Faruk Deniz împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (n° 19646/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și introdusă de un cetățean al acestui Stat, domn Faruk Deniz („reclamantul"), la Curte la 20 decembrie 2002 în virtutea art. 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna S. Pekdaș, avocat la Izmir. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Reclamantul susținea în special violarea art. 6 §§ 1 și 3 și 13 din Convenție, și a art. 1 din Protocolul n° 1.

La 19 septembrie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului obiecțiile privind dispozițiile precitate. Invocând art. 29 § 3, a decis ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. FAPT I.

La 27 decembrie 1995, reclamantul a fost arestat și plasat în arestul poliției de către polițiștii secției de luptă anti-terorism a direcției siguranței Manisa. I se reproba faptul că este membru al unei organizații ilegale, DHKP/C (Partidul Revoluționar de Eliberare a Poporului/Frontul).

La 5 ianuarie 1996, reclamantul a fost prezentat judecătorului atașat lângă curtea de siguranță a Statului din Izmir, care a ordonat plasarea sa în arest preventiv.

La 25 martie 1998, curtea de siguranță a Statului a eliberat reclamantul.

La 28 noiembrie 2000, curtea l-a achitat pe reclamant. Această decizie a devenit definitivă la 6 decembrie 2000.

La 2 martie 2001, pe baza legii n° 466, reclamantul a sesizat curtea de juri din Manisa („curtea de juri") cu o acțiune în reparare a prejudiciului suferit datorită privării de libertate între 27 decembrie 1995 și 25 martie 1998. A solicitat 10.000.000.000 lire turce (TRL) [aproximativ 11.765 euro (EUR)] la titlu de prejudiciu material și 100.000.000.000 TRL [aproximativ 117.647 EUR] la titlu de prejudiciu moral.

La 17 aprilie, 26 aprilie, 21 iunie și 28 iunie 2001, curtea de juri a ținut patru ședințe, ședând la trei judecători. La cea de-a doua ședință, a desemnat unul dintre membrii săi ca delegat pentru a instrui cauza și a pregăti un raport. La cea de-a treia ședință, a desemnat din oficiu un expert pentru evaluarea pierderii materiale a reclamantului. La ultima ședință, 28 iunie 2001, expertul a depus raportul la curtea de juri, iar procurorul a fost invitat să comunice observațiile sale scrise asupra cererii prezentate de reclamant. Raportul de expertiză nu a fost comunicat reclamantului.

În aceeași zi, procurorul a comunicat opinia sa curții de juri. Această opinie nu a fost comunicată reclamantului.

Tot pe 28 iunie 2001, curtea de juri, urmând opinia procurorului, a acordat reclamantului 368.531.000 TRL [aproximativ 340 EUR] la titlu de prejudiciu material și 750.000.000 TRL [aproximativ 692 EUR] la titlu de prejudiciu moral. A estimat că celelalte cereri nu sunt întemeiate și că pierderile susținute nu sunt probate.

La 11 iulie 2001, reclamantul a depus un recurs în casație. A susținut că sumele acordate sunt insuficiente, că curtea de juri nu s-a pronunțat asupra cererii sale privind dobânzile moratoare, că raportul de expertiză nu i-a fost notificat și că nu a existat nici o ședință. A invocat art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul n° 1. A cerut de asemenea ținerea unei ședințe.

La 6 noiembrie 2001, procurorul general lângă Curtea de Casație și-a prezentat opinia asupra fondului recursului. În opinia sa scrisă (tebliğname), a cerut camerei competente a Curții de Casație să anuleze sentința instanței inferioare, din cauza cuantumului la titlu de prejudiciu moral pe care l-a considerat insuficient în raport cu situația socio-economică a reclamantului, natura actului reproșat și durata arestării de 818 zile. Această opinie nu a fost comunicată reclamantului.

La 29 noiembrie 2001, Curtea de Casație a anulat sentința atacată, din cauza absența unor formalități privind întocmirea procesului-verbal conținând jurământul și semnătura expertului.

