A DOUA SECȚIUNE CAUZA TARAK c. TURCIA (solicitarea nr. 18711/02) HOTĂRÂREA STRASBURG aprilie 2008 DEFINIF 29/09/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție.
În cauza Tarak c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, Președinte, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, R'za Türmen, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 martie 2008, Rend la hotărârea pe care o aici, adoptat la această dată procedura La originea 18711/02) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Cihan Deniz Tarak, a sesizat Curtea la 17 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 18 septembrie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă.
Printr-o decizie din 20 februarie 2007, Curtea a declarat restul cererii parțiale admisibile. Reclamantul s-a născut în 1976 și locuiește în Kocaeli. Reclamantul a fost arestat la 23 noiembrie 1996. La 2 decembrie 1996, acesta a fost adus în fața judecătorului-sef lângă curtea de securitate din Istanbul, care a ordonat arestarea sa provizorie. La 21 martie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului a introdus un act de acuzare împotriva reclamantului, în temeiul articolului 146 alineatul (1) din Codul penal care reprimă atacurile împotriva ordinii constituționale. La 16 aprilie și 19 februarie 1998, în urma examinării din oficiu a situației reclamantului, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a dispus reținerea sa provizorie.
La 28 ianuarie și la 6 februarie 2002, Curtea de Securitate a statului a respins cererea de eliberare provizorie din motive de sănătate a reclamantului, precum și opoziția formulată împotriva acestei decizii. 10. În ședințele din 30 mai, 25 iulie, 26 septembrie și 24 noiembrie 1997, 23 ianuarie, 18 martie, 22 mai, 24 iulie, 25 septembrie și 25 noiembrie 1998, 12 februarie, 7 iulie, 24 septembrie și 24 noiembrie 1999, 9 februarie, 19 iunie și 1 noiembrie 2000, 2 ianuarie, 11 aprilie, 22 iunie și 28 noiembrie 2001, și 13 martie, 22 mai și 24 iulie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins cererile de eliberare a reclamantului și a dispus menținerea sa în detenție provizorie, având în vedere natura infracțiunii reproșate și starea probelor.
11. Prin hotărârea din 2 octombrie 2002, instanța de securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață. 12. La 21 iunie 2004, Curtea de Casație a confirmat condamnarea reclamantului. ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALEGATE DE LA ARTICOLUL 5 ALINEATUL (3) DIN CONVENȚIA 13. Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. 14. Guvernul și-a prezentat observațiile cu întârziere și cele nu au fost depuse la dosar. 15. Curtea observă că reclamantul a fost deținut în perioada 23 noiembrie 1996-2 octombrie 2002. Prin urmare, reținerea sa provizorie a durat aproximativ cinci ani și zece luni. 16. Caracterul În primul rând, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rațiunii.
În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau exclude existența unei adevărate cerințe de interes public care justifică, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și de a raporta în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. A se vedea hotărârea Curții din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VIII, § 154; și Remzi Aydćn c. Turcia , 30911/04, §§ 51-58, 20 februarie 2007). 17. În acest caz, nu există niciun element care să indice faptul că autoritățile au luat în considerare criteriul timpului scurs.
18. Or, Curtea a examinat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare și a estimat că un astfel de termen de detenție provizorie însemna încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea, de exemplu, Astfel, având în vedere jurisprudența sa și elementele de care dispune, Curtea consideră că durata detenției provizorii de care se plânge reclamantul constituie o necunoaștere a art. 5 alin. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
21. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că … Francoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
AFFAIRE TARAK c. TURQUIE (Requête n o 18711/02) ARRÊT STRASBOURG 8 avril 2008 DÉFINITIF 29/09/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Tarak c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Rıza Türmen, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mars 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 18711/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Cihan Deniz Tarak (« le requérant »), a saisi la Cour le 17 avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M es G. Șan et H. Girit, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
3.Le requérant alléguait en particulier une violation de l’article 5 § 3 de la Convention en raison de la durée de sa détention provisoire.
4.Le 18 septembre 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable. Par une décision du 20 février 2007, la Cour a déclaré le restant de la requête partiellement recevable. EN FAIT
5.Le requérant est né en 1976 et réside à Kocaeli.
6.Le requérant fut arrêté le 23 novembre 1996. Le 2 décembre 1996, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat à Istanbul qui ordonna sa mise en détention provisoire.
7.Le 21 mars 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat introduisit un acte d’accusation à l’encontre du requérant sur la base de l’article 146 § 1 du code pénal réprimant les attentats contre l’ordre constitutionnel.
8.Les 16 avril et 19 février 1998, à la suite de l’examen d’office de la situation du requérant, la cour de sûreté de l’Etat ordonna son maintien en détention provisoire.
9.Le 28 janvier et le 6 février 2002, la cour de sûreté de l’Etat rejeta la demande de mise en liberté provisoire pour cause de santé du requérant, ainsi que l’opposition formée contre cette décision.
10.Lors des audiences des 30 mai, 25 juillet, 26 septembre et 24 novembre 1997, 23 janvier, 18 mars, 22 mai, 24 juillet, 25 septembre et 25 novembre 1998, 12 février, 7 juillet, 24 septembre et 24 novembre 1999, 9 février, 19 juin et 1 er novembre 2000, 2 janvier, 11 avril, 22 juin et 28 novembre 2001, et 13 mars, 22 mai et 24 juillet 2002, la cour de sûreté de l’Etat rejeta les demandes de libération du requérant et ordonna son maintien en détention provisoire compte tenu de la nature du crime reproché et de l’état des preuves.
11.Par un arrêt du 2 octobre 2002, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à la réclusion à perpétuité.
12.Le 21 juin 2004, la Cour de cassation confirma la condamnation du requérant. EN DROIT I.
13. Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.
14.Le Gouvernement a présenté ses observations tardivement et celles ‑ ci n’ont pas été versées au dossier.
15.La Cour observe que le requérant a été détenu du 23 novembre 1996 au 2 octobre 2002. Sa détention provisoire a donc duré environ cinq ans et dix mois.
16.Le caractère « raisonnable » de la durée de la détention provisoire doit s’apprécier dans chaque cas d’après les particularités de la cause. Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et à en rendre compte dans leurs décisions rejetant des demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, § 154 ; et Remzi Aydın c. Turquie , n o 30911/04, § §§ 51-58, 20 février 2007).
17.En l’occurrence, aucun élément ne permet de dire que les autorités ont pris en considération le critère du temps écoulé.
18.Or, la Cour a examiné à maintes reprises des affaires soulevant des questions similaires et a estimé qu’un tel délai de détention provisoire emportait violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir par exemple, Dereci c. Turquie , n o 77845/01, 24 mai 2005 ; et Taciroğlu c. Turquie , n o 25324/02, 2 février 2006).
19.Ainsi, au vu de sa jurisprudence et des éléments dont elle dispose, la Cour estime que la durée de la détention provisoire dont se plaint le requérant constitue une méconnaissance de l’article 5 § 3 de la Convention. Il y a donc eu violation de cette disposition. II.
20. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
21.Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 avril 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente