BULUT et AUTRES contre la TURQUIE

BULUT et AUTRES contre la TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50282/99 prezentate de Adem BULUT și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 23 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători și de Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 ianuarie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, a căror listă figurează în anexă, sunt toți resortisanți turci. În fața Curții, aceștia sunt reprezentați de M Abdullah Califtçi, avocat în barou d . Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele din speță Reclamanții, la data faptelor, erau judecați în fața instanței de securitate a statului Ankara, pentru încălcarea articolului 7 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului care reprimă crearea și activitățile organizațiilor teroriste, printre altele, în scopuri islamice fundamentaliste. La data de 30 iulie 1998, la care reclamanții s-au prezentat, aceștia din urmă, imediat după citirea judecății înainte de a spune corect, au lansat următorul slogan: În aceeași zi, reclamanții au fost intervievați de judecătorii din fond, în prezența procurorului republicii, întrucât aceștia din urmă, întrucât comportamentul reclamanților a fost de natură să împiedice buna desfășurare a procedurii, au condamnat reclamanții, în conformitate cu art. 23 alineatul (3) și art. 4 din Legea nr. 2845, la o pedeapsă cu închisoarea de 3 luni, cu titlu disciplinar În urma procesului verbal, reclamanții au lansat sloganul, imediat după ce judecata a fost citită, lovindu-se cu mâinile pe pupitre, această intervenție a durat aproximativ zece minute și poliția i-a oprit cu forța. Potrivit procesului verbal, în timpul interogatoriului, unii dintre inculpați au negat că au lansat un astfel de slogan, în timp ce alții au mărturisit că au lansat, dar pur și simplu cu scopul de a-și arăta furia și nu cu scopul de a protesta împotriva sentinței pronunțate în speță. care nu pot face obiectul niciunei căi de atac, decizia a devenit definitivă. Dreptul intern relevant la art. 23 alineatele (3) și (4) din Legea nr. 2845 de instituire a cursurilor de securitate la nivel de stat și de reglementare a procedurii în fața acestora, dispune de dreptul intern relevant la art. 23 alineatele (3) și (4) din Legea nr. 2845 de instituire a cursurilor de securitate la nivel de stat și de reglementare a procedurii în fața acestora, Curtea [de securitate a statului] decernează un mandat de arestare împotriva oricui comite un act sau adresează cuvinte neadecvate cu privire la Curte, la președintele său sau la oricare dintre membrii săi (...). Persoana arestată este interogată în termen de 48 de ore și sancționată disciplinar cu o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între una și șase luni. Această decizie este definitivă. (...) 4. În ceea ce privește persoanele aflate deja în arest sau în detenție, o treime din această pedeapsă este închisă în izolare celulară. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții susțin, în primul rând, că instanța de securitate a statului Ankara care le-a judecat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială, în sensul acestei dispoziții, în special pentru că unul dintre cei trei judecători care se afla acolo era un ofițer militar. În plus, reclamanții susțin că nu au putut dispune de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării lor pentru faptul că au fost interogați, judecați și condamnați în aceeași zi. În această privință, aceștia au Õ art. 6 alineatul (3) din convenție. În plus, reclamanții au susținut că ar fi lansat sloganul menționat numai la sfârșitul procedurii și că, prin urmare, acest comportament nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 23 alineatele (3) și (4) din Legea nr. 2845. Ei susțin că, deși actul lor ar putea fi considerat o sfidare față de Curtea, aceasta ar fi de competența instanțelor de drept comun și nu de cea a Curților de Siguranță din Parlamentul European. Reclamanții se plâng, în ultimă instanță, de faptul că nu au avut posibilitatea de a-și contesta condamnarea în fața unei instanțe superioare, dat fiind că aceasta nu a avut posibilitatea de a face nicio acțiune. În această privință, ei (1) Reclamanții se plâng de nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție, în măsura în care instanța de securitate a statului Ankara nu constituia o instanță independentă și confidențială și că procedura disciplinară care a dus la condamnarea la închisoare a acestora a eșuat în detenție. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, astfel cum sunt prezentate de reclamantă, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat cauza reclamanților întemeiat pe art. 5 alineatul (1) litera (a) din convenție, astfel cum a fost prezentată în cererea lor. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmații formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. (3) Curtea constată că f un c ț i o n are a reclama n i o n are a articolului 2 din Protocolul nr. 7 este incompatibilă ra ț i o n al ă . cu dispozițiile Convenției, deoarece Turcia nu a semnat protocolul menționat. În consecință, această parte a cererii trebuie, de asemenea, să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână art. 6 § 1 și art. 3 din convenție în ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice și a Curții a Uniunii Europene a Energiei Atomice și a Curții a Uniunii Europene a Energiei Atomice și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia") Data nașterii: A. BULUT 1978 H. DOKUS 1978 A. AYAZ 1976 H. ISIK 1974 A. EDIPTAS 1968 M. TEKTAS 1976 A. PÜSKÜLLÜ 1978 Y. AKKUS 1972 A. GÖKSU 1972 M. DOGAN 1964 A. DEMIR 1974 T. BAYKOL 1974 T. SERTAS 1960 C. CAMBERK 1969 Y. KARA 1977 E. YÜKSEL 1967 Y. GÖZCÜ 1968 F. SEVEN 1978 A. CANAG 1974 G.KEBLI 1977 O. AKBOGA 1972 I. CELIK 1974 Ö. GENC 1971 K. YAVUZ 1978 S. AKCAM 1977 K. GÜLSEN 1977 Y. PARLAK 1976 M.T. TEMIZ 1975 S. ÖZTÜRK 1977 M.Y. AGIR 1972 M. H. KANAT 1971 M. BULUTLU 1970 F. PARLAK 1971 S. SAYGILI 1970 C. INCELER 1977 S. BINGÖL 1972 SUNGURTAS 1973 S. DEMIR 1977 H. ALTUN 1975 T. TAZEGÜL 1970 I. PEKDOGAN 1978 T. ACIMAZ 1976 A. KÜCÜK 1969 T. KÉHIA 1974 H. LACIN 1970 S. KAZICI 1974 MARANGOZ 1976 S. TAS 1974 A. TOSUN 1974 S. DURMUS 1978 B. TOKUR 1972 S. ARTVINLILI 1969 S. AYYILDIZ 1973 A. TOPAL 1978 F. CILINGIR 1977 KAZMAMÜRÜ 1961 ÖZGÜRSOY 1972 C. KILINC 1971 H. PECENEK 1978