La 29 ianuarie 2002, curtea de juri a ținut o ședință în absența părților, ședând la trei judecători. A decis să se conformeze hotărârii Curții de Casație. Procurorul a fost invitat să comunice observațiile sale scrise asupra cererii prezentate de reclamant. În aceeași zi, procurorul a comunicat opinia sa curții de juri. Această opinie nu a fost comunicată reclamantului.

Tot pe 29 ianuarie 2002, curtea de juri, urmând opinia scrisă a procurorului, a acordat reclamantului 368.531.000 TRL [aproximativ 324 EUR] la titlu de prejudiciu material și 2.000.000.000 TRL [aproximativ 1.757 EUR] la titlu de prejudiciu moral.

La 7 februarie 2002, reclamantul a depus un recurs în casație. A reiterit argumentele pe care le-a invocat cu ocazia primului recurs în casație.

La 1 mai 2002, procurorul general lângă Curtea de Casație și-a prezentat opinia asupra fondului recursului. În opinia sa scrisă, a cerut camerei competente a Curții de Casație să anuleze sentința instanței inferioare din aceleași motive pe care le-a invocat cu ocazia prezentării opiniei sale anterioare.

La 20 mai 2002, Curtea de Casație a aprobat hotărârea curții de juri după ce a examinat opinia procurorului general, care nu a fost notificată reclamantului. Nu s-a ținut nici o ședință.

La 24 iunie 2002, hotărârea Curții de Casație a fost notificată reclamantului.

Conform informațiilor prezentate de Guvern, reclamantul nu a cerut niciodată plata indemniziției care i-a fost acordată de curtea de juri. II.

Între mai 2002 și septembrie 2007, inflația anuală medie era de aproximativ 12% în Turcia. Efectele inflației sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de Institutul de Statistică al Statului. Conform listei relevante, indicele inflației în luna mai 2002 (data hotărârii Curții de Casație) era de „281274,6" și ajungea la cifra de „519584,8" în septembrie 2007 (data la care plata indemniziției nu fusese încă efectuată). EN DROIT I.

Guvernul se opune acestei teze. Reamintește că în principiu ținerea unei ședințe nu era prevăzută în cazurile privind legea n° 466, dar dacă jurisdicțiile naționale ar fi considerat că cererea reclamantului ridică considerații importante de interes public, o ședință ar fi putut fi organizată. Guvernul explică că legea n° 466 avea scopul de a furniza un means rapid de a trata cererile de indemn, evitând cheltuielile și întârzierile cauzate de o ședință. De altfel, nicio regulă de procedură nu-l împiedica pe reclamant să depună în dosar observații sau alte elemente pe care le considera necesare privind raportul de expertiză. De altfel, aduce la cunoștință Curții modificările procedurale pentru litigiile privind cererile de indemn ale persoanelor arestate sau reținute ilegal. Conform art. 142 § 7 din codul de procedură penală din 4 decembrie 2004, intrat în vigoare la 1 iunie 2005, tribunalul pronunță decizia sa după ce a ascultat partea cerând, procurorul și reprezentantul Trezoreriei Publice. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că acesta nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să fie declarat admisibil. B. Pe fond 1. Asupra absenței ședinței în cadrul procedurii interne

Conform jurisprudenței stabilite a Curții, într-o procedură desfășurată devant o primă și singură instanță, dreptul fiecăruia ca cauza să fie „judecată public", în sensul art. 6 § 1, implică dreptul la o „ședință" decât dacă circumstanțe excepționale nu justifică a se dispensa (a se vedea, de exemplu, Håkansson și Sturesson c. Suedia, hotărâre din 21 februarie 1990, seria A n° 171-A, p. 20, § 64; Fredin c. Suedia (n° 2), hotărâre din 23 februarie 1994, seria A n° 283-A, pp. 10-11, §§ 21-22; Allan Jacobsson c. Suedia (n° 2), hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 168, § 46; Göç, citat mai sus, 47).

Curtea observă că cererea reclamantului a fost examinată de curtea de juri din Manisa, apoi, în apel, de camera competentă a Curții de Casație. La niciun stadiu, interesatul nu a beneficiat de posibilitatea de a-și expune oral pretențiile devant jurisdicțiile interne.

Privind întrebarea dacă circumstanțe excepționale justificau a se dispensa de o ședință privind cererea de indemn prezentată de reclamant, Curtea observă că curtea de juri din Manisa se bucura de un putere discreționar privind cuantumul indemniziției care trebuia acordat reclamantului. Guvernul nu pretinde că curtea de juri a evaluat cuantumul reparării conform unui baremiț fix de indemn bazat doar pe numărul de zile pe care interesatul le-a petrecut în arest înainte de eliberare. Dimpotrivă, această jurisdicție a luat notă de întregul set de obiecții expuse în cererea prezentată de avocatul reclamantului, și a ținut seama de mai mulți factori personali, în special situația financiară și socială a interesatului și, în particular, amploarea suferinței emoționale pe care a endurat-o în timp ce era în arest.

Dacă este adevărat că faptul și durata arestării, precum și situația financiară și socială a reclamantului puteau fi stabilite din elementele colectate de judecătorul rapportator, fără a fi necesar a-l asculta pe interesatul, alte considerații intervin atunci când trebuie apreciate suferințele emoționale pe care acesta susține că le-a suferit. După opinia Curții, reclamantul ar fi trebuit să beneficieze de posibilitatea de a explica oral curții de juri prejudiciul moral pe care-l cauza-i închisoarea. Natura esențial personală a experienței trăite de reclamant și determinarea cuantumului adecvat de acordat la titlu de indemn făceau prezența sa indispensabilă. Nu se poate pretinde că acestea erau întrebări de natură tehnică ce puteau fi reglementate în mod satisfăcător pe baza dosarului singur. Dimpotrivă, Curtea consideră că buna administrare a justiției și responsabilitatea Statului ar fi fost mai bine servite în speță dacă reclamantul ar fi fost autorizat să-și expună situația personală în cadrul unei ședințe devant jurisdicțiile interne și sub controlul publicului. După opinia Curții, acest element este mai important decât considerațiile de rapiditate și eficacitate care, după Guvern, stau la baza legii n° 466 (Göç, citat mai sus, § 51; Özata c. Turcia, n° 19578/02, § 36, 20 octombrie 2005).

Pentru motivele ce preced, Curtea consideră că nicio circumstanță excepțională nu justifica a se dispensa de ținerea unei ședințe. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. 2. Asupra nenotificării opiniei procurorului general lângă Curtea de Casație

Curtea reamintește că a examinat un grief identic cu cel prezentat de reclamant și a concluzionat la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție datorită nenotificării opiniei procurorului general, ținând seama de natura observațiilor acestuia și de imposibilitatea pentru un justițiabil de a-i răspunde în scris (a se vedea, printre alte cazuri, Göç, citat mai sus, §§ 55-58, Sağir c. Turcia, n° 37562/02, §§ 25-27, 19 octombrie 2006; Ayçoban și alții c. Turcia, n° 42208/02, 43491/02 și 43495/02, §§ 26-28, 22 decembrie 2005).

Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în speță. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. 3. Asupra nenotificării raportului de expertiză

Ținând seama de concluzia sa că dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost încălcat din motivele susmenționate (§32-35), Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat alegația de inechitate a procedurii din cauza nenotificării raportului de expertiză. II.

Conform Guvernului, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne cum cere art. 35 § 1 din Convenție, din cauza neangajării unei proceduri de execuție forțată.

Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia nu este oportun a impune unui individ, care a obținut o creanță împotriva Statului la sfârșitul unei proceduri judiciare, obligația de a angaja apoi procedura de execuție forțată pentru a obține satisfacție (Metaxas c. Grecia, n° 8415/02, § 19, 27 mai 2004; mai recent, Mehmet Sait Kaya c. Turcia, n° 17747/03, 25 iulie 2006). Rezultă că această excepție nu ar putea fi reținută.

Curtea constată că acest grief nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că acesta nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să fie declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul valorizează faptul că reclamantul nu a cerut niciodată autorităților să i se plătească indemnitățile care i-au fost acordate de curtea de juri.

Curtea constată că în speță, hotărârea curții de juri din 29 ianuarie 2002, devenită definitivă la 20 mai 2002, a creat în favoarea reclamantului o creanță certă și exigibilă, constitutivă de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul n° 1 (Angelov c. Bulgaria, n° 44076/98, § 35, 22 aprilie 2004). Totuși, interesatul nu a obținut plata indemnitățile. De altfel, cuantumurile acordate de jurisdicții interne nu erau asortite cu dobândă moratorie în timp ce, în perioadele considerate, inflația anuală medie ajungea 12% (§25 de mai sus; a se vedea Ertuğrul Kılıç c. Turcia, n° 38667/02, § 19, 12 decembrie 2006).

După opinia Curții, valoarea reală a creanței reclamantului a scăzut semnificativ din cauza absența plății sale, combinată cu inflația observată în această perioadă. Decalajul între valoarea creanței la data hotărârii Curții de Casație și valoarea curentă au deja cauzat reclamantului un prejudiciu important (a se vedea, mutatis mutandis, Aka c. Turcia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI; Akkuș c. Turcia, hotărâre din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV). Acest decalaj, atribuibil exclusiv manquementelor administrației, aduce pe Curte la considerarea că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină desproporsionată în raport cu cuantumul inițial.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul n° 1. III.

Ținând seama de concluzia formulată la §44 de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să examineze întrebarea separat sub unghiul acestei dispoziții. IV.

Reclamantul solicită 50.000 EUR la titlu de prejudiciu material și moral pe care ar fi suferit.

Guvernul contestă această pretenție. Reamintește că reclamantul a obținut 95.000 de franci francezi [aproximativ 14.000 EUR] cu ocazia unei reglementări amiabile la care părțile au ajuns în cadrul cauzei Göktas și alții c. Turcia ((reglementare amiabilă), n° 31787/96, 25 septembrie 2001) unde se plângea de violarea art. 5 § 3 din Convenție din cauza duratei custodiedi și plângerea sa a fost declarată admisibilă. Guvernul subliniază că cererea reclamantului este repetitivă, în măsura în care privește aceeași perioadă de custodie, și Guvernul susține că Curtea trebuie s-o respingă în cadrul prezentei cereri, ținând seama de cuantumul deja acordat.

Curtea constată că prezenta cerere privește echitatea procedurii devant tribunalele interne și întârzierea plății indemniziției obținute pentru detenția sa iregulată, în măsura în care acțiunea penală împotriva reclamantului s-a încheiat prin achitare, în conformitate cu art. 1 din legea n° 466, în timp ce reglementarea amiabilă acordând reclamantului cuantumul susmenționat, în cauza Göktas și alții citată mai sus, privea durata custodiedo din cadrul art. 5 § 3 din Convenție. În prezenta cerere, care pune probleme privind art. 6 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul n° 1, plângerea reclamantului în cadrul art. 5 § 3 din Convenție a fost declarată inadmisibilă prin decizia din 19 septembrie 2006. De altfel, în speță, procedura litigioasă și sumele acordate de tribunalele interne privesc nu doar perioada custodiedo reclamantului (din 27 decembrie 1995 la 5 ianuarie 1996) ci și detenția sa preventivă (din 5 ianuarie 1996 la 25 martie 1998).

În consecință, Curtea consideră că prezenta cerere nu este substanțial aceeași cu cererea Göktas și alții citată mai sus și decide să nu țină seama de cuantumul acordat anterior.

La lumina jurisprudenței Curții în materie (Aka și Akkuș, citate mai sus) și după ce a procedat la propriul calcul la lumina datelor economice relevante la dispoziție (§25 de mai sus), Curtea acordă reclamantului 2.480 EUR pentru prejudiciu material.

Privind prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, se cuvine să-i acorde reclamantului 3.000 EUR. B. Cheltuieli și drepturi

Reclamantul solicită 1.000 EUR pentru cheltuielile și drepturile suportate devant jurisdicții interne și cele suportate devant Curte.

Guvernul contestă aceste pretenții, susținând că nu sunt deloc étayée.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea de cheltuieli și drepturi la titlu de art. 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea și, pe deasupra, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n° 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

Curtea observă că pretențiile reclamantului la titlu de cheltuieli și drepturi nu sunt însoțite de dovezi necesare. Se cuvine deci să se respingă această cerere. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată de trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibil restul cerei; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție datorită absența ședinței în cadrul procedurii interne; 3. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție datorită nenotificării reclamantului a opiniei procurorului general lângă Curtea de Casație; 4. Hotărăște că nu este necesar să se examineze separat plângerea reclamantului privind nenotificarea raportului de expertiză; 5. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul n° 1; 6. Hotărăște că nu este necesar să se examineze separat plângerea privind art. 13 din Convenție, combinat cu art. 1 din Protocolul n° 1; 7. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2.480 EUR (doi mii patru sute optzeci euro) pentru prejudiciu material și 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit, convertită în noi lire turce la curs aplicabil la data reglementării; b) că din expirarea acestui termen și până la plată, acest cuantum va fi majorat cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 8. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 19646/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Faruk Deniz (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 décembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e S. Pekdaș, avocat à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le requérant alléguait en particulier la violation des articles 6 §§ 1 et 3 et 13 de la Convention, et de l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 19 septembre 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des dispositions précitées au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 27 décembre 1995, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des policiers de la section de lutte anti-terroriste de la direction de la sûreté de Manisa. Il lui était reproché d'être membre d'une organisation illégale, le DHKP/C (Parti révolutionnaire de libération du peuple/Front).

Le 5 janvier 1996, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'État d'Izmir, qui ordonna son placement en détention provisoire.

Le 25 mars 1998, la cour de sûreté de l'État libéra le requérant.

Le 28 novembre 2000, la cour acquitta le requérant. Cette décision devint définitive le 6 décembre 2000.

Le 2 mars 2001, sur le fondement de la loi n o 466, le requérant saisit la cour d'assises de Manisa (« la cour d'assises ») d'une action en réparation du préjudice subi en raison de sa privation de liberté entre les 27 décembre 1995 et 25 mars 1998. Il sollicita 10 000 000 000 livres turques (TRL) [environ 11 765 euros (EUR )] au titre du dommage matériel et 100 000 000 000 TRL [environ 117 647 EUR] au titre du dommage moral.

Les 17 avril, 26 avril, 21 juin et 28 juin 2001, la cour d'assises tint quatre audiences, siégeant à trois juges. Lors de la deuxième audience, elle désigna l'un des ses membres en tant que délégué pour instruire l'affaire et préparer un rapport. Lors de la troisième audience, elle désigna d'office un expert pour l'évaluation de la perte matérielle du requérant. Lors de la dernière audience, le 28 juin 2001, l'expert remit son rapport à la cour d'assises, et le procureur de la République fut invité à communiquer ses observations écrites sur la demande présentée par le requérant. Le rapport d'expertise ne fut pas communiqué au requérant.

Le même jour, le procureur de la République fit part de son avis à la cour d'assises. Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.

Toujours le 28 juin 2001, la cour d'assises, suivant l'avis du procureur de la République, accorda au requérant 368 531 000 TRL [environ 340 EUR] au titre du dommage matériel et 750 000 000 TRL [environ 692 EUR] au titre du dommage moral. Elle estima que les autres demandes n'étaient pas fondées et que les pertes alléguées n'étaient pas prouvées.

Le 11 juillet 2001, le requérant se pourvut en cassation. Il soutint que les montants accordés étaient insuffisants, que la cour d'assises n'avait pas décidé sur sa demande concernant les intérêts moratoires, que le rapport d'expertise ne lui avait pas été notifié et qu'il n'y avait pas eu d'audience. Il invoqua les articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. Il demanda également la tenue d'une audience.

Le 6 novembre 2001, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours. Dans son avis écrit ( tebliğname ), il demanda à la chambre compétente de la Cour de cassation de casser le jugement du tribunal de fond, en raison du montant au titre du dommage moral qu'il considérait insuffisant par rapport à la situation socio-économique du requérant, à la nature de l'acte reproché et à la durée de détention de 818 jours. Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.

Le 29 novembre 2001, la Cour de cassation cassa le jugement attaqué, en raison du défaut de certaines formalités liées à l'établissement du procès-verbal contenant le serment et la signature de l'expert.

Le 29 janvier 2002, la cour d'assises tint une audience en l'absence des parties, siégeant à trois juges. Elle décida de se conformer à l'arrêt de la Cour de cassation. Le procureur de la République fut invité à communiquer ses observations écrites sur la demande présentée par le requérant. Le même jour, le procureur de la République fit part de son avis à la cour d'assises. Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.

Toujours le 29 janvier 2002, la cour d'assises, suivant l'avis écrit du procureur de la République, accorda au requérant 368 531 000 TRL [environ 324 EUR] au titre du dommage matériel et 2 000 000 000 TRL [environ 1 757 EUR] au titre du dommage moral.

Le 7 février 2002, le requérant se pourvut en cassation. Il réitéra ses arguments qu'il avait invoqués à l'occasion du premier pourvoi en cassation.

Le 1 er mai 2002, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours. Dans son avis écrit, il demanda à la chambre compétente de la Cour de cassation de casser le jugement du tribunal de fond pour les mêmes raisons qu'il avait invoquées lors de la présentation de son premier avis.

Le 20 mai 2002, la Cour de cassation approuva l'arrêt de la cour d'assises après avoir examiné l'avis du procureur général, lequel ne fut pas notifié au requérant. Elle ne tint pas d'audience.

Le 24 juin 2002, l'arrêt de la Cour de cassation fut notifié au requérant.

Selon des informations soumises par le Gouvernement, le requérant n'a jamais demandé que lui soit versée l'indemnité qui lui avait été allouée par la cour d'assises. II.

Entre mai 2002 et septembre 2007, l'inflation annuelle moyenne était d'environ 12 % en Turquie. Les effets de l'inflation sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'Institut des statistiques de l'État. D'après la liste pertinente, l'indice de l'inflation au mois de mai 2002 (date de l'arrêt de la Cour de cassation) était de « 281274,6 » et atteignait le chiffre de « 519584,8 » au mois de septembre 2007 (date à laquelle le paiement de l'indemnité n'a toujours pas été effectué). EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il rappelle qu'en principe la tenue de l'audience n'était pas prévue dans les affaires concernant la loi no 466, mais si les juridictions nationales avaient estimé que la demande du requérant soulevait d'importantes considérations d'intérêt général, une audience aurait pu être organisée. Le Gouvernement explique que la loi no 466 visait à fournir un moyen rapide de traiter des demandes d'indemnisation en évitant les dépenses et les retards occasionnés par une audience. Par ailleurs, aucune règle de la procédure n'empêchait le requérant de verser dans le dossier les observations ou autres éléments qu'il jugeait nécessaires quant au rapport d'expertise. Par ailleurs, il porte à la connaissance de la Cour les modifications en matière de procédure à suivre pour les litiges concernant les demandes d'indemnités émanant des personnes illégalement arrêtées ou détenues. Selon l'article 142 § 7 du code de procédure pénale du 4 décembre 2004, entrée en vigueur le 1er juin 2005, le tribunal rend sa décision après avoir entendu la partie demanderesse, le procureur de la République et le représentant du Trésor public. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Sur l'absence d'audience dans le cadre de la procédure interne

Selon la jurisprudence établie de la Cour, dans une procédure se déroulant devant un premier et seul tribunal, le droit de chacun à ce que sa cause soit « entendue publiquement », au sens de l'article 6 § 1, implique le droit à une « audience » à moins que des circonstances exceptionnelles ne justifient de s'en dispenser (voir, par exemple, Håkansson et Sturesson c. Suède , arrêt du 21 février 1990, série A n o 171 ‑ A, p. 20, § 64 ; Fredin c. Suède (n o 2) , arrêt du 23 février 1994, série A n o 283 ‑ A, pp. 10 ‑ 11, §§ 21 ‑ 22 ; Allan Jacobsson c. Suède (n o 2) , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, p. 168, § 46 ; Göç , précité, 47).

La Cour relève que la demande du requérant a été examinée par la cour d'assises de Manisa puis, en deuxième instance, par la chambre compétente de la Cour de cassation. A aucun stade, l'intéressé n'a bénéficié de la possibilité d'exposer oralement ses prétentions devant les juridictions internes.

En ce qui concerne la question de savoir si des circonstances exceptionnelles justifiaient de se dispenser d'une audience relative à la demande d'indemnisations présentée par le requérant, la Cour observe que la cour d'assises de Manisa jouissait d'un pouvoir discrétionnaire quant au montant de l'indemnisation à accorder au requérant. Le Gouvernement ne prétend pas que la cour d'assises ait évalué le montant de la réparation en fonction d'un barème fixe d'indemnisation fondé uniquement sur le nombre de jours que l'intéressé a passés en détention avant sa libération. Au contraire, cette juridiction a pris note de l'ensemble des griefs exposés dans la demande présentée par l'avocat du requérant, et a tenu compte de plusieurs facteurs personnels, notamment la situation financière et sociale de l'intéressé et, en particulier, la portée des souffrances émotionnelles qu'il a endurées pendant sa détention.

S'il est vrai que le fait et la durée de la détention ainsi que la situation financière et sociale du requérant pouvaient être établis à partir des éléments recueillis par le juge rapporteur, sans qu'il fût nécessaire d'entendre l'intéressé, d'autres considérations interviennent lorsqu'il y a lieu d'apprécier les souffrances émotionnelles que celui-ci prétendait avoir subies. De l'avis de la Cour, le requérant aurait dû bénéficier de la possibilité d'expliquer oralement à la cour d'assises le dommage moral que son emprisonnement avait occasionné. La nature essentiellement personnelle de l'expérience vécue par le requérant et la détermination du montant adéquat à accorder à titre d'indemnisation rendaient sa comparution indispensable. On ne saurait prétendre qu'il s'agissait de questions à caractère technique pouvant être réglées de manière satisfaisante sur la seule base du dossier. Au contraire, la Cour estime que la bonne administration de la justice et la responsabilité de l'État auraient été mieux servies en l'espèce si le requérant avait été autorisé à exposer sa situation personnelle au cours d'une audience devant les juridictions internes et sous le contrôle du public. De l'avis de la Cour, cet élément prend le pas sur les considérations de célérité et d'efficacité qui, d'après le Gouvernement, sous-tendent la loi n o 466 ( Göç , précité, § 51 ; Özata c. Turquie , n o 19578/02, § 36, 20 octobre 2005).

Pour les raisons qui précèdent, la Cour estime qu'aucune circonstance exceptionnelle ne justifiait de se dispenser de la tenue d'une audience. Dès lors, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. 2. Sur le défaut de communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation

La Cour rappelle avoir examiné un grief identique à celui présenté par le requérant et avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l'avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l'impossibilité pour un justiciable d'y répondre par écrit (voir, parmi beaucoup d'autres, Göç, précité, §§ 55 ‑ 58, Sağir c. Turquie , n o 37562/02, §§ 25 ‑ 27, 19 octobre 2006 ; Ayçoban et autres c. Turquie , n os 42208/02, 43491/02 et 43495/02, §§ 26 ‑ 28, 22 décembre 2005).

La Cour considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente en l'espèce. Dès lors, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. 3. Sur le défaut de communication du rapport d'expertise

Compte tenu de sa conclusion selon laquelle le droit du requérant à un procès équitable a été méconnu pour les raisons susmentionnées (paragraphes 32 ‑ 35), la Cour juge inutile d'examiner séparément l'allégation d'iniquité de la procédure en raison du défaut de communication du rapport d'expertise. II.

Le requérant se plaint de la perte subie en raison de l'absence du versement de l'indemnité, laquelle n'était pas assortie d'intérêts moratoires. Il invoque l'article 1 du Protocole n o 1 ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Selon le Gouvernement, le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes comme l'exige l'article 35 § 1 de la Convention, faute d'avoir engagé une procédure d'exécution forcée.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle il n'est pas opportun d'imposer à un individu, qui a obtenu une créance contre l'État à l'issue d'une procédure judiciaire, l'oligation d'engager par la suite la procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004 ; plus récemment, Mehmet Sait Kaya c. Turquie , n o 17747/03, 25 juillet 2006). Il s'ensuit que cette exception ne saurait être retenue.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait valoir que le requérant n'a jamais demandé aux autorités que lui soient versées les indemnités qui lui avaient été allouées par la cour d'assises.

