A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 68234/01 prezentate de Fikret BAȘKAYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Türmen Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen, judecători și domnii T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 martie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Fikret Bașkaya, este un resortisant turc, născut în 1940 și rezident la Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Erdoćan, avocat în Ankara. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: printr-un act de acuză din 3 august 1999, în conformitate cu art. 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului și 2 § 1 din Legea nr. 5680, procurorul districtual al Republicii lângă curtea de securitate a statului de executare a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului pentru propagandă separatistă, în urma publicării unui articol intitulat În fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a indicat că nu avea intenția de a face propagandă separatistă. În ceea ce privește articolele 9 și 10 din Convenție, reprezentantul său susținut pe care îl purtase cu libertatea sa de exprimare și de gândire. Prin hotărârea din 13 iunie 2000, instanța de securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de acuzațiile aduse împotriva sa și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de un an și patru luni, precum și la o amendă de 1 066 666 666 de lire turcești. Curtea a constatat că articolul incriminat conține o propagandă separatistă pentru a aduce atingere unității indivizibile a teritoriului Republicii Turcia. Ea menționează în special Conducătorul PKK, Abdullah Öcalan, fusese arestat în Kenya ca urmare a unui complot imperialist (...) toți conducătorii care au luptat pentru libertatea poporului kurd au avut un destin comun (...) de fiecare dată când au ridicat capul, au găsit alianța dușmanilor lor înaintea lor. Din acest punct de vedere, nu există nici o schimbare astăzi (...) liderii din Turcia au negat în mod fanatic existența problemei kurde timp de 80 de ani. Ei nu l-au văzut ca o problemă națională, ci ca un incident legat de ordinea publică. Ei au crezut că vor ieși din ea datorită politicii lor rasiste, naționaliste și șovine. ... Istoria Republicii, care este, de asemenea, istoria revoltelor kurde. Liderii otomani au reușit să asuprească toate revoltele rurale din cauza faptului că lumea rurală, prin natura sa, nu poate constitui o conducere politică. De îndată ce liderul sau conducătorii acestor revolte sunt în afara statului de acțiune, revolta încetează. Revoltele kurde din perioada republicii sunt revolte rurale... ei luptau pentru a-și proteja dreptul național, identitatea națională, demnitatea națională. Deoarece kurzii nu au acceptat acest eșec, nu putem vorbi despre o victorie, dacă partea învinsă nu acceptă înfrângerea. (...) kurzii nu mai sunt o comunitate rurală, care este o comunitate urbană, au constituit o inteligență kurdă foarte răspândită ; prin urmare, ei au atins de mult capacitatea de a constitui o conducere politică. Acesta este punctul esențial pe care liderii Turciei nu îl știu, nu vor să știe. (...) Astfel, este imposibil să se rezolve problema eliminând liderul mișcării. La 14 iunie 2000, reclamantul a formulat un recurs în casație cerând, printre altele, desfășurarea unei audieri. Prin hotărârea din 15 ianuarie 2001, Curtea de Casație a respins această cerere și a confirmat hotărârea atacată. Dreptul și practica internă relevantă De la modificarea Legii nr. 3713 privind combaterea terorismului prin Legea nr. 4126, art. 8 alineatul (1) din Legea nr. Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului membru al Republicii Turcia sau unității indivizibile a națiunii sunt interzise. Oricine continuă o astfel de activitate este condamnat la o pedeapsă de la unu la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turcești. În caz de recidivă, pedepsele nu se convertesc în amenzi. (...) Legea nr. 4616 privind detenția condiționată și suspendarea procedurii și a pedepselor privind infracțiunile comise până la 23 aprilie 1999, adoptată la 21 decembrie 2000, prevede, printre altele, [...] o reducere cu zece ani a oricărei pedepse privative de libertate pentru infracțiunile comise până la 23 aprilie 1999. Condamnații, a căror pedeapsă se stinge ca urmare a acestei reduceri cu zece ani sau după ce și-au ispășit restul pedepsei, vor beneficia de o eliberare condiționată, fără a se lua în considerare comportamentul lor bun sau rău sau cererea lor. În caz de condamnare, instanța sesizează și confiscă obiectul care a servit la comiterea sau pregătirea infracțiunii sau a infracțiunii (...) În dreptul turc, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt comunicate părților. După ce au fost publicate și semnate, acestea sunt depuse în dosarul lor în cadrul primei instanțe în cauză și sunt astfel puse la dispoziția părților. Data actului este considerată data închiderii dosarului. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea sa la pedeapsa cu moartea din cauza publicării unui articol intitulat mai întâi: "Este o cauză istorică" în cotidianul Özgür Bakuș și-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație în măsura în care hotărârea de confirmare nu i-a fost notificată și nu a fost pronunțată în mod public, că cererea sa de a ține o instanță a fost respinsă și că avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație nu i-a fost notificat. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul pretinde că a fost discriminat în temeiul Legii nr. 4616, în măsura în care a putut beneficia de suspendarea prevăzută de această lege pentru condamnările pronunțate înainte de 23 aprilie 1999. Reclamantul se plânge de faptul că condamnarea sa de către Curtea de Securitate a statului de executare constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare și, în această privință, menționează art. 10 din convenție. Invocând art. 6 Õ 3 din convenție, se plânge de lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație, în măsura în care hotărârea de confirmare nu i-a fost notificată, pe care nu a avut nici o pronunțare publică și în măsura în care cererea sa privind ținerea unei instanțe în fața Curții de Casație a fost respinsă. Curtea amintește că dreptul fiecăruia la audierea echitabilă a cauzei sale poate implica dreptul la o ședință publică. Cu toate acestea, aceasta nu poate concluziona că art. 6 implică întotdeauna dreptul la o astfel de audiere, indiferent de natura întrebărilor care trebuie soluționate. Prin urmare, cu condiția ca dezbaterile publice să fi avut loc în timpul procesului în primă instanță, absența lor de gradul doi sau trei poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză. Astfel, cele consacrate exclusiv unor puncte de drept și nu de fapt pot îndeplini condițiile prevăzute la art. 6 chiar dacă Curtea de Casație nu a acordat reclamantului posibilitatea de a se exprima în persoană în fața ei (a se vedea, printre altele, Hotărârile Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, seria A n 134, p. 14, § 31 și Jan-Ake Andersson c. Suedia, 29 octombrie 1991, seria A n 212-B, p. 45-46, § 27-28. În cazul de față, Curtea constată că Curtea de Casație nu a pronunțat cu privire la fondul litigiului, hotărârea sa este consacrată numai interpretării normelor de drept și că a avut loc o ședință publică în fața instanței de primă instanță, Curtea de Securitate a statului (a se vedea, a contrario Göçc. Turcia [GC], n 36590/97, 11 iulie 2002). Prin urmare, lipsa dezbaterilor publice de gradul doi nu este de natură să submineze echitatea procedurii, astfel cum se prevede la art. 6. Prin urmare, este necesar ca această parte a cererii să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește cauza întemeiat pe lipsa unei hotărâri publice a hotărârii de confirmare și lipsa notificării acesteia, Curtea arată că hotărârile instanțelor naționale trebuie să fie făcute publice, lăsând în același timp statelor contractante alegerea mijloacelor de realizare a acesteia. Aceasta reamintește că scopul urmărit de art. 6 alin. (1) - asigurarea controlului autorității judiciare de către public pentru protecția dreptului la un proces echitabil - nu este mai puțin bine realizat, în orice caz, pentru instanța în casare, printr-un depozit la gref, permițând fiecăruia să aibă acces la textul integral al hotărârii, decât prin citirea în instanță publică - uneori limitată la dispozitivul - o decizie de respingere sau de casare (a se vedea hotărârile Pretto c. Italia , 8 decembrie 1983, seria A n 71, p. 12, § 26 și Axen c. Germania , 8 decembrie 1983, seria A n 72, p. 13 § 31). În prezenta cauză, Curtea ia notă de faptul că: hotărârea Curții de Casație, care constituie decizia internă definitivă, a fost pronunțată la 15 ianuarie 2001 și pusă la dispoziția părților la grefa Curții de Securitate a Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, lipsa unei hotărâri publice a Curții de Casație și lipsa notificării acesteia nu sunt de natură să afecteze echitatea procedurii, astfel cum se prevede la art. 6. În consecință, această parte a cererii trebuie, de asemenea, să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul pretinde că a fost discriminat în temeiul Legii nr. 4616 , în măsura în care nu a putut beneficia de suspendarea prevăzută de această lege pentru condamnările pronunțate înainte de 23 aprilie 1999. Curtea consideră că această chestiune se referă la cazul unei persoane Prin urmare, Curtea constată că, prin decretarea Legii nr. 4616, legiuitorul turc a preferat să amnistieze pe o perioadă de zece ani pedepsele privative de libertate într-un mod selectiv începând cu o anumită dată. Curtea deduce din aceasta că deosebirea de dată de care se plânge reclamantul nu se face între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care o recunoaște legiuitorul. Prin urmare, aceasta nu vede niciun element de natură să încheie existența unei mai multe discriminări împotriva Convenției (a se vedea Gerger c. Turcia [GC], n 24919/94, § 69, 8 Iulie 1999, și, mutatis mutandis Yilmaz c. Turcia (dec.), n 48992/99, 17 mai 2001). Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată, în aplicarea articolului 35 alineatul (3) și a articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în scris. - (PT) Hotărârea Curții de Casație în cauza T.L. Early J.-P.
de la requête n
o
68234/01
présentée par Fikret BAȘKAYA
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 28 janvier 2003 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen,
juges
,
et de M.
T.L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 mars 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Fikret Bașkaya, est un ressortissant turc, né en 1940 et résidant à Ankara. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Par un acte d’accusation du 3 août 1999, en application des articles
8 §
1 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme et 2 § 1 de la loi n
o
5680, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul intenta une action pénale à l’encontre du requérant pour propagande séparatiste suite à la publication d’un article intitulé «
Est-ce une cause historique
?
» dans le quotidien
Özgür Bakıș
.
Devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant indiqua qu’il n’avait pas l’intention de faire de la propagande séparatiste. Se référant aux articles
9 et
10 de la Convention, son représentant soutint qu’il avait usé de sa liberté d’expression et de pensée.
Par un arrêt du 13 juin 2000, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des accusations portées à son encontre et le condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et quatre mois ainsi qu’à une amende de 1
066
666
666 livres turques.
La cour constata que l’article incriminé
contenait une propagande séparatiste visant à porter atteinte à l’unité indivisible de l’Etat de la République de Turquie
. Elle cita notamment
:
«
Le chef du PKK, Abdullah Öcalan, avait été arrêté au Kenya suite à un complot impérialiste (...) Tous les chefs qui ont lutté pour la liberté du peuple kurde ont eu un destin commun (...) à chaque fois qu’ils ont levé la tête, ils ont trouvé l’alliance de leur ennemis devant eux. De ce point de vue, il n’y a pas de changement aujourd’hui (...) les dirigeants en Turquie ont nié de manière fanatique l’existence du problème kurde depuis 80 ans. Ils ne l’ont pas perçu comme un problème national mais comme un incident lié à l’ordre public. Ils ont cru qu’ils allaient s’en sortir grâce à leur politique raciste, nationaliste et chauvine. (...) L’histoire de la République, c’est aussi l’histoire des révoltes kurdes. Les dirigeants ottomans ont réussi à opprimer toutes les révoltes rurales du fait que le monde rural, de par sa nature, ne peut pas constituer un leadership politique. Dès lors que le chef ou les meneurs de ces soulèvements sont hors d’état d’agir, la révolte cesse. Les révoltes kurdes de la période de la République sont des révoltes rurales. (...) Ils se battaient pour protéger leur droit national, leur identité nationale, leur dignité nationale. Les Kurdes ont toujours été vaincus mais la partie adverse n’a pas emporté la victoire. Parce que les Kurdes n’ont pas accepté cet échec, on ne peut pas parler d’une victoire, si la partie vaincue n’accepte pas la défaite. (...) Les Kurdes ne sont plus une communauté rurale, c’est une communauté urbaine, ils ont constitué une intelligence kurde très répandue
; par conséquent, ils ont atteint depuis longtemps la capacité de constituer un leadership politique. Voilà le point essentiel que les dirigeants de la Turquie ne savent pas, ne veulent pas savoir. (...) Ainsi, il est impossible de résoudre le problème en éliminant le chef du mouvement.
»
Le 14 juin 2000, le requérant forma un pourvoi en cassation demandant notamment la tenue d’une audience.
Par un arrêt du 15 janvier 2001, la Cour de cassation rejeta cette demande et confirma l’arrêt attaqué.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Depuis l’amendement de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme par la loi n
o
4126, son article 8 § 1 se lit ainsi
:
«
La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amendes. (...)
»
La loi n
o
4616 relative à la mise en détention conditionnelle et à la suspension de la procédure et des peines quant aux infractions commises jusqu’à la date du 23 avril 1999, promulguée le 21 décembre 2000, prévoit, entre autres
:
«
(...) une réduction de dix ans de toute peine privative de liberté pour les infractions commises jusqu’au 23 avril 1999. Les condamnés, dont la peine se trouve éteinte suite à ladite réduction de dix ans ou après avoir purgé le restant de leur peine, bénéficieront d’une libération conditionnelle, et ce, sans que soit pris en considération leur bon ou mauvais comportement ou leur quelconque demande.
»
L’article 36 § 1 du code pénal se lit ainsi
:
«
En cas de condamnation, le tribunal saisit et confisque l’objet ayant servi à commettre ou à préparer le crime ou le délit (...)
»
En droit turc, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties. Une fois mis en page et signés, ils sont versés dans leur dossier au sein de la première instance intervenue dans l’affaire et sont ainsi mis à la disposition des parties. La date de cet acte est considérée comme date de clôture du dossier.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant soutient que sa condamnation au pénal en raison de la publication d’un article intitulé «
Est-ce une cause historique
?
» dans le quotidien
Özgür Bakıș
a enfreint son droit à la liberté d’expression.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint du manque d’équité de la procédure devant la Cour de cassation dans la mesure où l’arrêt de confirmation ne lui a pas été notifié et qu’il n’a pas été prononcé publiquement, que sa demande de tenue d’une audience a été rejetée et que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été notifié.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant prétend avoir subi une discrimination en vertu de la loi n
o
4616, dans la mesure où il n’a pu bénéficier du sursis prévu par cette loi pour les condamnations prononcées avant le 23 avril 1999.
1.
Le requérant se plaint de ce que sa condamnation par la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul constitue une violation de son droit à la liberté d’expression et invoque à cet égard l’article 10 de la Convention.
Invoquant l’article 6 § 3 de la Convention, il se plaint du défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du manque d’équité de la procédure devant la Cour de cassation, dans la mesure où l’arrêt de confirmation ne lui pas été notifié, qu’il n’y a pas eu un prononcé public et que sa demande concernant la tenue d’une audience devant la Cour de cassation a été rejetée.
La Cour rappelle que le droit de chacun à ce que sa cause soit entendue équitablement peut impliquer le droit à une audience publique. Elle ne saurait pourtant conclure que l’article 6 implique toujours le droit à une telle audience, indépendamment de la nature des questions à trancher. Dès lors, pourvu que des débats publics ait eu lieu pendant le procès en première instance, leur absence aux deuxième ou troisième degré peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit. Ainsi celles consacrées exclusivement à des points de droit et non de fait, peuvent remplir les conditions de l’article 6 même si la Cour de cassation n’a pas donné au requérant la faculté de s’exprimer en personne devant elle (voir, entre autres, les arrêts
Ekbatani c. Suède
, 26 mai 1988, série A n
o
134, p.
14, §
31 et
Jan-Ake Andersson c. Suède
, 29 octobre 1991, série A n
o
212-B, pp.
45-46, §§ 27-28).
Dans le cas d’espèce, la Cour note que la Cour de cassation n’a pas statué sur le fond du litige, son arrêt est uniquement consacré à l’interprétation des règles de droit, et qu’il y avait eu une audience publique devant la juridiction de première instance, la cour de sûreté de l’Etat (voir,
a contrario
,
Göç c.
Turquie
[GC], n
o
36590/97, 11 juillet 2002). Partant, l’absence de débats publics au deuxième degré n’est pas de nature à entacher l’équité de la procédure, telle que prévue à l’article 6.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Quant au grief tiré de l’absence de prononcé public de l’arrêt de confirmation et le défaut de notification de celui-ci, la Cour relève que les décisions des juridictions nationales doivent être rendues publiques tout en laissant aux Etats contractants le choix des moyens pour y parvenir. Elle rappelle que le but poursuivi par l’article 6 § 1 - assurer le contrôle du pouvoir judiciaire par le public pour la sauvegarde du droit à un procès équitable - n’est pas moins bien réalisé, en tout cas pour l’instance en cassation, par un dépôt au greffe, permettant à chacun d’avoir accès au texte intégral de l’arrêt, que par la lecture en audience publique - parfois limitée au dispositif - d’une décision de rejet ou de cassation (voir les arrêts
Pretto c.
Italie
, 8 décembre 1983, série A n
o
71, p. 12, § 26 et
Axen c. Allemagne
, 8
décembre 1983, série A n
o
72, p. 13 § 31).
Dans la présente affaire, la Cour note que l’arrêt de la Cour de cassation qui constitue la décision interne définitive, a été rendu le 15 janvier 2001 et mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Partant, l’absence de prononcé public de l’arrêt de la Cour de cassation et le défaut de notification de celui-ci ne sont pas de nature à entacher l’équité de la procédure, telle que prévue à l’article 6.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit également être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant prétend avoir subi une discrimination en vertu de la loi n
o
4616
, dans la mesure où il n’a pu bénéficier du sursis prévu par cette loi pour les condamnations prononcées avant le 23
avril 1999.
La Cour considère que cette question a trait au cas d’une «
personne
» «
détenue régulièrement après condamnation par un tribunal compétent
», et qu’elle doit donc être examinée sous l’angle de l’article
14 combiné avec l’article
5 § 1 a) de la Convention.
La Cour constate qu’en promulguant la loi n
o
4616, le législateur turc a préféré amnistier d’une durée de dix ans les peines privatives de liberté d’une façon sélective commençant à une date précise. La Cour en déduit que la distinction de date dont se plaint le requérant n’est pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions selon la gravité que leur reconnaît le législateur. Elle ne voit dès lors aucun élément de nature à conclure à l’existence d’une «
discrimination
» contraire à la Convention (voir
Gerger c. Turquie
[GC], n
o
24919/94, § 69, 8
juillet 1999, et,
mutatis mutandis
,
Yilmaz c. Turquie
(déc.), n
o
48992/99, 17
mai 2001).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant concernant une prétendue atteinte à sa liberté d’expression et le défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président