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

50282/99

présentée par Adem BULUT et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le

23 janvier 2003 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de

M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 janvier 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, dont la liste figure en annexe, sont tous des ressortissants turcs.

Devant la Cour, ils sont représentés par M

e

Abdullah Çiftçi, avocat au barreau d’Ankara.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les requérants, à l’époque des faits, étaient jugés devant la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara («

la cour de sûreté de l’Etat

»),

pour infraction à l’article 7 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme réprimant la création et les activités des organisations terroristes, entre autres, à des fins islamistes fondamentalistes.

Lors de l’audience du 30 juillet 1998, à laquelle les requérants avaient comparu, ces derniers, juste après la lecture du jugement avant dire droit, lancèrent le slogan suivant

: «

Ô Dieu, au nom de Dieu, Dieu est grand

» («

Ya Allah, Bismillah, Allah’ü Ekber

»).

Sur ce, les juges du fond quittèrent la salle d’audience et les requérants furent emmenés à l’extérieur de celle-ci par les policiers. Les requérants furent interrogés, le même jour, par les juges du fond, en présence du procureur de la République. Ces derniers, considérant que le comportement des requérants avait été de nature à entraver le bon déroulement de l’audience, condamnèrent les requérants, en application de l’article 23 §§ 3 et 4 de la loi n

o

2845,

à une peine d’emprisonnement de 3 mois, à titre «

disciplinaire

», un tiers de celle-ci devant être purgée en isolement cellulaire.

D’après le procès-verbal dressé en conséquence, les requérants ont lancé ledit slogan, juste après la lecture du jugement, en «

tapotant

» avec leurs mains sur les pupitres, cette intervention a duré une dizaine de minute et les policiers les ont stoppé par la force. Toujours selon le procès-verbal, lors de leur interrogatoire, certains des prévenus ont nié avoir lancé un tel slogan tandis que d’autres ont avoué l’avoir lancé, mais simplement dans le but de montrer leur colère et non dans celui de protester contre le jugement prononcé en l’espèce.

Les décisions rendues à

titre «

disciplinaire

», en vertu de l’article 23

§§

3 et 4, n’étant

susceptibles d’aucun recours, la décision dont il s’agit devint définitive.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 23 §§ 3 et 4 de la loi n

o

2845 instituant les cours de sûreté de l’État et portant réglementation de la procédure devant celles-ci, dispose

:

«

»

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants affirment, en premier lieu, que la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara qui les a jugé ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial, au sens de cette disposition, notamment parce que l’un des trois juges qui y siégeait était un officier militaire.

Les requérants soutiennent, en outre, qu’ils n’ont pas pu disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de leur défense du fait qu’ils ont été interrogés, jugés et condamnés le même jour. A cet égard, ils invoquent l’article 6 § 3 de la Convention.

Les requérants allèguent, de plus, qu’ils auraient lancé ledit slogan seulement à la fin de l’audience et que de ce fait, ce comportement n’entrerait pas dans le champ d’application de l’article 23 §§ 3 et 4 de la loi n

o

cet égard, ils invoquent l’article 5 § 1 a) de la Convention.

Les requérants se plaignent, en dernier lieu, de n’avoir pas eu la possibilité d’attaquer leur condamnation devant une juridiction supérieure étant donné qu’elle n’était susceptible d’aucun recours. A cet égard, ils invoquent l’article 2 du Protocole n

o

7.

EN DROIT

tribunal «

indépendant et impartial

» et que la procédure «

disciplinaire

» abrégée devant cette juridiction, ayant abouti à leur condamnation à une peine d’emprisonnement, a manqué d’équité

.

En l’état du dossier devant elle, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tel qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.

o

7 est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, la Turquie n’étant pas signataire dudit Protocole. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit, également, être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs des requérants tirés de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention en ce qui concerne l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ainsi que l’équité de la procédure devant cette juridiction ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg R

ESS

Greffier

Président

ANNEXE

Liste des requérants

Nom

date de naissance

Nom

date de naissance

A. BULUT

1978

H. DOGAN

1978

A. AYAZ

1976

H. ISIK

1974

A. EDIPTAS

1968

M. TEKTAS

1976

A. PÜSKÜLLÜ

1978

Y. AKKUS

1972

A. GÖKSU

1972

M. DOGAN

1964

A. DEMIR

1974

T. BACAK

1977

B. BAYKOL

1974

T. SERTBAS

1960

C. CAMBERK

1969

Y. KARA

1977

E. YÜKSEL

1967

Y. GÖZCÜ

1968

F. SEVEN

1978

A. CAGAN

1974

G.KEBANLI

1977

O. AKBOGA

1972

I. CELIK

1974

Ö. GENC

1971

K. YAVUZ

1978

S. AKCAM

1977

K. GÜLSEN

1977

Y. PARLAK

1976

M.T. TEMIZ

1975

S. ÖZTÜRK

1977

M.Y. AGIR

1972

M.H. KANAT

1971

M. BULUTLU

1970

F. PARLAK

1971

S. SAYGILI

1970

C. INCELER

1977

S. BINGÖL

1972

SUNGURTAS

1973

S. DEMIR

1977

H. ALTUN

1975

T. TAZEGÜL

1970

I.PEKDOGAN

1978

T. ACIMAZ

1976

A. KÜCÜK

1969

T. KEHYA

1974

H. LACIN

1970

S. KAZICI

1974

MARANGOZ

1976

S. TAS

1974

A. TOSUN

1974

S. DURMUS

1978

B. TOKUR

1972

S. ARTVINLI

1969

S. AYYILDIZ

1973

A. TOPAL

1978

F. CILINGIR

1977

KAZMAMÜRÜ

1961

ÖZGÜRSOY

1972

C. KILINC

1971

H. PECENEK

1978