La Cour constate qu'en l'espèce, l'arrêt de la cour d'assises du 29 janvier 2002, devenu définitif le 20 mai 2002, a créé au profit du requérant une créance certaine et exigible, constitutive d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1( Angelov c. Bulgarie , n o 44076/98, § 35, 22 avril 2004). Toutefois, l'intéressé n'a pas obtenu le paiement des indemnités. De plus, les montants alloués par les juridictions internes n'étaient pas assortis d'intérêts moratoires alors que, pendant les périodes considérées, l'inflation annuelle moyenne atteignait 12 % (paragraphe 25 ci-dessus ; voir Ertuğrul Kılıç c. Turquie , n o 38667/02, § 19, 12 décembre 2006).

De l'avis de la Cour, la valeur réelle de la créance du requérant a sensiblement diminué en raison de l'absence de son paiement, conjugué avec l'inflation observée pendant cette période. Le décalage entre la valeur de la créance à la date de l'arrêt de la Cour de cassation et sa valeur actuelle a déjà fait subir au requérant un préjudice important (voir, mutatis mutandis , Aka c. Turquie , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VI ; Akkuș c. Turquie , arrêt du 9 juillet 1997, Recueil 1997 ‑ IV). C'est ce décalage, attribuable aux seuls manquements de l'administration, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge disproportionnée par rapport au montant initial.

Il y a donc eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Eu égard à la conclusion formulée au paragraphe 44 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. IV.

Le requérant réclame 50 000 EUR au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement conteste cette prétention. Il rappelle que le requérant a obtenu 95 000 francs français [environ 14 000 EUR] à l'occasion du règlement amiable auquel les parties sont parvenues dans le cadre de l'affaire Göktas et autres c. Turquie ((règlement amiable), n o 31787/96, 25 septembre 2001) où il se plaignait de la violation de l'article 5 § 3 de la Convention en raison de la durée de la garde à vue et son grief avait été déclaré recevable. Le Gouvernement souligne que la demande du requérant est répétitive, dans la mesure où elle concerne la même période de garde à vue, et le Gouvernement soutient que la Cour doit la rejeter dans le cadre de la présente requête, en prenant en considération le montant déjà accordé.

La Cour constate que la présente requête concerne l'équité de la procédure devant les tribunaux internes et le retard de paiement de l'indemnité obtenue pour sa détention irrégulière, dans la mesure où l'action pénale contre le requérant s'est terminée par un acquittement, conformément à l'article 1 de loi n o 466, alors que le règlement amiable accordant au requérant le montant susmentionné, dans l'affaire Göktas et autres précitée, concernait la durée de la garde vue dans le cadre de l'article 5 § 3 de la Convention. Dans la présente requête, qui pose problème à l'égard des articles 6 et 13 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n o 1, le grief du requérant dans le cadre de l'article 5 § 3 de la Convention avait été déclaré irrecevable par la décision du 19 septembre 2006. Par ailleurs, en l'espèce, la procédure litigieuse et les sommes allouées par les tribunaux internes concernent non seulement la période de la garde à vue du requérant (du 27 décembre 1995 au 5 janvier 1996) mais aussi sa détention provisoire (du 5 janvier 1996 au 25 mars 1998).

Par conséquent, la Cour considère que la présente requête n'est pas essentiellement la même que la requête Göktas et autres précitée et décide de ne pas prendre en considération le montant alloué auparavant.

A la lumière de la jurisprudence de la Cour en la matière ( Aka et Akkuș , précités) et ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour accorde au requérant 2 480 EUR pour dommage matériel.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, il y a lieu d'octroyer au requérant 3 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande 1 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, soutenant qu'elles ne sont aucunement étayées.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI).

La Cour observe que les prétentions du requérant au titre des frais et dépens ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d'écarter cette demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence d'audience dans le cadre de la procédure interne ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication au requérant de l'avis du procureur général près la Cour de cassation ; 4. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief du requérant relatif au défaut de communication du rapport d'expertise ; 5. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 6. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article 13 de la Convention, combiné avec l'article 1 du Protocole n o 1 ; 7. Dit a) que l ' État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 480 EUR (deux mille quatre cent quatre-vingts euros) pour dommage matériel et 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 8. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente