KOCAK contre la TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
KOCAK contre la TURQUIE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40991/98 prezentate de Kemal KOçAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 10 aprilie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Türmen Lorenzen Vajić, dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 26 februarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Kemal Koçak, este un resortisant turc, născut în 1960 și rezident în Van. El este reprezentat în fața Curții de către M. D.E. Aktar, avocat în Baroul de la Diyarbakr. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 septembrie 1991, în urma unei operații împotriva PKK, reclamantul a fost arestat de către polițiștii Direcției de Securitate Van în posesia unui pistol aparținând PKK, apoi a fost reținut. La o dată care nu a fost precizată de solicitant, acesta a fost audiat de către polițiștii din conducerea de securitate în cauză. La 9 octombrie 1991, reclamantul a fost adus în fața judecătorului de pace al lui Van, care a ordonat arestarea sa provizorie. În aceeași zi, Parchetul Van, după ce l-a ascultat pe reclamant, a declarat incompetent și a transmis cazul Curții de Securitate de la Diyarbakr. Prin actul de acuzare depus la 5 noiembrie 1991, în temeiul articolului 168 alin. (2) din Codul penal, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a Statelor Unite ale Americii a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului pentru participarea la formarea unei bande armate care putea comite acte împotriva statului și a autorităților publice. Curtea de Securitate din Diyarbakr a respins toate acuzațiile aduse împotriva sa și a declarat că, în timpul custodiei sale, polițiștii i-au făcut obiectul unor restricții. Curtea a dispus menținerea în detenție a reclamantului. Cu ocazia celor 24 de audieri din 10 ianuarie 1992 până în 19 ianuarie 1994 Curtea de Securitate a Lîului din Diyarbakr a dispus de fiecare dată păstrarea în detenție a reclamantului. La 19 ianuarie 1994 Curtea de Securitate a Lîului din Diyarbakr a dispus separarea dosarelor diferiților colegi inculpați, printre care figura reclamantul, fără un motiv precis. Cu ocazia celor 31 de audieri dintre 19 ianuarie 1994 și septembrie 1997, Curtea a dispus prelungirea menținerii în detenție a reclamantului. Printr-o ordonanță de rejudecare din 15 septembrie 1997, opoziția reclamantului împotriva detenției sale a fost respinsă de către Curte fără a avansa motivele specifice. La 21 octombrie 1998, Curtea de Securitate a statului Diyarbakr, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, l-a declarat pe reclamant vinovat de a fi membru al PKK și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. Prin hotărârea din 26 mai 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de Primă Instanță. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de ce a fost adus încătușat în vehicule complet închise și de ceea ce a călătorit pe distanțe lungi în astfel de condiții pentru a putea fi prezentat audierilor ținute de Curtea de Securitate a statului. El consideră că această situație constituie o tortură în sensul articolului 3 din Convenție. Invocând articolele 5 și 6 din convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției provizorii și de faptul că cauza sa nu ar fi fost ascultată într-un termen rezonabil. Reclamantul se plânge, de asemenea, că cauza sa nu ar fi fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, în măsura în care, printre cei trei membri ai Curții de Securitate a Uniunii Europene, figura un judecător militar.Întotdeauna în contextul echității procedurii, reclamantul susține că a fost condamnat pe baza dovezilor colectate ilegal în timpul reținerii sale. În acest scop, reclamantul declară că condițiile în care a fost transportat pentru a asista la audieri în fața Curții de Securitate din Diyarbakr constituie o tortură. Curtea arată că reclamantul nu a formulat această cauză în fața autorităților interne competente și că Õil nu și-a prezentat afirmațiile privind relele tratamente prin nici un început de probă care să susțină sau să confirme bunul lor întemeiat (a se vedea Hotărârea Klass c. Germania septembrie 1993, seria A n 269, p. 17, §§ 29-30) În aceste circumstanțe, Curtea constată că o examinare a acestui aspect nu permite să se detecteze nicio aparență de încălcare a art. 3 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. 2. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii, de lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a orașului Diyarbakr, precum și de faptul că nu a fost judecat într-un termen rezonabil. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (3) Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției sale provizorii. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiilor reclamantului cu privire la durata procedurilor penale și la durata detenției provizorii a acesteia, precum și la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .