, procuratura curții apel Atena confirmă decizia atacată. Judecă în special că suprafața domeniu Karras nu depășea 1 000 000 m² și că după cumpărarea în 1922, Alexios C. Nastos încălcă alte terenuri care aparțineau Statului. Procuratura consideră de altfel că vânzarea societății Drandakis-Pagalos & Cie 3 000 000 m² teren dezvăluie intenția Alexios C. Nastos de a se apropia terenuri domaniale în coligație cu societatea. Procuratura concluzionează că nici Alexios C. Nastos nici moștenitorii nu aveau niciun drept alt de proprietate pe domeniu Karras decât pe cel privind 1 000 000 m² cumpărați în 1922 (decizie nr. 23/1997). 3. Proceduri intentate alte persoane fizice sau morale

Persoane, care cumpăraseră moștenitorilor Nastos alte terenuri din domeniu Karras, sesizează instanțele grecești cereri privind protecția drepturilor de proprietate. Prin două hotărâri larg motivate (nr. 7586/1999 și 8443/2000), curtea apel Atena judecă că Constantinos Nastos fusese proprietar totalității domeniului, a cărui suprafață inițială era aproximativ 12 000 000 m². Hotărârile fuseseră confirmate Curtea de Cașație (hotărâri nr. 1529/2000 și 9/2004 respectiv). În paralel, judecând o cauză similară, curtea apel Atena ajungea la aceeași concluzie (hotărâre nr. 187/2004). Hotărârea actualmente face subiectul unui recurs în cașație format Statul. II.

Reclamanții se plâng că terenul lor fu ocupat Statul fără decizie judiciară prealabilă și fără versare niciunei indemnizații. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează : « Orice ființă persoane morale au dreptul la respectarea bunurilor lor. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru motiv utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de pune în vigoare legile pe care le judecă necesare pentru reglementarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurare plații taxelor sau altor contribuții amenzi. » A. Tezele părților 1. Guvernul

Guvernul susține că reclamanții omit de a preciza suprafața exactă terenurilor care fac subiectul prezentei dispute. Oricum, subliniază că reclamanții nu fost încă recunoscuți ca proprietari pe cale judiciară. Procedura, care este în curs în fața instanțelor grecești, va determina statutul de proprietate a terenurilor litigioase și drepturile proprietarilor care decurg din aceasta. De aceea, reclamanții nu sunt titulari, în prezent, niciunei creanțe exigibile.

Guvernul adaugă că la părerea sa, terenurile litigioase aparțin Statului. Aceasta rezulta clar din hotărâre nr. 4910/1997 a curții apel Atena, precum și din decizia nr. 23/1997 a procuraturii din apropiere a curții apel Atena (a se vedea paragrafele 17 și 19 mai sus). Faptul că reclamanții au plătit taxe de succesiune și impozite pe teren pe bunuri în cauză, nu înseamnă că Statul le-a recunoscut calitatea proprietari, căci taxele sunt datornice și încasate pe declarație interesatului, fără ca fiscul să verifice dacă bunul foncier aparține cu adevărat persoanei care făcut declarație.

În orice caz, Guvernul estimă că trebuie așteptată finalizarea procedurii intentate în fața tribunalelor grecești. Subliniază că Curtea nu este o instanță civilă și nu are competență să se pronunțe pe dreptul de proprietate al reclamanților. Guvernul afirmă în această privință că dacă Curtea recunoaște reclamanților calitatea proprietari, aceștia se pot baza pe prezenta hotărâre în fața instanțelor interne, ceea ce va plasa Statul într-o poziție de clar dezavantaj. De asemenea, dacă Curtea condamnă Statul ocorzi o satisfacție echitabilă reclamanților, acesta va suferi o pierdere economică importantă care nu va putea fi restabilită, în ipoteza că tribunalele grecești îl recunoscut ca proprietar terenurilor în cauză. Pe acest punct, Guvernul regretă că Curtea putut judeca, în cadrul primei cauze introduse de reclamanți pentru un alt teren din domeniu, că « pentru nevoile prezentei dispute, este deci de cuvință considera aceștia ca proprietari terenului în cauză » (Nastou c. Grecia, nr. 51356/99, § 28, 16 ianuarie 2003). Potrivit lui, această afirmație nu era suficient motivată și Curtea trebuie să revadă poziția privind prezenta cauză. 2. Reclamanții

Reclamanții reprochează Guvernului creează o confuzie privind suprafața exacta terenurilor litigioase. Afirmă că acestea sunt descrise în detaliu în protocoalele ocupație versate în dosar. Descrierea lor figurează de asemenea în raportul expertiză din 18 mai 2001, despre care Guvernul ar omis intenționat informează Curtea.

Reclamanții afirmă de altfel că sunt proprietari terenurilor litigioase din 150 ani. Aceasta rezulta clar din hotărâri nr. 7586/1999 și 8443/2000 a curții apel Atena precum și hotărâre nr. 1529/2000 Curții de Cașație. La lumina hotărârilor precitate, care sunt cele mai recente redactate în cauză, este inutil refuta concluziile procuraturii din apropiere a curții apel Atena în decizia nr. 523/1997 invocată Guvern. Reclamanții adaugă că concluziile hotărâre nr. 4910/1977 la care se referă Guvernul nu au niciun efect asupra cauzei, căci hotărârea privea doar un teren 220 000 m² revendicat Constantinos Nastos.

Reclamanții subliniază de altfel că între 1922 și 1983, Statul a perceput taxe succesiune și impozite pe teren de proprietari terenurilor. Văd dificil cum o persoană ar putea fi supusă impozitului aferent unui teren care nu ar fi proprietar, nici cum Guvernul ar putea în drept și bună credință a cerut și acceptat plată acesti impozite decât pe baza aceasta.

Reclamanții critică atitudinea Statului care ar ocupat ilegal terenurile lor și care le-ar împiedicat până în prezent obțineți o indemnizație privațiunea fără compensare a proprietății lor. B. Aprecierea Curții 1. Cu privire la calitatea proprietari ai reclamanților

Curtea amintește că nu-i aparține a se substitui instanțelor interne. Este în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, că revine pronunța pe dreptul de proprietate o persoană (a se vedea, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, p. 290, § 33). Cu toate acestea, Curtea nu poate decât observa că reclamanții produc suficient dovezi în sprijin al aserțiunilor, care pot valabil invoca în fața că sunt proprietari domeniului litigios. În particular, cele două rapoarte expertiză depuse în fața tribunalului de mare instanță Atena pe 14 decembrie 1998 și 18 mai 2001 respectiv (a se vedea paragrafele 14-15 mai sus), și mai ales hotărâri nr. 1529/2000 și 9/2004 Curții de Cașație (a se vedea §20 mai sus) militează în favoarea tezei reclamanților. De altfel, Curtea nu detecta niciun circumstanță excepțională care ar fi putut justifica imposibilitatea instanțelor interne pronunța pe această chestiune aproape douăzeci ani după ocupația terenurilor. Ca și deci decizia sa luată în prima cauză introdusă de reclamanți pentru un alt teren din domeniu (Nastou c. Grecia, ibidem), Curtea estimă că este de cuvință de asemenea pentru nevoile prezentei dispute a considera reclamanții ca proprietari terenului în cauză. 2. Cu privire la observanța articolului 1 din Protocolul nr. 1

După părerea Curții, situația litigiasă se încadrează în prima frază a primului alineat art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunță, în mod general, principiul respectării bunurilor (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao și alții c. Portugalia, nr. 29813/96 și 30229/96, §§ 43 și 48, CEDH 2000-I). De aceea, Curtea trebuie să cerceteze dacă a fost menținut un echilibru echitabil între exigențele interesului general comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale individului (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69).

Preocuparea de asigurare unui asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 din Protocolul nr. 1 întreg. În particular, trebuie exista o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat de orice măsură privând persoană de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, § 38).

