KOCAK contre la TURQUIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40991/98 prezentate de Kemal KOçAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 10 aprilie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Türmen Lorenzen Vajić, dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 26 februarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Kemal Koçak, este un resortisant turc, născut în 1960 și rezident în Van.

El este reprezentat în fața Curții de către M. D.E. Aktar, avocat în Baroul de la Diyarbakr. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 septembrie 1991, în urma unei operații împotriva PKK, reclamantul a fost arestat de către polițiștii Direcției de Securitate Van în posesia unui pistol aparținând PKK, apoi a fost reținut. La o dată care nu a fost precizată de solicitant, acesta a fost audiat de către polițiștii din conducerea de securitate în cauză. La 9 octombrie 1991, reclamantul a fost adus în fața judecătorului de pace al lui Van, care a ordonat arestarea sa provizorie. În aceeași zi, Parchetul Van, după ce l-a ascultat pe reclamant, a declarat incompetent și a transmis cazul Curții de Securitate de la Diyarbakr.

Prin actul de acuzare depus la 5 noiembrie 1991, în temeiul articolului 168 alin. (2) din Codul penal, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a Statelor Unite ale Americii a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului pentru participarea la formarea unei bande armate care putea comite acte împotriva statului și a autorităților publice. Curtea de Securitate din Diyarbakr a respins toate acuzațiile aduse împotriva sa și a declarat că, în timpul custodiei sale, polițiștii i-au făcut obiectul unor restricții. Curtea a dispus menținerea în detenție a reclamantului. Cu ocazia celor 24 de audieri din 10 ianuarie 1992 până în 19 ianuarie 1994 Curtea de Securitate a Lîului din Diyarbakr a dispus de fiecare dată păstrarea în detenție a reclamantului.

La 19 ianuarie 1994 Curtea de Securitate a Lîului din Diyarbakr a dispus separarea dosarelor diferiților colegi inculpați, printre care figura reclamantul, fără un motiv precis. Cu ocazia celor 31 de audieri dintre 19 ianuarie 1994 și septembrie 1997, Curtea a dispus prelungirea menținerii în detenție a reclamantului. Printr-o ordonanță de rejudecare din 15 septembrie 1997, opoziția reclamantului împotriva detenției sale a fost respinsă de către Curte fără a avansa motivele specifice. La 21 octombrie 1998, Curtea de Securitate a statului Diyarbakr, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, l-a declarat pe reclamant vinovat de a fi membru al PKK și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni.

Prin hotărârea din 26 mai 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de Primă Instanță. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de ce a fost adus încătușat în vehicule complet închise și de ceea ce a călătorit pe distanțe lungi în astfel de condiții pentru a putea fi prezentat audierilor ținute de Curtea de Securitate a statului. El consideră că această situație constituie o tortură în sensul articolului 3 din Convenție. Invocând articolele 5 și 6 din convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției provizorii și de faptul că cauza sa nu ar fi fost ascultată într-un termen rezonabil.

Reclamantul se plânge, de asemenea, că cauza sa nu ar fi fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, în măsura în care, printre cei trei membri ai Curții de Securitate a Uniunii Europene, figura un judecător militar.Întotdeauna în contextul echității procedurii, reclamantul susține că a fost condamnat pe baza dovezilor colectate ilegal în timpul reținerii sale. În acest scop, reclamantul declară că condițiile în care a fost transportat pentru a asista la audieri în fața Curții de Securitate din Diyarbakr constituie o tortură.

Curtea arată că reclamantul nu a formulat această cauză în fața autorităților interne competente și că Õil nu și-a prezentat afirmațiile privind relele tratamente prin nici un început de probă care să susțină sau să confirme bunul lor întemeiat (a se vedea Hotărârea Klass c. Germania septembrie 1993, seria A n 269, p. 17, §§ 29-30) În aceste circumstanțe, Curtea constată că o examinare a acestui aspect nu permite să se detecteze nicio aparență de încălcare a art. 3 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. 2. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii, de lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a orașului Diyarbakr, precum și de faptul că nu a fost judecat într-un termen rezonabil.

În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (3) Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției sale provizorii. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiilor reclamantului cu privire la durata procedurilor penale și la durata detenției provizorii a acesteia, precum și la …

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 40991/98 présentée par Kemal KOÇAK contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 avril 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , R. Türmen , P. Lorenzen , M me N. Vajić, MM. E. Levits , A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 février 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Kemal Koçak, est un ressortissant turc, né en 1960 et résidant à Van. Il est représenté devant la Cour par M e M.E.

Aktar, avocat au barreau de Diyarbakır. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 28 septembre 1991, à la suite d’une opération menée contre le PKK, le requérant fut arrêté par les policiers de la Direction de la sûreté de Van en possession d’un pistolet appartenant au PKK, puis fut placé en garde à vue. A une date non précisée par le requérant, celui-ci fut entendu par les policiers de la direction de sûreté en question. Le 9 octobre1991, le requérant fut traduit devant le juge de paix de Van qui ordonna sa détention provisoire. Le même jour, le parquet de Van, après avoir entendu le requérant, se déclara incompétent et transmit le dossier à la Cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır.

Par un acte d’accusation déposé le 5 novembre 1991, en application de l’article 168 § 2 du code pénal, le procureur de la République près la Cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır intenta une action pénale contre le requérant pour participation à la formation d’une bande armée pouvant commettre des délits contre l’Etat et les pouvoirs publics. Lors de l’audience du 12 décembre 1991, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır entendit le requérant. Dans sa défense ce dernier rejeta toutes les accusations portées contre lui et affirma que lors de sa garde à vue les policiers lui avaient fait subir des contraintes. La cour ordonna le maintien en détention du requérant. Lors des 24 audiences tenues entre le 10 janvier 1992 et 19 janvier 1994 la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır ordonna à chaque fois le maintien en détention du requérant.

Le 19 janvier 1994 la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır ordonna la séparation des dossiers des différents coaccusés, parmi lesquels figurait le requérant, sans motif précis. Lors des 31 audiences tenues entre les 19 janvier 1994 et 15 septembre 1997, la cour ordonna la prolongation du maintien en détention du requérant. Par une ordonnance de référé du 15 septembre 1997, l’opposition du requérant contre sa mise en détention fut rejetée par ladite cour sans avancer de motifs précis. Le 21 octobre 1998, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclarait le requérant coupable d’être un membre du PKK et le condamna à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois.

Par un arrêt du 26 mai 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt de première instance. GRIEFS Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il a été emmené menotté dans des véhicules totalement clos, et de ce qu’il avait voyagé sur des longues distances dans de telles conditions pour pouvoir être présenté aux audiences tenues par la cour de sûreté de l’État. Il considère que cette situation constitue une torture au sens de l’article 3 de la Convention. Invoquant les articles 5 et 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de sa détention provisoire et de ce que sa cause n’aurait pas été entendue dans un délai raisonnable. Le requérant se plaint également de ce que sa cause n’aurait pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial, dans la mesure où, parmi les trois membres de la cour de sûreté de l’Etat, figurait un juge militaire.

Toujours dans le contexte de l’équité de la procédure, le requérant soutient qu’il a été condamné sur la base d’éléments de preuve recueillis illégalement pendant sa garde à vue. EN DROIT 1. Le requérant allègue que les conditions dans lesquelles il a été transporté pour assister aux audiences devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır constituent une torture. Il invoque l’article 3 de la Convention. La Cour relève que le requérant n’a pas formulé ce grief devant les autorités internes compétentes et qu’il n’a étayé ses allégations de mauvais traitements par aucun commencement de preuve pouvant corroborer ou confirmer leur bien fondé (voir l’arrêt Klass c. Allemagne du 22 septembre 1993, série A n o 269, p. 17, §§ 29-30) Dans ces circonstances, la Cour constate que l’examen de ce grief ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 3 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 2. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’équité de la procédure, du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır ainsi que du fait de n’avoir pas été jugé dans un délai raisonnable. En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 2 b) de son règlement.

3. Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de sa détention provisoire. En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 2 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant concernant la longueur de la durée de la procédure pénale et celle de sa détention provisoire ainsi que l’iniquité de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.

Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président