A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18711/02 prezentate de Cihan Deniz TARAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 februarie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinție, domnii I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și M. Elens-Passos; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 aprilie 2002, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții. Având în vedere decizia parțială din 18 septembrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Cihan Deniz Tarak, este un resortisant turc, născut în 1976. El este reprezentat în fața Curții de către domnul G. Șan și H. Girit, avocați la Istanbul. Guvernul turc ( Recurentul a fost arestat la 23 noiembrie 1996. La 2 decembrie 1996, a fost adus în fața judecătorului care se afla în fața Curții de Securitate din Istanbul, care a dispus arestarea sa provizorie. La 21 martie 1997, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului a introdus un act de acuzare împotriva reclamantului pe baza articolului 146 alin. (1) din Codul penal care reprimă atacurile împotriva ordinii constituționale. La 16 aprilie și 19 februarie 1998, ca urmare a examinării din oficiu a situației reclamantului, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a ținut-o în custodie provizorie. În 2001 și 2002, reclamantul a inițiat o grevă a foamei de lungă durată. În rapoartele medicale din 23 ianuarie 2002 și 7 august 2002, institutul medico-legal diagnosta sindromul Wernicke-Korsakoff, la reclamant și a recomandat eliberarea sa pentru șase luni. La 28 ianuarie și la 6 februarie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins cererea de eliberare provizorie a reclamantului, precum și opoziția formulată împotriva acestei decizii. Prin Hotărârea din 2 octombrie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de faptele de care a fost acuzat și l-a condamnat la condamnare pe viață. Reclamantul a fost spitalizat în perioada 13 mai 2002 - 7 iulie 2003 la spitalul civil din Kocaeli. La 21 iunie 2004, Curtea de Casație a confirmat condamnarea reclamantului. La 5 aprilie 2004, reclamantul a solicitat să fie revăzut. printr-un raport din 20 octombrie 2005, medicul de la instituția din Indiqua nu a constatat nicio boală la solicitant. Dreptul și practica internă relevante în ceea ce privește dispozițiile constituționale și legislative referitoare la harul prezidențial pentru condamnații care suferă de o boală ireversibilă (art. 104 din Constituție), în ceea ce privește condițiile de suspendare a pedepsei cu închisoarea din motive de sănătate (articolele 399 și 402 din Codul de procedură penală (□ CPP) În ceea ce privește compoziția și funcționarea instituției medico-legale, precum și lucrările Consiliului Europei în domeniul serviciilor de sănătate în penitenciare, Curtea face trimitere la Hotărârea Tekin Y Susținând boala sa, reclamantul susține că starea sa de sănătate este incompatibilă cu condițiile închisorii sau cu cea a spitalului civil, fapt care duce astfel la încălcarea articolului 3 din convenție. Invocând art. 5 alineatul (4), recurentul se plânge, de asemenea, de refuzul Curții de Securitate a statului de a da un răspuns favorabil cererii sale de eliberare provizorie, în ciuda stării sale de sănătate. El susține că instanța de securitate a statului a admis, în beneficiul articolului 399 alineatul (2) din CPP, persoanele aflate în detenție provizorie și chiar unul dintre coinculpații săi. În această privință, el susține că a făcut obiectul unei discriminări în sensul articolului 14 din convenție. Invocând art. 5 alineatul (3) din convenție, reclamantul se plânge în cele din urmă de durata detenției sale provizorii. Invocând articolele 3 și 5 alineatul (4) și art. 14 din convenție, reclamantul susține că menținerea sa în detenție, condițiile de spitalizare și refuzul de a-l elibera sunt incompatibile cu starea sa de sănătate și sunt discriminatorii. Curtea va examina litigiul principal, și anume compatibilitatea stării de sănătate a reclamantului cu condițiile închisorii, sub aspectul articolului 3 din convenție. În ceea ce privește jurisprudența în materie de sănătate în penitenciare, având în vedere art. 3 din convenție, mișcările de grevă a foametei în închisorile turcești din 1996 și în anii 2000 și misiunea de investigare a Curții din septembrie 2004 în cadrul acestui grup de afaceri, Curtea face trimitere la Hotărârea Tekin Ylds, citată anterior, și la deciziile sale. Mutlu c. Turcia 37652/04) și Paksoy c. Turcia 33901/04), din 17 octombrie 2006. Curtea consideră că este necesar să își confirme jurisprudența, potrivit căreia eliberarea unui deținut din motive de sănătate nu este obligatorie (a se vedea printre altele, Matencio c. Franța, n 58749/00, § 78, 15 În continuare, Comisia reamintește că, în contextul unor cazuri similare introduse împotriva Turciei, problema compatibilității reîncarnării cu art. 3 din Convenția privind drepturile omului era legată de eliberarea provizorie acordată anterior de către autorități, astfel încât persoanele interesate să poată beneficia de asistență medicală sau să poată asista, de exemplu, în afara acesteia (a se vedea, Kurucay c. Turcia, nr. 24004/04, § 49, 10 noiembrie 2005). Curtea nu poate acorda o importanță decisivă rezultatelor obținute ca urmare a misiunii de anchetă efectuate pentru primul grup de astfel de interogări, chiar dacă această misiune l-ar fi făcut să spună că, având în vedere circumstanțele care au avut loc la momentul respectiv, institutul, în fața a mai mult de două mii de greviști ai foamei, a preferat să o facă din motive eventual umanitare, sau din motive care nu țin de competența Curții, să recomande eliberarea persoanelor interesate pe baza unor simptome nefiabile (a se vedea, de exemplu, Aceste concluzii nu-i pot permite să spună că a fost la fel pentru reclamant. Acestea fiind spuse, în ceea ce privește administrarea probei, îi este permis, pentru a-și întări convingerea, să se bazeze pe toate datele pe care le consideră relevante (Irlanda c. Regatul Unit, Hotărârea din 18 decembrie 2005). În ianuarie 1978, seria A n 25, pp. 79, 80, § 209 și 210), Curtea va ține seama de aceste concluzii și, în speță, observă că, la 23 ianuarie 2002, institutul medico-legal a recomandat eliberarea reclamantului pentru șase luni, ceea ce nu i-a fost acordat de instanțele judiciare. Dacă reclamantul ar fi fost eliberat în urma acestui raport, Curtea nu dispune totuși de niciun element care să îi permită să critice aprecierea autorităților cu privire la acest element de probă (Klaas c. Germania, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A n 269, p. 17, §§ 29 și 30), deoarece nu poate identifica niciun element în detrimentul reclamantului, care a beneficiat de asistență medicală intensivă. L Au fost eliberate din motive de sănătate (a se vedea, printre altele, Erodlu c. Turcia , (dec.), n 30472/04, 21 noiembrie 2006). În acest caz, după cum observă reclamantul, un coincult a profitat, de asemenea, de dispozițiile în materie de sănătate. Or, în opinia Curții și contrar aprecierilor reclamantului, acest element demonstrează în primul rând abordarea pozitivă a instanței judiciare cu privire la această chestiune specifică. Pe de altă parte, în ceea ce privește oportunitatea de a menține o persoană în detenție provizorie, Curtea nu își poate înlocui punctul de vedere cu cel al instanțelor interne (Sakkopoulos c. Grecia, 61828/00, 15 ianuarie 2004, § 44, și Reggiani Martinelli c. Italia (dec.), n 22682/02), cu atât mai mult cu cât, ca și în acest caz, autoritățile naționale și-au îndeplinit în mare măsură obligația de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în special prin administrarea de îngrijiri medicale adecvate (aceleași referințe). Pe de altă parte, nu există niciun element care să indice faptul că reclamantul a fost privat în penitenciar de anumite îngrijiri medicale pe care le-ar fi putut furniza în libertate. În cele din urmă, ultimul raport medical referitor la reclamant indică absența unei anumite patologii la acesta. Astfel, având în vedere o apreciere globală a faptelor relevante și ținând cont de spiritul de încredere pe care guvernul l-a dat practicii sale, precum și de constatările delegației Curții care a vizitat instituțiile penitenciare în cadrul misiunii desfășurate pentru primul grup de afaceri, Curtea concluzionează că lipsa unor motive serioase și dovedite de a crede că condițiile de detenție ale reclamantului au constituit în sine un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 din convenție ( În ceea ce privește f un c ț i o n are a articolului 14, Curtea nu poate decât să constate că acesta din urmă nu este cu mult în t ă ț ii și că, în ceea ce privește examinarea sa de mai sus, din unghiul articolului 3, faptele în acest sens nu permit identificarea niciunei atitudini discriminatorii cu privire la reclamant. În consecință, Comisia declară aceste obiecții inadmisibile pentru lipsa evidentă a temeiului, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 2. Grief din art. 5 alin. (3) din Convenție Reclamantul se plânge și de o încălcare a art. 5 alin. (3) din cauza duratei detenției provizorii (peste cinci ani și 11 luni) care i-a fost impusă. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declara admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe durata detenției provizorii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. F. Elens-Passos Tulkens Grefier adjunct președinte
de la requête n
o
18711/02
présentée par Cihan Deniz TARAK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 20 février 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
M
me
M.
juges,
et de M
me
F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 avril 2002,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.
Vu la décision partielle du 18 septembre 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Cihan Deniz Tarak, est un ressortissant turc, né en 1976. Il est représenté devant la Cour par M
es
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut arrêté le 23 novembre 1996. Le 2 décembre 1996, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat à Istanbul qui ordonna sa mise en détention provisoire.
Le 21 mars 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat introduisit un acte d’accusation à l’encontre du requérant sur la base de l’article
146 § 1 du code pénal réprimant les attentats contre l’ordre constitutionnel.
Les 16 avril et 19 février 1998, à la suite de l’examen d’office de la situation du requérant, la cour de sûreté de l’Etat ordonna son maintien en détention provisoire.
En 2001 et 2002, le requérant entama une grève de la faim de longue durée. Dans des rapports médicaux du 23 janvier 2002 et du 7 août 2002, l’Institut médicolégal diagnostiqua le syndrome de Wernicke-Korsakoff («
S-WK
») chez le requérant et recommanda sa libération pour six mois.
Le 28 janvier et le 6 février 2002, la cour de sûreté de l’Etat rejeta la demande de mise en liberté provisoire du requérant ainsi que l’opposition formée contre cette décision.
Par un arrêt du 2 octobre 2002, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des faits dont il était accusé et le condamna à la réclusion à perpétuité.
Le requérant fut hospitalisé du 13 mai 2002 au 7 juillet 2003 à l’hôpital civil de Kocaeli.
Le 21 juin 2004, la Cour de cassation confirma la condamnation du requérant.
Le 5 avril 2004, le requérant demanda à être réexaminé. Par un rapport du 20 octobre 2005, le médecin de l’établissement pénitentiaire indiqua n’avoir décelé aucune pathologie chez le requérant.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
En ce qui concerne les dispositions constitutionnelles et législatives quant à la grâce présidentielle pour les condamnés atteints d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), quant aux conditions de sursis à l’exécution des peines pour cause de santé (articles 399 et 402 du code de procédure pénale («
CPP
»)) et quant à la composition et au fonctionnement de l’Institut médicolégal ainsi qu’aux travaux du Conseil de l’Europe en matière de services de santé en milieu pénitentiaire, la Cour renvoie à son arrêt
Tekin Yıldız c. Turquie
(n
o
22913/04, §§ 42-52, 10
novembre 2005).
Faisant valoir sa maladie, le requérant soutient que son état de santé est incompatible avec les conditions carcérales ou celle de l’hôpital civil, cette situation emportant ainsi violation de l’article 3 de la Convention.
Invoquant l’article 5 § 4, le requérant se plaint aussi du refus de la cour de sûreté de l’Etat de donner une suite favorable à sa demande de mise en liberté provisoire, en dépit de son état de santé. Il argumente de ce que la cour de sûreté de l’Etat a admis au bénéfice de l’article 399 § 2 du CPP des personnes placées en détention provisoire, et même un de ses coaccusés. A cet égard, il allègue avoir fait l’objet d’une discrimination au sens de l’article 14 de la Convention.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint finalement de la durée de sa détention provisoire.
Invoquant les articles 3 et 5 § 4 et l’article 14 de la Convention, le requérant soutient que son maintien en détention, les conditions de ses hospitalisations et le refus de le libérer sont incompatibles avec son état de santé et sont discriminatoire.
La Cour examinera le grief principal, à savoir la compatibilité de l’état de santé du requérant avec les conditions carcérales, sous l’angle de l’article 3 de la Convention.
En ce qui concerne la jurisprudence en matière de santé en milieu pénitentiaire eu égard à l’article 3 de la Convention, les mouvements de grève de la faim dans les prisons turques en 1996 et dans les années 2000 ainsi que la mission d’enquête effectuée par la Cour en septembre 2004 dans le cadre de ce groupe d’affaires, la Cour renvoie à son arrêt
Tekin Yıldız
, précité, et ses décisions
Mutlu c. Turquie
(n
o
37652/04) et
Paksoy c. Turquie
(n
o
33901/04), du 17 octobre 2006.
La Cour estime nécessaire, d’emblée, de confirmer sa jurisprudence, selon laquelle la libération d’un détenu pour cause de santé n’est pas obligatoire (voir parmi d’autres,
Matencio c. France
, n
o
58749/00, §
78, 15
janvier 2004). Elle rappelle, ensuite, que dans le contexte des affaires similaires introduites contre la Turquie, la question de la compatibilité de la réincarcération avec l’article 3 de la Convention s’était posée au vu de la libération provisoire accordée auparavant par les autorités, pour que les intéressés puissent se faire soigner, ou assister, à l’extérieur (voir, par exemple,
Kuruçay c. Turquie
, n
o
24040/04, §
49, 10 novembre 2005).
La Cour ne peut accorder une importance décisive aux résultats obtenus suite à la mission d’enquête effectuée pour le premier groupe de ces requêtes, même si cette mission l’avait amenée à dire qu’au vu des circonstances qui régnaient à l’époque, l’Institut, face à plus de deux mille grévistes de la faim, avait préféré – pour des raisons éventuellement humanitaires, ou pour des raisons qui échappent à la Cour – recommander la libération des intéressés sur des symptômes peu fiables (voir par exemple,
Balyemez c. Turquie
, n
o
32495/03, §
95, 22 décembre 2005). Ces conclusions ne peuvent en effet lui permettre de dire qu’il en était de même pour le requérant.
Cela dit, rappelant qu’en matière d’administration de la preuve, il lui est loisible, pour forger sa conviction, de se fonder sur toutes données pour autant qu’elle les juge pertinentes (
Irlande c. Royaume-Uni
, arrêt du 18
janvier 1978, série A n
o
25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210), la Cour gardera à l’esprit ces conclusions.
Elle observe ainsi qu’en l’espèce, le 23 janvier 2002, l’Institut médicolégal recommanda la libération du requérant pour six mois, ce qui ne lui fut pas accordé par les instances judiciaires.
S’il aurait été souhaitable que le requérant soit libéré suite à ce rapport, la Cour ne dispose cependant d’aucun élément qui lui permettrait de critiquer l’appréciation des autorités quant à cet élément de preuve (
Klaas c.
Allemagne
, arrêt du 22 septembre 1993, série A n
o
269, p. 17, §§
29 et 30), car elle ne peut déceler aucun élément au détriment du requérant, qui a bénéficié de soins médicaux intensifs.
L’argument selon lequel le requérant ne serait pas libéré au seul motif qu’il se trouvait en détention provisoire n’est pas fondé car la Cour a déjà eu l’occasion de constater, dans des affaires similaires, que des personnes «
en détention provisoire
» ont été libérées pour cause de santé (voir parmi d’autres,
Eroğlu c. Turquie
, (déc.), n
o
30472/04, 21
novembre
2006). En l’espèce, comme le fait observer le requérant, un coaccusé a également tiré profit des dispositions en la matière. Or, aux yeux de la Cour, et contrairement aux appréciations du requérant, cet élément démontre avant tout l’approche positive de l’instance judiciaire sur cette question précise. Par ailleurs, s’agissant de l’opportunité de maintenir une personne en détention provisoire, la Cour ne peut substituer son point de vue à celui des juridictions internes (
Sakkopoulos c. Grèce
, n
o
61828/00, 15 janvier 2004, §
44, et
Reggiani Martinelli c. Italie
(déc.), n
o
22682/02), d’autant plus quand, comme en l’occurrence, les autorités nationales ont largement satisfait à leur obligation de protéger l’intégrité physique du requérant, notamment par l’administration de soins médicaux appropriés (mêmes références). Par ailleurs, aucun élément ne permet de dire que le requérant a été privé en milieu carcéral de certains soins médicaux qu’il aurait pu se fournir en liberté.
Finalement, le dernier rapport médical concernant le requérant indique l’absence d’une pathologie quelconque chez celui-ci.
Ainsi, se livrant à une appréciation globale des faits pertinents, et gardant à l’esprit l’assurance que le Gouvernement a donnée de sa pratique ainsi que des constats de la délégation de la Cour ayant visité les établissements carcéraux dans le cadre de la mission effectuée pour le premier groupe d’affaires, la Cour conclut à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que les conditions de détention du requérant ont constitué en soi un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention (
Balyemez
, arrêt précité, § 96,
Sinan Eren c. Turquie
, n
o
8062/04, § 50, 10
novembre 2005).
Quant au grief tiré de l’article 14, la Cour ne peut que constater que celui-ci n’est guère étayé et qu’eu égard à son examen ci-dessus sous l’angle de l’article 3, les faits en l’occurrence ne permettent de déceler aucune attitude discriminatoire à l’égard du requérant.
En conséquence, elle déclare ces griefs irrecevables pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.Grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention
Le requérant se plaint également d’une violation de l’article 5 § 3 en raison de la durée de la détention provisoire (plus de cinq ans et onze mois) qui lui a été imposée.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de sa détention provisoire
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
F.
Tulkens
Greffière adjointe
Présidente