Pentru a determina dacă măsura litigiasă respecta echilibru echitabil dorit și, în special, dacă face nu așteaptă asupra reclamanților o sarcină disproportionată, este de cuvință a lua în considerare modalitățile indemnizație prevăzute de legislația internă. În această privință, Curtea deja spus că, fără versare o sumă rezonabil în raport cu valoarea bun, o privațiune proprietate constituie de obicei o atingere excesivă și absență totală indemnizație nu se poate justifica pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în circumstanțe excepționale (a se vedea Sfintele mănăstiri c. Grecia, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 35, § 71).

În cauza de față, lunga procedură intentată ca urmare ocupației terenurilor litigioase este mereu în curs fără ca reclamanții încă perceput indemnizație. Curtea estimă că guvernul pârât nu explicat de o manieră convingătoare motivele pentru care autoritățile grecești nu încă indemnizat reclamanții privațiunea pe bunuri. Sigur, cum deja indicat mai sus, Curtea nu se substitui tribunalelor grecești pronunța pe chestiunea dreptul de proprietate al reclamanților. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât observa că, prin jocul contestare calității proprietari, reclamanții văd refuza din 1985 orice sumă cu titlu prejudiciul material moral suferit din cauza privațiunii fără compensare proprietății lor pe parcursul douăzeci ani (a se vedea, mutatis mutandis, Malama c. Grecia, nr. 43622/98, § 51, CEDH 2001-II ; Yagtzilar și alții c. Grecia, nr. 41727/98, § 41, CEDH 2001-XII ; Nastou c. Grecia, precitat, § 34).

Curtea estimă, în consecință, că absența oricărei indemnizații privațiunea pe bunuri reclamanților rupe, în defavoarea acestora, echilibru echitabil a ménager între protecția proprietății și exigențele interesului general. De aceea, existat o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1. II.

Guvernul invocă complexitate cauzei și afirmă că reclamanții contribuit considerabil prelungirea acestei proceduri, prin lipsă diligență în conducere cauzei.

Reclamanții afirmă că cauza lor cunosc o durată excesivă și aceasta în ciuda mai multor cereri pe care au depus cu scopul accelerării procedurii. Reprochează Statului a abuzat de poziție și a retardat intenționat procedurile pentru a nu pierde folosința bunuri ocupate. A. perioada a lua în considerare

Curtea observă că situația litigiasă a început în 1985, ocupația terenurilor litigioase, și continuă în prezent. A deci durat până acum mai mult nouăsprezece ani. B. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Curtea amintește că caracterul rezonabil durată o procedură se apreciază după circumstanțele cauzei și în raport cu criteriile consacrate de jurisprudență, în particular complexitate cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților competente precum și importanța litigiului pentru interesații (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Curtea a tratat de many times cauze ridicând întrebări similare celei prezentei cauze și constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea cauza Frydlender precitată).

După examinare toți elementele care au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul a expus niciun fapt nici argument care putea duce o concluzie diferită în cauza de față. Ținând cont jurisprudență materie, Curtea estimă că în cauza de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde exigență « termenul rezonabil ». De aceea, a existat o încălcare art. 6 § 1. III.

Guvernul nu se pronunță.

Curtea amintește că art. 13 garantează o cale atac efectivă în fața o instanță națională permiți se plângă pe neobservare obligației, impusă art. 6 § 1, ascultare cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 156, CEDH 2000 - XI).

De altfel, Curtea a fost deja ocazia constata că ordinea juridică elenă nu oferea interesații o cale atac efectivă în sensul articolului 13 din Convenție permiți se plângă pe durata o procedură (Konti-Arvaniti c. Grecia, nr. 53401/99, §§ 29-30, 10 aprilie 2003). Curtea nu distinge în cauza de față niciun motiv a se abate din această jurisprudență, cu atât mai mult că Guvernul nu afirmă că ordinea juridică elenă fu între timp dotată cu o asemenea cale atac.

De aceea, Curtea estimă că în cauza de față a existat o încălcare art. 13 din Convenție ca motiv absență în dreptul intern o cale atac care ar fi permis reclamanților obțineți sancțiunea dreptul a vedea cauza ascultată într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. IV.

Reclamanții cer 33 569 307 euro (EUR) cu titlu prejudiciul material, 60 000 EUR cu titlu prejudiciul moral și 91 258 EUR cu titlu frais și costuri.

Guvernul susține că în cazul și în măsura Curtea constata o încălcare dispozițiilor invocate în cauza de față de reclamanți, aceasta trebuie da părților posibilitate prezenta observații suplimentare pe chestiune satisfacție echitabilă.

Curtea estimă că chestiune aplicării articolului 41 nu se află în stare. În consecință, o rezervă și va fixa procedura ulterioară ținând cont posibilitate unui acord între Guvern și reclamanți (art. 75 §§ 1 și 4 din regulament). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ; 2. Declară a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Declară a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție ; 4. Declară că chestiune aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare ; în consecință, a) o rezervă în întregime ; b) invită Guvernul și reclamanții să-i prezinte în scris, în termen șase luni, observații pe chestiune și, în particular, să-i facă cunoscute orice acord la care ar putea ajunge ; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintele camerei sarcina fixării la nevoie. Actul se face în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 iulie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 16163/02) dirigée contre la République hellénique et dont sept ressortissants de cet Etat, M mes Maria Nastou, Alexandra Nastou, Styliani Al. Nastou, Constantina Al. Nastou, Heleni Nastou et Styliani I. Nastou et M. Constantinos Nastos (« les requérants »), ont saisi la Cour le 12 avril 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es N. Frangakis et G. Zacharopoulos, avocats au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l'Etat, et M me Z. Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil Juridique de l'Etat.

Les requérants se plaignaient en particulier d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, ils se plaignaient en outre de la durée de la procédure, ainsi que de l'absence en droit interne d'un recours effectif leur permettant de se plaindre de cette durée.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 10 juin 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

La présente affaire concerne un terrain situé dans la banlieue d'Athènes, connu sous le nom de « domaine Karras », dont la superficie initiale était de 12 000 000 m² approximativement. Au 19 ème siècle, ce terrain appartenait à des ressortissants turcs de l'empire ottoman, qui l'ont par la suite vendu à deux ressortissants britanniques. En 1922, le terrain appartenait à Miltiadis Skoufis. A sa mort, sa veuve obtint l'autorisation du ministre de l'Agriculture (décision n o 78592/28.10.1922) de vendre le terrain à Alexios C. Nastos, qui le louait depuis 1918 (bail n o 36467/1918). Par acte notarial n o 3611 du 3 décembre 1922, Alexios C. Nastos acheta le terrain. En 1924, il obtint l'autorisation du ministre de l'Agriculture de vendre une partie du terrain de 2 700 000 m² environ à la société Drandakis-Pagalos & Cie (décision n o 14006/12.12.1924).

En 1929, Alexios C. Nastos décéda. Les biens faisant l'objet de sa succession, dont faisaient partie 9 372 000 m² du domaine Karras, ont été déclarés auprès du fisc et imposés à ce titre. Constantinos I. Nastos, son fils adoptif, hérita de son père les trois quarts du terrain. En 1938, la veuve de Alexios C. Nastos, après avoir obtenu l'autorisation du ministre de l'Agriculture (décision n o 152783/21.11.1938), vendit à son fils adoptif le quart restant, hérité de son mari (acte notarial n o 4499/1938).

Au décès de Constantinos Nastos, survenu le 24 mai 1968, le terrain revint à ses quatre enfants, Maria (la première requérante), Ioannis, Antigoni et Alexios. Au décès d'Ioannis en 1976, 1/4 de sa part revint à sa veuve Heleni (la cinquième requérante) et 3/8 à chacun de ses deux enfants, Constantinos (le septième requérant) et Styliani (la sixième requérante). Au décès d'Alexios en 1977, 1/4 de sa part revint à sa veuve, Alexandra (la deuxième requérante) et 3/8 à chacun de ses deux enfants, Styliani (la troisième requérante) et Constantina (la quatrième requérante).

Par actes notariaux des 13 et 14 octobre 1997, les requérants se sont désistés de leurs droits sur 6 500 000 m² du domaine Karras. B. L'occupation des terrains litigieux par l'Etat

Le 19 septembre 1984, par décision n o 3950/1246, le ministère des Finances ordonna l'inventaire des terrains occupés par les héritiers de Constantinos Nastos en tant que terrains publics. Par la suite, en 1985, l'Etat occupa une grande partie des terrains litigieux en vertu de protocoles d'occupation (πρωτόκολλα κατάληψης) rendus sur la base dudit inventaire. Certains d'entre eux furent par la suite annulés au motif que les conditions prévues par la loi pour leur émission n'étaient pas remplies en l'espèce (décision n o 7480/2002 du tribunal de grande instance d'Athènes et arrêts n os 2408/1997 et 10581/1998 de la cour d'appel d'Athènes).

Les requérants affirment que les terrains occupés par l'Etat ont une superficie d'environ 320 000 m². En revanche, dans un document du 13 août 2003, la section des terrains publics du ministère de l'Economie et des Finances évalue l'étendue des terrains qui font l'objet de la présente requête à 177 500 m² environ. C. Les procédures litigieuses 1. Procédures en reconnaissance des droits de propriété

Les 5 mai, 10 octobre et 12 novembre 1987, les requérants saisirent le tribunal de grande instance (Πολυμελές Πρωτοδικείο) d'Athènes d'une demande tendant à être reconnus propriétaires des terrains en question. Par acte n o 269 du 28 janvier 1991, le tribunal ordonna une expertise. L'expert déposa son rapport de 195 pages le 18 mai 2001. Il concluait que les terrains litigieux appartenaient à la famille Nastou. L'affaire demeure pendante à ce jour.

Le 3 mai 1993, les cinquième, sixième et septième requérants saisirent le tribunal de grande instance d'Athènes d'une seconde demande tendant à être reconnus propriétaires des terrains en question. Par décision avant dire droit n o 7037 du 12 novembre 1993, le tribunal ordonna une expertise. L'expert déposa son rapport de 69 pages le 14 décembre 1998. Il concluait que les terrains litigieux, à l'exception de quelques parcelles, appartenaient à la famille Nastou. L'affaire demeure pendante à ce jour. 2. Procédure en dommages-intérêts

Le 3 juin 1992, les première, cinquième, sixième et septième requérants saisirent le tribunal de grande instance d'Athènes d'une action en dommages-intérêts contre l'Etat pour l'occupation illégale de leurs terrains. Le 15 novembre 1993, le tribunal suspendit l'examen de l'affaire, jusqu'à ce que le tribunal de grande instance d'Athènes se prononce sur leurs recours en reconnaissance de leur droit de propriété (décision n o 7117/1993). Cette décision fut confirmée par décision n o 6207/1997 du même tribunal. Le 15 septembre 1997, les requérants interjetèrent appel. Le 24 décembre 1998, la cour d'appel d'Athènes rejeta l'appel au motif que la décision attaquée, qui suspendait l'examen de l'affaire, n'était susceptible d'aucun recours (arrêt n o 10580/1998). Le 5 avril 1999, les requérants se pourvurent en cassation. Le 11 février 2002, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt n o 240/2002). D. Décisions connexes 1. Procédure de reconnaissance d'un droit de propriété par Constantinos Nastos

Le 3 avril 1967, Constantinos Nastos saisit le tribunal de grande instance d'Athènes d'une demande tendant à être reconnu propriétaire d'un terrain de 220 000 m² se trouvant dans le domaine Karras. Par décision n o 16992/1973, le tribunal rejeta le recours. Le 14 juin 1977, la cour d'appel d'Athènes confirma cette décision. Elle jugea en particulier que l'Etat était le propriétaire du terrain litigieux et que Constantinos Nastos avait empiété sur plusieurs milliers de mètres carrés du domaine (arrêt n o 4910/1977). Par la suite, la cour d'appel jugea que son arrêt n o 4910/1977 concernait uniquement le terrain de 220 000 m² revendiqué par Constantinos Nastos (arrêts n os 1586 et 1587/1989). 2. Demande de mesures provisoires

Le 29 mai 1996, les requérants saisirent le procureur près le tribunal de première instance d'Athènes d'une demande tendant à faire adopter des mesures provisoires contre l'Etat. La demande, qui concernait un terrain de 4 000 m² environ du domaine Karras, fut rejetée par décision n o 48/1996. Le 3 janvier 1997, les requérants formèrent une opposition (ανακοπή).

Le 30 mai 1997, le procureur près la cour d'appel d'Athènes confirma la décision attaquée. Il jugea notamment que la superficie du domaine Karras ne dépassait pas 1 000 000 m² et qu'après l'avoir acheté en 1922, Alexios C. Nastos empiéta sur d'autres terrains qui appartenaient à l'Etat. Le procureur considéra en outre que la vente à la société Drandakis-Pagalos & Cie de 3 000 000 m² du terrain révéla l'intention d'Alexios C. Nastos de s'approprier des terres domaniales en collusion avec cette société. Le procureur conclut que ni Alexios C. Nastos ni ses héritiers n'avaient aucun autre droit de propriété sur le domaine Karras hormis celui ayant trait aux 1 000 000 m² achetés en 1922 (décision n o 23/1997). 3. Procédures engagées par d'autres personnes physiques ou morales

Des personnes, ayant acheté aux héritiers Nastos d'autres terrains du domaine Karras, saisirent les juridictions grecques de demandes tendant à la protection de leurs droits de propriété. Par deux arrêts amplement motivés (n os 7586/1999 et 8443/2000), la cour d'appel d'Athènes jugea que Constantinos Nastos avait été le propriétaire de la totalité du domaine, dont la superficie initiale était de 12 000 000 m² environ. Ces arrêts furent confirmés par la Cour de cassation (arrêts n os 1529/2000 et 9/2004 respectivement). Parallèlement, jugeant une affaire similaire, la cour d'appel d'Athènes parvint à la même conclusion (arrêt n o 187/2004). Cet arrêt fait actuellement l'objet d'un pourvoi en cassation formé par l'Etat. II.

Les requérants se plaignent que leur terrain fut occupé par l'Etat sans décision judiciaire préalable et sans versement d'aucune indemnisation. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Thèses des parties 1. Le Gouvernement

Le Gouvernement allègue que les requérants omettent de préciser la superficie exacte des terrains qui font l'objet du présent litige. De toute façon, il souligne que les requérants n'ont pas encore été reconnus propriétaires par voie judiciaire. Cette procédure, qui est pendante devant les juridictions grecques, déterminera le statut de propriété des terrains litigieux et les droits des propriétaires qui en découlent. Dès lors, les requérants ne sont titulaires, à l'heure actuelle, d'aucune créance exigible.

Le Gouvernement ajoute qu'à son avis, les terrains litigieux appartiennent à l'Etat. Cela ressort clairement de l'arrêt n o 4910/1997 de la cour d'appel d'Athènes, ainsi que de la décision n o 23/1997 du procureur près la cour d'appel d'Athènes (voir paragraphes 17 et 19 ci-dessus). Le fait que les requérants aient acquitté des frais de succession et des taxes foncières sur les biens en question, ne signifie pas que l'Etat leur a reconnu la qualité de propriétaires, car lesdites taxes sont redevables et encaissées sur déclaration de l'intéressé, sans que le fisc ne vérifie si le bien foncier appartient réellement à la personne en ayant fait la déclaration.

En tout état de cause, le Gouvernement estime qu'il faut attendre l'issue de la procédure engagée devant les tribunaux grecs. Il souligne que la Cour n'est pas une juridiction civile et n'a pas compétence pour se prononcer sur le droit de propriété des requérants. Le Gouvernement affirme à cet égard que si la Cour reconnaît aux requérants la qualité de propriétaires, ceux-ci pourront s'appuyer sur cet arrêt devant les juridictions internes, ce qui placera l'Etat dans une position de net désavantage. De même, si la Cour condamne l'Etat à octroyer une satisfaction équitable aux requérants, celui-ci subira une perte économique importante qui ne pourra être rétablie, dans l'hypothèse où les tribunaux grecs le reconnaissent comme propriétaire des terrains en question. Sur ce point, le Gouvernement regrette que la Cour ait pu juger, dans le cadre de la première affaire introduite par les requérants pour un autre terrain du domaine, que « pour les besoins du présent litige, il y a donc lieu de considérer ces derniers comme propriétaires du terrain en cause » ( Nastou c. Grèce , n o 51356/99, § 28, 16 janvier 2003). Selon lui, cette affirmation n'était pas suffisamment motivée et la Cour doit revoir sa position quant à la présente affaire. 2. Les requérants

Les requérants reprochent au Gouvernement de créer une confusion quant à la superficie exacte des terrains litigieux. Ils affirment que ceux-ci sont décrits de façon détaillée dans les protocoles d'occupation versés au dossier. Leur description figure aussi dans le rapport d'expertise du 18 mai 2001, dont le Gouvernement aurait omis de façon intentionnelle d'informer la Cour.

Les requérants affirment en outre qu'ils sont propriétaires des terrains litigieux depuis 150 ans. Cela ressort clairement des arrêts n os 7586/1999 et 8443/2000 de la cour d'appel d'Athènes ainsi que de l'arrêt n o 1529/2000 de la Cour de cassation. A la lumière desdits arrêts précités, qui sont les plus récents rendus en l'espèce, il est inutile de réfuter les conclusions du procureur près la cour d'appel d'Athènes dans sa décision n o 523/1997 invoquée par le Gouvernement. Les requérants ajoutent que les conclusions de l'arrêt n o 4910/1977 auxquelles se réfère le Gouvernement n'ont aucune influence sur leur affaire, car cet arrêt ne portait que sur un terrain de 220 000 m² revendiqué par Constantinos Nastos.

Les requérants soulignent en outre qu'entre 1922 et 1983, l'Etat a perçu des frais de succession et des taxes foncières par les propriétaires des terrains. Ils voient mal comment une personne pourrait être assujettie à l'impôt afférent à un terrain dont elle ne serait pas propriétaire, ni comment le Gouvernement pourrait à bon droit et de bonne foi avoir demandé et accepté le paiement de ces impôts si ce n'était sur cette base.

Les requérants critiquent l'attitude de l'Etat qui aurait illégalement occupé leurs terrains et qui les aurait empêchés à ce jour d'obtenir une indemnité pour la privation de leur propriété. B. Appréciation de la Cour 1. Sur la qualité de propriétaires des requérants

La Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et aux tribunaux, qu'il incombe de se prononcer sur le droit de propriété d'une personne (voir, mutatis mutandis , Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, p. 290, § 33). Toutefois, la Cour ne peut qu'observer que les requérants produisent suffisamment de preuves à l'appui de leurs allégations, de sorte qu'ils peuvent valablement invoquer devant elle qu'ils sont les propriétaires du domaine litigieux. En particulier, les deux rapports d'expertise déposés devant le tribunal de grande instance d'Athènes les 14 décembre 1998 et 18 mai 2001 respectivement (voir paragraphes 14-15 ci-dessus), et surtout les arrêts n os 1529/2000 et 9/2004 de la Cour de cassation (voir paragraphe 20 ci-dessus) militent en faveur de la thèse des requérants. Par ailleurs, la Cour ne décèle aucune circonstance exceptionnelle qui aurait pu justifier l'impossibilité des juridictions internes à se prononcer sur cette question presque vingt ans après l'occupation des terrains. A l'instar donc de sa décision prise dans la première affaire introduite par les requérants pour un autre terrain du domaine ( Nastou c. Grèce , ibidem ), la Cour estime qu'il convient également pour les besoins du présent litige de considérer les requérants comme propriétaires du terrain en cause. 2. Sur l'observation de l'article 1 du Protocole n o 1

De l'avis de la Cour, la situation litigieuse relève de la première phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1, qui énonce, de manière générale, le principe du respect des biens ( Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao et autres c. Portugal , n os 29813/96 et 30229/96, §§ 43 et 48, CEDH 2000-I). Dès lors, la Cour doit rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu (voir, parmi d'autres, Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 26, § 69).

Le souci d'assurer un tel équilibre se reflète dans la structure de l'article 1 du Protocole n o 1 tout entier. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété ( Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , arrêt du 20 novembre 1995, série A n o 332, p. 23, § 38).

Afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur les requérants une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, la Cour a déjà dit que, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive et une absence totale d'indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans des circonstances exceptionnelles (voir Les saints monastères c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 301-A, p. 35, § 71).

En l'espèce, la longue procédure engagée suite à l'occupation des terrains litigieux est toujours pendante sans que les requérants aient encore perçu d'indemnisation. La Cour estime que le gouvernement défendeur n'a pas expliqué de manière convaincante les raisons pour lesquelles les autorités grecques n'ont pas encore indemnisé les requérants pour la mainmise sur leurs biens. Certes, comme elle l'a déjà indiqué ci-dessus, la Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour se prononcer sur la question du droit de propriété des requérants. Toutefois, la Cour ne peut qu'observer que, par le jeu de la contestation de leur qualité de propriétaires, les requérants se voient refuser depuis 1985 toute somme au titre du préjudice matériel ou moral souffert par eux en raison de la privation sans compensation de leur propriété pendant vingt ans (voir, mutatis mutandis , Malama c. Grèce , n o 43622/98, § 51, CEDH 2001-II ; Yagtzilar et autres c. Grèce , n o 41727/98, § 41, CEDH 2001-XII ; Nastou c. Grèce , précité, § 34).

La Cour estime, en conséquence, que l'absence de toute indemnisation pour la mainmise sur les biens des requérants rompt, en défaveur de ceux-ci, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l'intérêt général. Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Le Gouvernement excipe de la complexité de l'affaire et affirme que les requérants ont considérablement contribué à l'allongement de cette procédure, en manquant de diligence dans la conduite de l'affaire.

Les requérants affirment que leur cause connaît une durée excessive et cela en dépit de plusieurs demandes qu'ils ont déposées tendant à faire accélérer la procédure. Ils reprochent à l'Etat d'avoir abusé de sa position et de retarder sciemment les procédures afin de ne pas perdre la jouissance des biens occupés. A. Période à prendre en considération

La Cour note que la situation litigieuse a débuté en 1985, avec l'occupation des terrains litigieux, et perdure à l'heure actuelle. Elle a donc duré à ce jour plus de dix-neuf ans. B. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir l'affaire Frydlender précitée).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

La Cour rappelle que l'article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d'une méconnaissance de l'obligation, imposée par l'article 6 § 1, d'entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI).

Par ailleurs, la Cour a déjà eu l'occasion de constater que l'ordre juridique hellénique n'offrait pas aux intéressés un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d'une procédure ( Konti-Arvaniti c. Grèce , n o 53401/99, §§ 29-30, 10 avril 2003). La Cour ne distingue en l'espèce aucune raison de s'écarter de cette jurisprudence, d'autant plus que le Gouvernement n'affirme pas que l'ordre juridique hellénique fût entre-temps doté d'une telle voie de recours.

Dès lors, la Cour estime qu'en l'espèce il y a eu violation de l'article 13 de la Convention à raison de l'absence en droit interne d'un recours qui eût permis aux requérants d'obtenir la sanction de leur droit à voir leur cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. IV.

Les requérants réclament 33 569 307 euros (EUR) au titre du dommage matériel, 60 000 EUR au titre du dommage moral et 91 258 EUR au titre des frais et dépens.

Le Gouvernement soutient qu'au cas et dans la mesure où la Cour constaterait une violation des dispositions invoquées en l'espèce par les requérants, elle devrait donner aux parties la possibilité de présenter des observations complémentaires sur la question de la satisfaction équitable.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure en tenant compte de la possibilité d'un accord entre Gouvernement et requérants (article 75 §§ 1 et 4 du règlement). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et les requérants à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur la question et, en particulier, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juillet 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président