SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49016/99 prezentate de Jože NOVAK împotriva Sloveniei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 martie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Jože Novak, este un resortisant sloven, născut în 1955 și rezident la Ljubljana. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 24 martie 1992, societatea M., prin intermediul avocatului său, sesizează instanța de muncă asociată (Sodišče združenega dela - droit de la time socialist) cu privire la o acțiune de condamnare a reclamantului, de a-i plăti daune-interese de 5635,80 SIT, precum și cu privire la o altă persoană, și la plata unei despăgubiri.
La 2 octombrie 1994, reclamantul i-a cerut în scris președintelui tribunalului să accelereze examinarea cazului său. 16 decembrie 1994, reclamantul, prin intermediul avocatului său, a răspuns în scris la acțiunea îndreptată împotriva sa. La 26 martie 1995, reclamantul își va reiniția cererea scrisă cu privire la examinarea cazului său. La 10 mai 1995, avocatul reclamantului a formulat o cerere incidentă pentru acordarea de despăgubiri în valoare de 10 000 SIT. La 21 iunie 1995, Tribunalul Muncii și Afacerilor Sociale (Delovno in Socialno sodišče - o nouă denumire după reformă) din Ljubljana a separat procedura în două și de la acea dată, procedura descrisă mai sus nu a vizat decât reclamantul.
La 11 octombrie 1995, precum și la 19 ianuarie și 24 aprilie 1996, Tribunalul Muncii și Afacerilor Sociale a ținut audieri. Prin hotărârea din 2 octombrie 1996, în urma recunoașterii cererii incidente de către societatea M. din 19 ianuarie 1996, tribunalul a respins cererea inițială a societății domnului și a acordat, de asemenea, reclamantului câștig de cauză cu privire la cererea incidentă. La 4 februarie 1997, tribunalul a respins cererea reclamantului ca fiind inadmisibilă, dat fiind că acesta din urmă avea mai mult interes juridic în acțiune. La 20 martie 1997, Tribunalul a respins cererea părții solicitante ca fiind inadmisibilă. Aprilie 1997, aceasta din urmă a contestat această decizie.
La 26 noiembrie 1997, reclamantul s-a plâns instanței de încălcarea drepturilor sale. La 23 ianuarie 1998, s-a plâns, de asemenea, de instanța care răspundea de caz. La 2 februarie 1998, reclamantul s-a plâns Ministerului Justiției și Avocatului. La 20 februarie 1998, ministerul i-a răspuns că astfel de afirmații nu intră în sfera sa de competență. La 8 aprilie 1998, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să facă o procedură disciplinară împotriva judecătorului, inclusiv să se plângă de durata procedurii. El a informat, de asemenea, Curtea Supremă și lambudsman cu privire la acest demers. Ei au luat notă de scrisorile sale și lambudsman a informat reclamantul la un interviu. La 27 mai 1998, Ministerul Justiției l-a informat pe reclamant că nu există temeiuri pentru inițierea unei proceduri disciplinare împotriva judecătorului și că partea cererii sale privind durata procedurii va fi tratată separat.
La 23 iunie 1998, el a trimis reclamantului răspunsul Tribunalului cu privire la acuzațiile sale, în timp ce acestea nu erau întemeiate. La 13 iulie 1998, reclamantul a răspuns din nou la tribunalul din Umbudsman, la Curtea Supremă și la Ministerul Justiției. La 19 august 1998, la Ombudsman i-a răspuns că nu avea competența de a interveni în această cauză. La 16 septembrie 1999, Tribunalul Superior al Muncii și Afacerilor Sociale a infirmat partea din hotărâre referitoare la cererea inițială, a trimis-o în fața primului judecător și a confirmat partea din hotărâre referitoare la cererea incidentă. La 10 noiembrie 1999, Tribunalul Muncii și Afacerilor Sociale a ținut o audiere, în care reclamantul a cerut ca judecătorul Tribunalului să se deporteze pentru examinarea cazului său.
Această cerere a fost respinsă printr-o decizie din 7 decembrie 1999, iar la 9 februarie 2000, instanța a organizat o altă audiere. Ulterior, la 17 februarie 2000, societatea M. a dorit să-și retragă cererea, dar reclamantul sai a obiectat la 28 februarie 2000 printr-o hotărâre din 20 martie 2000, Tribunalul a constatat că societatea M. a renunțat la cerere și, prin urmare, a decis în favoarea reclamantului. La 30 iunie 2000, reclamantul a formulat o acțiune ierarhică la Ministerul Justiției. La 25 iulie 2000, acesta din urmă i-a cerut să-l completeze, ceea ce a făcut la 3 august 2000. La 28 septembrie 2000, Tribunalul Superior al Muncii și Afacerilor Sociale a respins recursul, pe motiv că reclamantul avea mai mult interes juridic în acțiune.
Reclamantul a formulat o acțiune la Curtea Supremă. La 9 octombrie 2000, ministerul i-a răspuns reclamantului, pe baza unei scrisori din partea instanței superioare din 7 septembrie 2000, că cauza sa va fi abordată cu prioritate. În cele din urmă, la 19 iunie 2001, Curtea Supremă a respins acțiunea reclamantului. Reclamantul se plânge de durata procedurii și de lipsa de echitate a acesteia, având în vedere art. 6 alineatul (1) din convenție, deoarece societatea M figura încă în hotărârea în primă instanță ca parte reclamantă, chiar dacă nu mai era înscrisă în registrul persoanelor juridice în momentul adoptării hotărârii de către instanța de primă instanță. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul își declară victima torturii, ținând cont de durata procedurii, precum și de onoarea și integritatea sa personală, din cauza declarațiilor sale ținute în fața autorităților judiciare.
În plus, invocând art. 13 din Convenție, CESE consideră că este iluzoriu să se aștepte la respectarea drepturilor și libertăților într-o țară nedemocratică în care nu este respectată preeminența dreptului și unde ramura judiciară colaborează la ascunderea mijloacelor de spălare a banilor. De asemenea, se declară victima articolului 14 din Convenție, deoarece persoanele care colaborează la crima organizată beneficiază de drepturi și libertăți, în timp ce cei care se opun își pierd locul de muncă și sunt urmăriți în justiție. În plus, judecătorul Tribunalului Muncii de Primă Instanță ar fi comis acte care intră sub incidența art. 6 din Convenția privind spălarea, depistarea, confiscarea și confiscarea produselor provenite din infracțiuni.
Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor de muncă, care a început la 24 martie 1992 și a fost finalizată la 19 iunie Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În ceea ce privește motivul întemeiat referitor la durata procedurii, începută la 24 martie 1992 și finalizată la 19 iunie 2001, Curtea nu apreciază, în stadiul actual al dosarului, în măsură să se pronunțe asupra admisibilității sale și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură.
Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul își declară victima torturii, din cauza procedurii, precum și a onorării și integrității sale personale. De asemenea, se plânge de caracterul inechitabil al procedurii, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție. În plus, invocând art. 13 din Convenție, CESE consideră că este iluzoriu să se aștepte la respectarea drepturilor și libertăților într-o țară nedemocratică în care nu este respectată preeminența dreptului și unde ramura judiciară colaborează la ascunderea persoanelor care spală bani. În cele din urmă, acesta își spune victimă a articolului 14 din Convenție, deoarece persoanele care colaborează la crima organizată se bucură de drepturi și libertăți, în timp ce cei care se opun își pierd locul de muncă și fac obiectul unei urmăriri penale.
art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații.
Presupunând chiar că recurentul și-a justificat în mod corespunzător obiecțiunile, Curtea consideră că nu mai poate pretinde că este victimă, în temeiul articolului 34 din convenție, a presupuselor încălcări formulate pe teren ale articolelor 3, 6 alineatul (1) (echitatea procedurii), 13 și 14 din convenție, dat fiind că instanțele au decis în favoarea sa : Cererea societății M. a fost respinsă, iar cererea incidentă a reclamantului a fost primită. Cu titlu excesiv, Curtea constată, de asemenea, că reclamantul nu a formulat o acțiune constituțională pentru a se plânge de încălcarea drepturilor menționate anterior, garantate atât de convenție, cât și de Constituția slovenă. Prin urmare, aceasta constată că căile de atac interne nu au fost epuizate astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din Convenție.
În cele din urmă, reclamantul susține că instanța judecătorească a muncii de primă instanță și instanța de drept au comis, în general, acte menționate la art. 6 din Convenția privind spălarea, depistarea, confiscarea și confiscarea produselor provenite din infracțiune. Curtea constată că obiecțiile reclamantului nu privesc încălcarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția europeană a Drepturilor Omului și că aceasta nu este, prin urmare, competentă rațional materiae pentru examinarea acestei părți a cererii, în sensul art. 35 alin. (3). În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea …
de la requête n o 49016/99 présentée par Jože NOVAK contre la Slovénie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 23 janvier 2003 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Jože Novak, est un ressortissant slovène, né en 1955 et résidant à Ljubljana. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 mars 1992, la société M., par l’intermédiaire de son avocat, saisit le tribunal du travail associé ( Sodišče združenega dela - appellation de l’époque socialiste) de Ljubljana d’une action tendant à la condamnation du requérant, à lui verser des dommages-intérêts s’élevant à 5 635,80 SIT, et d’une autre personne, également au paiement d’une indemnisation. Le 2 octobre 1994, le requérant demanda par écrit au président du tribunal d’accélérer l’examen de son affaire. Le 16 décembre 1994, le requérant, par l’intermédiaire de son avocat, répondit par écrit à l’action dirigée contre lui. Le 26 mars 1995, le requérant réitéra sa demande écrite quant à l’examen de son affaire. Le 10 mai 1995, l’avocat du requérant forma une demande incidente pour l’indemnisation s’élevant à 10 000 SIT.
Le 21 juin 1995, le tribunal du travail et des affaires sociales ( Delovno in socialno sodišče - nouvelle appellation après la réforme) de Ljubljana sépara la procédure en deux et à partir de cette date, la procédure décrite ci ‑ dessus ne concerna que le requérant. Le 11 octobre 1995 ainsi que les 19 janvier et 24 avril 1996, le tribunal du travail et des affaires sociales tint des audiences. Par un jugement du 2 octobre 1996, suite à la reconnaissance de la demande incidente par la société M. du 19 janvier 1996, le tribunal rejeta la demande originelle de la société M. et donna également gain de cause au requérant concernant la demande incidente. L’intégralité de la somme, qu’il avait demandée au titre de dommage, lui fut accordée.
La société M. et le requérant interjetèrent appel auprès du tribunal. Le 4 février 1997, le tribunal rejeta l’appel du requérant comme étant irrecevable, étant donné que ce dernier n’avait plus d’intérêt juridique à agir. Le requérant contesta cette décision. Le 20 mars 1997, le tribunal rejeta également l’appel de la partie demanderesse comme étant irrecevable. Le 3 avril 1997, cette dernière contesta cette décision. Le 26 novembre 1997, le requérant s’adressa au tribunal afin de se plaindre de la violation de ses droits. Le 23 janvier 1998, il se plaignit également de la juge chargée du dossier. Le 2 février 1998, le requérant se plaignit auprès du ministère de la Justice des décisions et de l’avocat.
Le 20 février 1998, le ministère lui répondit que de telles allégations ne relevaient pas de sa compétence. Le 8 avril 1998, le requérant demanda au ministère de la Justice d’entamer une procédure disciplinaire contre la juge, en se plaignant également de la durée de la procédure. Il informa également la Cour suprême et l’Ombudsman de cette démarche. Ils prirent note de ses lettres et l’Ombudsman invita le requérant à un entretien. Le 27 mai 1998, le ministère de la Justice informa le requérant qu’il n’y avait pas de fondements pour l’engagement d’une procédure disciplinaire contre la juge et que la partie de sa demande concernant la durée de la procédure serait traitée séparément. Le 23 juin 1998, il envoya au requérant la réponse du tribunal concernant ses allégations, en estimant qu’elles n’étaient pas fondées.
Le 13 juillet 1998, le requérant s’adressa à nouveau au tribunal, à l’Ombudsman, à la Cour suprême et au ministère de la Justice. Le 19 août 1998, l’Ombudsman lui répondit qu’il n’avait pas compétence pour intervenir dans cette affaire. Le 16 septembre 1999, le tribunal supérieur du travail et des affaires sociales infirma la partie du jugement relative à la demande originelle, la renvoya devant le premier juge et confirma la partie du jugement relative à la demande incidente. Le 10 novembre 1999, le tribunal du travail et des affaires sociales tint une audience, où le requérant demanda que la juge dudit tribunal se déporte pour l’examen de son affaire. Par une décision du 7 décembre 1999, cette demande fut rejetée.
Le 9 février 2000, le tribunal tint une autre audience. Par la suite, le 17 février 2000, la société M. souhaita retirer sa demande, mais le requérant s’y opposa le 28 février 2000. Par un jugement du 20 mars 2000, le tribunal constata que la société M. avait renoncé à la demande et décida donc en faveur du requérant. Néanmoins, ce dernier interjeta appel de cette décision. Le 30 juin 2000, le requérant forma un recours hiérarchique auprès du ministère de la Justice. Le 25 juillet 2000, ce dernier lui demanda de le compléter, ce qu’il fit le 3 août 2000. Le 28 septembre 2000, le tribunal supérieur du travail et des affaires sociales rejeta l’appel, au motif que le requérant n’avait plus d’intérêt juridique à agir.
Le requérant forma un recours auprès de la Cour suprême. Le 9 octobre 2000, le ministère répondit au requérant, en se fondant sur une lettre du tribunal supérieur du 7 septembre 2000, que son affaire serait traitée en priorité. Enfin, le 19 juin 2001, la Cour suprême rejeta le recours du requérant. GRIEFS 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure et du manque d’équité de celle-ci, au vu de l’article 6 § 1 de la Convention, étant donné que la société M figurait encore dans le jugement de première instance en tant que partie demanderesse, même si elle n’était plus inscrite au registre des personnes morales au moment de l’adoption du jugement par le tribunal de première instance. 2. Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se dit victime de torture, compte tenu de la longueur de la procédure ainsi que de l’atteinte à son honneur et à son intégrité personnelle, en raison de ses propos tenus devant les autorités judiciaires.
De plus, invoquant l’article 13 de la Convention, il estime qu’il est illusoire de s’attendre au respect des droits et des libertés dans un pays non démocratique où la prééminence de droit n’est pas respectée et où la branche judiciaire collabore à la dissimulation des délits de blanchiment d’argent. Il se dit également victime de l’article 14 de la Convention, car les personnes collaborant au crime organisé jouissent des droits et des libertés, tandis que ceux qui s’y opposent perdent leur emploi et font l’objet de poursuites. 3. De plus, la juge du tribunal du travail de première instance aurait commis des actes visés par l’article 6 de la Convention relative au blanchiment, au dépistage, à la saisie et à la confiscation des produits du crime.
Cet article serait également violé par l’Etat. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions du travail, commencée le 24 mars 1992 et achevée le 19 juin 2001. L’article 6 § 1 dispose dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En ce qui concerne le grief tiré relatif à la durée de la procédure, entamée le 24 mars 1992 et achevée le 19 juin 2001, la Cour ne s’estime pas, en l’état actuel du dossier, en mesure de se prononcer sur sa recevabilité et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
2. Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se dit victime de la torture, en raison de la procédure ainsi que de l’atteinte à son honneur et à son intégrité personnelle. Il se plaint également du caractère inéquitable de la procédure, au regard de l’article 6 § 1 de la Convention. De plus, invoquant l’article 13 de la Convention, il estime qu’il est illusoire de s’attendre au respect des droits et des libertés dans un pays non démocratique où la prééminence de droit n’est pas respectée et où la branche judiciaire collabore à la dissimulation des délits de blanchiment de l’argent. Enfin, il se dit victime de l’article 14, de la Convention car les personnes collaborant au crime organisé jouissent des droits et des libertés, tandis que ceux qui s’y opposent perdent leur emploi et font l’objet de poursuites.
Article 3 « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
» A supposer même que le requérant ait bien étayé ses griefs, le Cour estime qu’il ne peut plus se prétendre victime, au regard de l’article 34 de la Convention, des violations alléguées formulées sur le terrain des articles 3, 6 § 1 (équité de la procédure), 13 et 14 de la Convention, étant donné que les tribunaux ont décidé en sa faveur : la demande de la société M. a été rejetée et la demande incidente du requérant a été accueillie. A titre surabondant, la Cour constate également que le requérant n’a pas formé de recours constitutionnel afin de se plaindre de la violation des droits énumérés ci-dessus, garantis tant par la Convention que par la Constitution slovène. Elle constate que les voies de recours internes n’ont donc pas été épuisées comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 3. Enfin, le requérant allègue que la juge du tribunal du travail de première instance et l’Etat en général ont commis des actes visés par l’article 6 de la Convention relative au blanchiment, au dépistage, à la saisie et à la confiscation des produits du crime.
La Cour constate que les griefs du requérant ne concernent pas la violation des droits et libertés garantis par la Convention européenne des Droits de l’Homme et qu’elle n’est donc pas compétente ratione materiae pour examiner cette partie de la requête, au sens de l’article 35 § 3. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relatif à la durée de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président