SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47996/98 prezentate de Ayse Makbule GÜNAY împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 2 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie în cunoștință de cauză. Recurenta, Ayse Makbule Günay, este un resortisant turc, născut în 1909 și rezident în Zmir. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Mehmet Nur Terzi, Muhterem Özsüer și Yenal Özsüer, avocați în Baroul d azmir.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: În 1995, terenul reclamantei, situat în mai mult, a fost expropriat de Hotărârea Generală Drumuri Naționale. O parte de expropriere stabilită de o comisie de experți a fost plătită reclamantei la data de expropriere. Recurenta, în dezacord cu suma plătită, a introdus, încă în 1995, o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la Tribunalul de Mare Instanță din Bornova. Prin hotărârea din 17 septembrie 1997, instanța a acordat reclamantei un câștig de cauză și i-a acordat o indemnizație suplimentară de 19 658 370 Această sumă a fost însoțită de dobânzi simple, cu o rată legală de 30 % la an, calculată începând cu data cedării terenului.
Această decizie nu a făcut obiectul unui recurs în casație și a devenit definitivă la 30 octombrie 1997. La 11 martie 1998, la aproximativ patru luni de la decizia finală, a fost acordat un interes suplimentar, plus un singur termen limită, care a fost plătit recurentei la 35 078 712 000 TRL. Dreptul și practica internă relevantă Curtea face trimitere la deciziile deja pronunțate în acest domeniu (a se vedea, de exemplu, Denli c. Turcia, 23 iulie 2002, n. 68117/01, nepublicată și dec. Önel c. Turcia, 23 mai 2002, n 30948/96, nepublicată). C. Date economice la momentul faptelor, rata inflației era de 63% pe an.
Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe listele de la În conformitate cu lista relevantă, luând cifra de mai puțin de 100 mai jos ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care lista respectivă a fost publicată de către institut), indicele inflației în luna mai 1997 (data la care hotărârea pronunțată în primă instanță a devenit definitivă) atinge cifra de GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge că dreptul său de a respecta bunurile sale nu a fost respectat din cauza întârzierii în plata în avans a fondului suplimentar de expropriere, cu dobânzi insuficiente în raport cu rata foarte ridicată a inflației din Turcia. În acest sens, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile din cauza întârzierii în plata unei despăgubiri suplimentare pentru expropriere, însoțită de interese insuficiente față de rata foarte ridicată de inflație din Turcia.
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. A. Excepția preliminară a guvernului Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne, susținând că, pe de o parte, recurenta a omis să facă recurs împotriva hotărârii în primă instanță, pe de altă parte, aceasta nu a luat în serios acțiunea în despăgubire prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor privind presupusa pierdere a acesteia ca urmare a întârzierii în plata despăgubirii suplimentare.
În ceea ce privește recursul în casare, Curtea constată că litigiul în cauză se referă exclusiv la presupusul prejudiciu suferit de recurentă din cauza întârzierii în lacunitatea culpei datorate. Ea nu consideră că este necesar să se verifice dacă recurenta a epuizat căile de atac interne pentru motivele pe care nu le prezintă în niciun caz în fața acesteia (a se vedea, În ceea ce privește acțiunea în despăgubire prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor, Curtea amintește că a respins deja o excepție similară în cauza Akac. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37. Curtea consideră că această excepție nu poate fi reținută. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș c. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, Repertoriul 1997-IV ), și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.
În plus, Comisia constată că acest aspect nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. B. Pe fond Recurenta deplânge întârzierea plății în avans a taxei de expropriere și insuficiența ratei dobânzilor moratorii aplicate acesteia din cauza ratei foarte ridicate a inflației în Turcia la momentul respectiv. În observațiile sale suplimentare din 14 iunie 2002, guvernul observă că hotărârea de primă instanță a devenit definitivă la 30 noiembrie 1997 și că plata despăgubirii suplimentare a fost efectuată la 9 martie 1998, și anume în termen de trei luni de la data respectivă. 1 nu a fost încălcată în speță. Curtea arată că, la cerere, tribunalul de mari instanțe i-a acordat apoi o indemnizație suplimentară cu dobânzi simple începând cu data cedării terenului.
Curtea observă, de asemenea, că hotărârea de primă instanță care acordă recurentei o indemnizaie suplimentară a devenit definitivă la 30 octombrie 1997, și nu la 30 noiembrie 1997 ca la Întradevăr, Curtea constată că recurenta a obținut o suplimentare de 19 658 370 000 TRL, care i-a fost plătită la 9 martie 1998, adică la patru luni și unsprezece zile de la decizia finală. Suma s.a.m., care se ridică la 35 248 372 258 TRL. Conform metodei deja adoptate în Hotărârea Akkuș (a se vedea Hotărârea Akkuș menționată anterior, p. 1311, alineatul 35), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciul material suferit de recurentă, trebuie să se ia în considerare diferența dintre suma efectiv plătită recurentei și cea pe care ar fi primit-o dacă creanța sa ar fi fost ajustată pentru a ține seama de erodarea monetară în perioada de întârziere.
Curtea ia notă de faptul că hotărârea de primă instanță a devenit definitivă la 30 octombrie 1997. La acea dată sau într-un termen rezonabil, cum ar fi trei luni de la aceasta, recurenta ar fi trebuit să primească 31 453 392 000 TRL. Luând în considerare indicii care figurează pe lista publicată de către Institutul de Statistică al statului, această sumă la data plății ar fi fost de 32 703 358 612 TRL, ceea ce este mai mic decât suma afectată de recurentă, și anume 35 248 372 258 TRL. Pe de altă parte, Curtea a considerat deja că o mică diferență care este produsă în calcul poate fi considerată o marjă de apreciere cauzată de metoda acesteia (a se vedea mutatis mutandis, dec. Arabac Prin urmare, Curtea consideră că cererea este vădit nefondată în sensul articolului 35 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress modulier Președinte
DÉCISION
de la requête n o 42796/98 présentée par Ayse Makbule GÜNAY contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 23 janvier 2003 en une chambre composée de M. G. Ress , président , M. L. Caflisch , M. P. Kūris , M. R. Türmen , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M me H.S. Greve , M. K. Traja, juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 juillet 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, Ayșe Makbule Günay, est une ressortissante turque, née en 1909 et résidant à İzmir.
Elle est représentée devant la Cour par M es Mehmet Nur Terzi, Muhterem Özsüer et Yenal Özsüer, avocats au barreau d’İzmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1995, le terrain de la requérante, sis à İzmir, fut exproprié par la Direction générale des routes nationales. Une indemnité d’expropriation fixée par une commission d’experts fut versée à la requérante à la date d’expropriation. La requérante, en désaccord avec le montant payé, introduisit, toujours en 1995, un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Bornova. Par un jugement du 17 septembre 1997, le tribunal donna gain de cause à la requérante et lui accorda une indemnité complémentaire de 19 658 370 000 livres turques (TRL).
Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an à calculer à partir de la date de cession du terrain. Cette décision ne fit pas l’objet d’un pourvoi en cassation et devint définitive le 30 octobre 1997. L’indemnité complémentaire majorée d’un intérêt moratoire simple fut versée à la requérante le 11 mars 1998, soit quatre mois environ après la décision définitive. Elle s’élevait à 35 078 712 000 TRL. B. Le droit et la pratique interne pertinents La Cour renvoie aux décisions déjà rendues en la matière (voir par exemple, déc. Denli c. Turquie, 23 juillet 2002, n o 68117/01, non publiée, et déc. Önel c. Turquie, 23 mai 2002, n o 30948/96, non publiée). C. Données économiques A l’époque des faits, le taux d’inflation était de 63 % par an.
Les effets de l’inflation en Turquie sont indiqués sur les listes de l’indice des prix de détail publiées par l’Institut des statistiques de l’Etat. D’après la liste pertinente, en prenant le chiffre « 100 » comme indice de base pour le mois d’octobre 1987 (période où ladite liste fut publiée par l’institut), l’indice de l’inflation au mois d’octobre 1997 ( date à laquelle la décision rendue en première instance est devenue définitive) atteint le chiffre de « 34412,7 » et celui du mois de février 1998 (période de versement de l’indemnité complémentaire) le chiffre de « 43077,2 ». GRIEFS Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de ce que son droit au respect de ses biens n’a pas été respecté en raison du retard de l’Administration dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie.
EN DROIT La requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison du retard de l’Administration dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie. Elle allègue à cet égard une violation de l’article 1 du Protocole n 1, ainsi libellé: « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» A. Sur l’exception préliminaire du Gouvernement Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes en faisant valoir que, d’une part, la requérante a omis de former un pourvoi en cassation contre le jugement de première instance, d’autre part, elle n’a pas exercé l’action en réparation prévue à l’article 105 du code des obligations concernant ses prétendues pertes du fait du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire. Pour ce qui est du pourvoi en cassation, la Cour observe que le litige en question porte exclusivement sur le préjudice prétendument subi par la requérante en raison du retard de l’Administration dans le versement de l’indemnité due.
Elle n’estime pas nécessaire de chercher si la requérante a épuisé les voies de recours internes pour les griefs qu’elle ne soumet aucunement devant elle (cf., mutatis mutandis , n o 11425/85, déc. 5.10.87, D.R. 53 p. 76). Quant à l’action en dommages-intérêts prévue par l’article 105 du code des obligations, la Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté une exception similaire dans l’affaire Aka c. Turquie (arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1997-VI, pp. 2678-2679, §§ 34-37). Étant donné que le Gouvernement n’a produit aucune décision de justice susceptible d’infirmer cette conclusion, la Cour n’estime pas nécessaire de s’écarter de ce raisonnement et considère que cette exception ne saurait être retenue.
La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, (voir notamment Akkuș c. Turquie , arrêt du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV ), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond La requérante dénonce la tardiveté du paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation et l’insuffisance du taux des intérêts moratoires appliqués à celle-ci à cause du taux d’inflation très élevé en Turquie à l’époque. Dans ses observations complémentaires du 14 juin 2002, le Gouvernement note que le jugement de première instance est devenu définitif le 30 novembre 1997 et que le versement de l’indemnité complémentaire a été effectué le 9 mars 1998, à savoir dans les trois mois à partir de cette date.
Il soutient que ce délai devrait être considéré comme raisonnable et que de ce fait, l’article 1 du Protocole n o 1 n’a pas été violé en l’espèce. La Cour relève que l’intéressée, expropriée de son terrain, s’est vue accorder une indemnité qui lui fut versée à la date de l’expropriation, et que, sur demande, le tribunal de grande instance lui accorda ensuite une indemnité complémentaire assortie d’intérêts moratoires simples à compter de la date de cession du terrain. La Cour observe également que le jugement de première instance accordant à la requérante une indemnité complémentaire est devenu définitif le 30 octobre 1997, et non le 30 novembre 1997 comme l’indiquent les observations du Gouvernement.
En effet, la Cour constate que la requérante a obtenu un complément d’indemnité de 19 658 370 000 TRL, qui lui a été versé le 9 mars 1998, soit quatre mois et onze jours après la décision définitive. Le montant s’élevait à 35 248 372 258 TRL. Selon la méthode déjà adoptée dans l’arrêt Akkuș (voir l’arrêt Akkuș précité, p. 1311, § 35), la Cour considère que, pour apprécier le préjudice matériel subi par la requérante, il faut prendre en considération la différence entre le montant effectivement versé à la requérante et celui qu’elle aurait reçu si sa créance avait été ajustée pour tenir compte de l’érosion monétaire pendant la période de retard. La Cour note que le jugement de première instance devint définitif le 30 octobre 1997. A cette date, ou dans un délai raisonnable tel que trois mois à compter de celle-ci, la requérante aurait dû recevoir 31 453 392 000 TRL.
En tenant compte des indices figurant sur la liste publiée par l’Institut des statistiques de l’État, ce montant à la date du paiement aurait été de 32 703 358 612 TRL, ce qui est inférieur à la somme touchée par la requérante, à savoir 35 248 372 258 TRL. Par ailleurs, la Cour a déjà estimé qu’une petite différence qui s’est produite dans le calcul pouvait s’interpréter comme une marge d’appréciation provoquée par la méthode de celui-ci (voir, mutatis mutandis , déc. Arabacı c. Turquie, 7.3.2002, n o 65714, non publiée). Par conséquent, la Cour estime que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.
Vincent Berger Georg Ress Greffier Président