TARAK contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18711/02 prezentată de Cihan Deniz TARAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 18 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători domnul V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 aprilie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Cihan Deniz Tarak, este un resortisant turc, născut în 1966. El este reprezentat în fața Curții de către domnul G. Șan și H. Girit, avocați la Istanbul. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentul a fost arestat la 23 noiembrie 1996. La 2 decembrie 1996, a fost adus în fața judecătorului care se afla în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene care a dispus arestarea sa provizorie. La 21 martie 1997, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului pe baza articolului 146 alin. (1) din Codul penal care reprimă infracțiunile comise împotriva ordinii constituționale. La 16 aprilie și 19 februarie 1998, ca urmare a examinării din oficiu a situației reclamantului, Curtea de Securitate a Uniunii Europene privind menținerea sa în detenție provizorie. În urma operațiunilor desfășurate în penitenciarele turcești la 19 decembrie 1999, reclamantul, aflat în închisoarea Gebze, a fost transferat la închisoarea Kocaeli, de tip F. La 26 septembrie 2001, reclamantul a început o grevă a foamei pentru a protesta împotriva condițiilor de detenție în închisorile de tip F. Un raport medical din 23 ianuarie 2002, întocmit la 119 ziua grevei, de către institutul medico-legal al Ministerului Justiției, a indicat faptul că reclamantul avea sindromul Wernicke-Korsakoff (paralizia mușchilor motori ai ochilor, tulburări de conștiință, rigiditate și tulburări de mers) și că acesta suferea de o disfuncție generală cauzată de o lipsă accentuată a alimentației sale. Subliniind riscul vital pe care îl prezentau condițiile de încarcerare, acest raport a scos în evidență necesitatea de a-și suspenda pedeapsa timp de șase luni, în conformitate cu art. 399 alin. (2) din Codul de procedură penală. La 28 ianuarie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins cererea de eliberare provizorie a reclamantului și a indicat faptul că persoanele aflate în detenție provizorie nu puteau fi admise în beneficiul articolului 399 alineatul (2). În plus, aceasta a considerat că deținuții puteau fi transferați la spital, unde aveau posibilitatea de a beneficia de asistență medicală. La 6 februarie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins opoziția formulată de reprezentantul reclamantului. Printr-o scrisoare din 7 iunie 2002 adresată Curții, reprezentantul reclamantului a indicat că acesta fusese transferat spitalului public din Izmit ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate. El a anunțat condițiile de internare a clientului său și a indicat că deținuții aflați în greva foamei erau plasați în subsolul clădirii, în spații neadaptate și sub supraveghere atentă a jandarmilor. El a indicat că reclamantul își încetase greva foamei la 28 mai 2002 și că starea sa era încă critică. Acesta a subliniat că era imposibil să i se acorde îngrijiri adecvate în astfel de condiții. Raportul medical întocmit la 7 august 2002 de către institutul medico-legal al Ministerului Justiției a menționat că reclamantul a fost afectat de sindromul Wernicke-Korsakoff și va reafirma necesitatea de a-și suspenda pedeapsa timp de șase luni, în conformitate cu art. 399 alineatul (2) din Codul de procedură penală. Printr-o hotărâre din 2 octombrie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de faptele de care era acuzat și l-a condamnat la condamnarea pe viață a infracțiunii și a respins cererea de eliberare provizorie a reclamantului pe același motiv ca și înainte. Într-o scrisoare din 13 noiembrie 2002, reprezentantul reclamantului a indicat că clientul său fusese reportat la închisoarea Kocaeli la data de 5 iulie 2002. Cu ocazia ședințelor din 30 mai, 25 iulie, 26 septembrie și 24 noiembrie 1997, 23 ianuarie, 18 martie, 22 mai, 24 iulie, 25 septembrie 1998, 12 februarie, 7 iulie, 24 noiembrie 1999, 9 februarie, 19 iunie și 1 noiembrie 2000, 2 ianuarie, 11 aprilie, 22 iunie și 28 noiembrie 2001, 13 martie, 22 mai și 24 iulie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins cererile de eliberare provizorie a reclamantului și a dispus menținerea sa în detenție provizorie, ținând seama de natura infracțiunii reproșate și de starea probelor Recurentul a formulat un recurs în casație. Procedura este pendinte în fața Curții de Casație. Reclamantul a emis mai multe hotărâri judecătorești în care instanța de securitate din la ë a admis în beneficiul ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Este suspendat la executarea pedepselor privative de libertate pentru condamnații care suferă de o boală mentală până la restabilirea lor. Aceeași dispoziție se aplică și pentru alte boli, în cazul în care executarea pedepsei privative de libertate prezintă un risc vital pentru condamnat. La art. 112 alineatul (3) din același cod se prevede că instanțele judecătorești decid cu privire la menținerea în detenție a unui pârât în timpul fiecărei ședințe sau a unei hotărâri judecătorești între două ședințe. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că menținerea sa în detenție și condițiile de spitalizare și de încarcerare nu sunt compatibile cu starea sa de sănătate și că centrul spitalicesc care l-a primit și serviciul medical din închisoare nu dispun de structurile necesare. Invocând art. 5 §§ 3 și 4 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și de refuzul Curții de Siguranță a Uniunii Europene de a da curs cererii sale de eliberare provizorie, în ciuda stării sale de sănătate. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. 399 alineatul (2) din Codul de procedură penală a persoanelor aflate în arest provizoriu și chiar a unuia dintre coinculpați. În acest sens, el susține că a fost supus unei discriminări în sensul articolului 14 din Convenție. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că menținerea sa în detenție și condițiile de spitalizare și de încarcerare nu sunt compatibile cu starea sa de sănătate. Invocând art. 5 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, se plânge de durata detenției sale provizorii. Invocând art. 6 din Convenție, el susține că instanța de securitate a statului a admis în beneficiul articolului 399 alineatul (2) din Codul de procedură penală a persoanelor aflate în detenție provizorie și chiar a unuia dintre coinculți. Pe baza acelorași fapte, reclamantul a declarat că a fost supus unei discriminări contrare articolului 14 din Convenție. Curtea se va pronunța asupra acestui aspect sub aspectul articolului 5 alineatul (4) din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecții și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul afirmă că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. Curtea arată că procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. Or, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare ansamblul procedurii penale inițiate pentru a se pronunța cu privire la conformitatea acesteia cu dispozițiile articolului 6 din convenție. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, prezentarea acestui aspect este prematură și, prin urmare, reclamantul nu se poate plânge în acest sens de nicio încălcare a convenției. Are dreptul să sesizeze din nou Curtea în cazul în care aceasta consideră că, la sfârșitul procedurii penale împotriva sa, este o victimă a presupuselor încălcări. Această parte a instanței este prematură și trebuie respinsă în sensul art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe compatibilitatea regimului de detenție impus reclamantului cu starea sa de sănătate (art. 3), pe menținerea acestuia în detenție (art. 5), precum și pe o presupusă discriminare (art. 14) ; Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ress grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

18711/02

présentée par Cihan Deniz TARAK

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 18 septembre 2003 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 avril 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Cihan Deniz Tarak, est un ressortissant turc, né en 1966. Il est représenté devant la Cour par M

es

G. Șan et H. Girit, avocats à Istanbul.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut arrêté le 23 novembre 1996.

Le 2 décembre 1996, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul qui ordonna sa mise en détention provisoire.

Le 21 mars 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat intenta une action pénale à l’encontre du requérant sur la base de l’article

146 § 1 du code pénal réprimant les crimes commis contre l’ordre constitutionnel.

Les 16 avril et 19 février 1998, à la suite de l’examen d’office de la situation du requérant, la cour de sûreté de l’Etat ordonna son maintien en détention provisoire.

A la suite des opérations menées dans les établissements pénitentiaires turcs le 19 décembre 1999, le requérant, alors détenu à la prison de Gebze, fut transféré à la prison de Kocaeli, de type F.

Le 26 septembre 2001, le requérant entama une grève de la faim pour protester contre les conditions de détention dans les prisons de type F.

Un rapport médical du 23 janvier 2002, établi au 119

e

jour de la grève, par l’institut médico-légal du ministère de la Justice, indiqua que le requérant était atteint du syndrome de Wernicke-Korsakoff (paralysie des muscles moteurs des yeux, troubles de la conscience, raideur et trouble de la marche) et qu’il souffrait d’un dysfonctionnement général dû à une insuffisance accentuée de son alimentation. Soulignant le risque vital qu’entraînaient les conditions de son incarcération, ce rapport mit en évidence la nécessité de suspendre sa peine pendant six mois, en application de l’article 399 § 2 du code de procédure pénale.

Le 28 janvier 2002, la cour de sûreté de l’Etat rejeta la demande de mise en liberté provisoire du requérant. Elle indiqua que les personnes placées en détention provisoire ne pouvaient être admises au bénéfice de l’article 399 §

Le 6 février 2002, la cour de sûreté de l’Etat rejeta l’opposition formulée par le représentant du requérant.

Par une lettre du 7 juin 2002 adressée à la Cour, le représentant du requérant indiqua que celui-ci avait été transféré à l’hôpital public d’Izmit suite à la détérioration de son état de santé. Il dénonça les conditions d’hospitalisation de son client et indiqua que les détenus en grève de la faim étaient placés au sous-sol du bâtiment, dans des locaux inadaptés et sous surveillance étroite de gendarmes. Il indiqua que le requérant avait cessé sa grève de la faim le 28 mai 2002 et que son état était toujours critique. Il souligna qu’il était impossible de lui prodiguer des soins appropriés dans de telles conditions.

Le rapport médical établit le 7 août 2002 par l’institut médico-légal du ministère de la Justice mentionna que le requérant était atteint du syndrome de Wernicke-Korsakoff et réitéra la nécessité de suspendre sa peine pendant six mois, en application de l’article 399 § 2 du code de procédure pénale.

Par un arrêt du 2 octobre 2002, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des faits dont il était accusé et le condamna à la réclusion criminelle à perpétuité. Elle rejeta la demande de mise en liberté provisoire du requérant au même motif que précédemment.

Dans une lettre du 13 novembre 2002, le représentant du requérant indiqua que son client avait été reconduit à la prison de Kocaeli le 5

juillet 2002.

Lors des audiences des 30 mai, 25 juillet, 26 septembre et 24

novembre 1997, 23 janvier, 18 mars, 22 mai, 24 juillet, 25 septembre et 25

novembre 1998, 12 février, 7 juillet, 24 septembre et 24 novembre 1999, 9 février, 19

juin et 1

er

novembre 2000, 2 janvier, 11 avril, 22 juin et 28

novembre 2001, 13 mars, 22 mai et 24 juillet 2002, la cour de sûreté de l’Etat rejeta les demandes de mise en liberté provisoire du requérant et ordonna son maintien en détention provisoire compte tenu de «

la nature du crime reproché et de l’état des preuves

».

Le requérant forma un pourvoi en cassation. La procédure est pendante devant la Cour de cassation.

Le requérant a produit plusieurs décisions de justice dans lesquelles la cour de sûreté de l’Etat a admis au bénéfice de l’article 399 § 2 du code de procédure pénale des détenus et même un des coaccusés.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 399 §§ 1 et 2 du code de procédure pénale dispose

:

«

Il est sursis à l’exécution des peines privatives de liberté pour les condamnés atteints d’une maladie mentale jusqu’à leur rétablissement.

La même disposition s’applique également pour d’autres maladies, si l’exécution de la peine privative de liberté présente un risque vital essentiel pour le condamné.

»

L’article 112 § 3 du même code prévoit que les tribunaux statuent sur le maintien en détention d’un prévenu lors de chaque audience ou d’office entre deux audiences.

GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient que son maintien en détention et les conditions de son hospitalisation et de son incarcération ne sont pas compatibles avec son état de santé et que le centre hospitalier qui l’a accueilli et le service médical de la prison ne disposent pas des structures nécessaires.

Invoquant l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et du refus de la cour de sûreté de l’Etat de donner une suite favorable à sa demande de mise en liberté provisoire, en dépit de son état de santé.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il fait valoir que la cour de sûreté de l’Etat a admis au bénéfice de l’article

399 § 2 du code de procédure pénale des personnes placées en détention provisoire, et même un des coaccusés. A cet égard, il allègue avoir été l’objet d’une discrimination au sens de l’article 14 de la Convention.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient que son maintien en détention et les conditions de son hospitalisation et de son incarcération ne sont pas compatibles avec son état de santé.

Invoquant l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, il se plaint de la durée de sa détention provisoire.

Invoquant l’article 6 de la Convention, il fait valoir que la cour de sûreté de l’Etat a admis au bénéfice de l’article 399 § 2 du code de procédure pénale des personnes placées en détention provisoire, et même un des coaccusés. Se basant sur les mêmes faits le requérant allègue avoir été l’objet d’une discrimination contraire à l’article

14 de la Convention.

La Cour examinera le grief sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial.

La Cour relève que la procédure pénale engagée à l’encontre du requérant est toujours pendante devant la Cour de cassation. Or, elle estime nécessaire de prendre en considération l’ensemble de la procédure pénale engagée afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l’article 6 de la Convention.

Il s’ensuit qu’au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ce grief apparaît prématurée. Le requérant ne saurait donc, en l’état, se plaindre à cet égard d’une quelconque violation de la Convention. Il lui est loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, qu’il est victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée au sens de l’article 35 § 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant tirés de la compatibilité du régime de détention imposé au requérant avec son état de santé (article

3), de son maintien en détention (article 5), ainsi que d’une prétendue discrimination (article

14) ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président