SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 74480/01 prezentată de Jean-Pierre MAGNAC împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääs Pastor Ridruejo Palm domnii Fischbach Casadevall Pavlovschi, judecători și grefier de secțiune, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 iulie 2001, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Jean Pierre Magnac, este un cetățean francez, născut în 1946 și rezident în Valencia (Spania). El este reprezentat în fața Curții de către dl Sanchez Martinez, avocat în Valencia. La 7 octombrie 1998, reclamantul a fost arestat în Perpignan și pus în detenție provizorie pentru presupusul șef al unei infracțiuni la adresa sănătății publice. Două luni mai târziu, la 10 decembrie 1998, a fost arestat în închisoare. La 27 ianuarie 2000, reclamantul a fost arestat la Sagunto (Valence) și a fost inițiat un proces penal pentru port de arme, furt de vehicule, fals și refuz de supunere împotriva sa. La 29 ianuarie 2000, în fața instanței judecătorești n 1 din Sagunto, a avut loc la indemana cererii de extrădare trimise prin cooperare judiciară (exhorto ) de către instanța centrală d (a se returna imediat țării solicitante) și în beneficiul specialității de extrădare (a se considera doar pentru faptele care fac obiectul cererii de extrădare). Cererea de extrădare a fost prezentată pe baza unui atac împotriva sănătății publice și nu pe baza unei evaziuni. Pe de altă parte, în cadrul acestei proceduri, în aceeași zi, și anume la 29 ianuarie 2000, a avut loc procedura stabilită la art. 504a 2 din Codul de procedură penală pentru a decide cu privire la închisoarea provizorie în temeiul pârghiei sale extrădătoare. 1 din Sagunto a ordonat plasarea în închisoarea provizorie a reclamantului în temeiul piuliței sale de extrădare. Reclamantul nu a solicitat această ordonanță. printr-o decizie (auto) din 16 februarie 2000, notificată reclamantului la 17 februarie 2000, l a autorizat extrădarea reclamantului în vederea hotărârii, de către autoritățile judiciare franceze, în legătură cu sănătatea publică. Reclamantul nu a formulat nicio acțiune împotriva acestei decizii. La 8 mai 2000, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie. printr-o decizie (auto) din 31 mai 2000, a instanței centrale de judecată nr. 1 din l Pe de altă parte, instanța centrală a Tribunalului nr. 1 din cadrul Tribunalului Audiencia Nacional a dispus suspendarea executării hotărârii de extrădare a reclamantului până la finalizarea procedurii pendinte în Spania împotriva reclamantului. Împotriva acestei decizii, reclamantul a prezentat o acțiune (recurso de reformare) ), respins printr-o decizie din 27 iunie 2000. În cele din urmă, el a făcut apel, care a fost respins printr-o decizie din 25 septembrie 2000 a Camerei Penale de la l Prin decizia din 31 ianuarie 2001, judecătorul din Sagunto nr. 1 a dispus punerea în libertate a reclamantului pentru cauza urmată în Spania, rămânând totuși sub pârghie extrădare. La 12 februarie 2001, reclamantul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac la amgaro , împotriva deciziei din 7 februarie 2001 februarie 2001 al judecătorului central d aciul nr. 1 de la mailul Audiencia Nacional, considerând că aceasta era contrară articolelor 17 (dreptul la libertate) și 24 § 1 (dreptul la echitate al procedurii). În recursul d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în măsura în care, în opinia sa, reținerea provizorie ar fi trebuit să fie prelungită (fără a se pronunța asupra prelungirii detenției provizorii) înainte de 28 ianuarie 2001 sau înainte de expirarea termenului de un an prevăzut la art. 504 din Codul de procedură penală. În martie 2001, Curtea Supremă a respins acțiunea ca fiind lipsită de temei constituțional, considerând că instanțele au dat răspunsuri motivate și nu arbitrare. În plus, instanța înaltă a precizat că decizia de extrădare a reclamantului din 16 februarie 2000 nu a făcut obiectul niciunei acțiuni. În plus, în ceea ce privește absența unei ordonanțe prin care se decide prelungirea detenției provizorii a termenului maxim de un an, Înalta Instanță a semnalat că este necesar să se ia în considerare termenul de condamnare în vederea extrădării pentru o crimă de evaziune și crimă împotriva sănătății publice (ceea ce corespunde unei închisori provizorii de doi ani). În martie 2001, reclamantul a fost extrădat definitiv în Franța. Dreptul intern relevant Constituția art. 17 1. Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa dacă acest lucru este în conformitate cu dispozițiile prezentului articol și în cazul și sub forma prevăzute de lege. (...) Codul de procedură penală art. 503 Judecătorul nu poate dispune reținerea provizorie decât dacă se stabilește că a fost comis un act care ar putea constitui o infracțiune. (2) Acuzația trebuie pedepsită cu o pedeapsă mai mare decât cea a prezión menor sau, în cazul în care pedeapsa prevăzută este mai scurtă, judecătorul trebuie să considere că este necesar să-l pună în detenție pe inculpat, ținând cont de antecedentele sale judiciare, de circumstanțele infracțiunii, de o tulburare a ordinii publice sau de frecvența actelor similare comise de acesta (...) (3) Trebuie să existe motive suficiente pentru a considera că acuzatul este vinovat penal de infracțiune. art. 504 alineatul (4) Detenția provizorie nu poate depăși trei luni pentru o infracțiune care se pedepsește cu o pedeapsă cu închisoare redusă (de la șapte la cincisprezece în sfârșit de săptămână), un an pentru o pedeapsă cu închisoarea (de la șase luni la trei ani) și doi ani pentru o pedeapsă mai mare. În aceste din urmă două cazuri, în prezența unor circumstanțe care să sugereze că cauza nu poate fi judecată în aceste termene și că acuzatul riscă să se sustragă justiției, detenția poate fi prelungită până la doi și, respectiv, patru ani. Prelungirea detenției provizorii va fi pronunțată prin ordonanță, după audierea pârâtului și a reprezentantului Parchetului. În cazul în care extrădarea persoanei în cauză nu este interzisă în mod expres de dreptul părții contractante solicitate, aceasta poate autoriza extrădarea fără procedură oficială, cu condiția ca persoana în cauză să consimtă la aceasta (...) Reglementarea de către persoana în cauză a extrădării articolului 10 alineatul (3) din Legea 4/85 din 1985 privind extrădarea din 21 martie 1985, sub rezerva dispozițiilor prezentei legi, sunt reglementate de dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală durata maximă în care o persoană poate fi închisă în vederea extrădării sale, precum și drepturile care îi sunt garantate ca deținute. Invocând articolele 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata privării sale de libertate și de faptul că aceaceasta a fost prelungită ilegal. Reclamantul susține că a fost privat de libertate din 29 ianuarie 2000, în așteptarea extrădării, până în luna martie 2001, adică un an și o lună. În special, a declarat că a fost reținut în vederea extrădării sale către Franța dincolo de termenele permise de legislația spaniolă și se plânge apoi de faptul că, pentru extrădarea sa, titlul d Reclamantul consideră, de asemenea, că a fost privat în mod arbitrar de o cale de atac eficientă în fața instanțelor interne, ceea ce înseamnă încălcarea articolului 13 din convenție. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil și de faptul că a fost reținut în vederea extrădării sale către Franța dincolo de termenele permise de legislația spaniolă. El susține că acest lucru aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant revelează aspectul unei încălcări a acestor dispoziții. Întradevăr, și pe lângă faptul că litigiul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil de către Tribunalul Constituțional pentru neobosirea prealabilă a căilor de atac ordinare, Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a organelor convenției, hotărârile referitoare la intrarea, șederea și la limitrofea străinilor nu aduc atingere drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil ale reclamanților și nu se referă la dreptul la o acuzație în materie penală îndreptată împotriva acestora. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică (a se vedea, în ultimă instanță, Maauuia c. Franța [GC], nr 39652/98, 5.10.2000, § 38-41, CEDH 2000-X). În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. De asemenea, a invocat o încălcare a articolului 13 din Convenție în sensul că nu ar fi beneficiat de un acces efectiv la acțiune. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea constată că, împotriva deciziilor naționale, reclamantul a putut formula mai multe acțiuni și chiar acțiunea d Tribunalul Constituțional, care beneficiază astfel de o acțiune în fața instanței naționale celei mai înalte. Aceasta reamintește că eficacitatea acțiunii, în sensul art. 13, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil. Prin urmare, această cauză a reclamantului trebuie considerată în mod vădit nefondată, în sensul art. 3 din Convenție. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata privării sale de libertate. La 29 ianuarie 2000, reclamantul a fost privat de libertate, în așteptarea extrădării sale, până în martie 2001; el susține că detenția sa provizorie ar fi trebuit prelungită în mod legal înainte de termenul de un an prevăzut de lege. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe art. 5 alineatul (1) din Convenția Declare Cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O.O. Boyle Nicolas Bratza Președinte
de la requête n
o
74480/01
présentée par Jean-Pierre MAGNAC
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 28 janvier 2003 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
M
me
E.
Palm
,
MM.
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi,
juges
,
et de M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 juillet 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Jean Pierre Magnac, est un ressortissant français, né en 1946 et résidant à Valence (Espagne). Il est représenté devant la Cour par M
e
Sanchez Martinez, avocat à Valence.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 7 octobre 1998, le requérant fut arrêté à Perpignan et placé en détention provisoire pour chef présumé d’un délit d’atteinte à la santé publique. Deux mois plus tard, le 10 décembre 1998, il s’évada de prison
; ce même jour, le juge d’instruction du tribunal de Perpignan délivra un mandat d’arrêt international pour un délit d’évasion.
Le 27 janvier 2000, le requérant fut arrêté à Sagunto (Valence) et une procédure pénale pour port d’armes, vol de véhicule, faux et refus d’obéissance fut engagée à son encontre.
Le 29 janvier 2000, devant le juge d’instance n
o
1 de Sagunto, eut lieu l’audience de la demande d’extradition envoyée via coopération judiciaire (
exhorto
) par le juge central d’instruction n
o
1 de l’
Audiencia Nacional
. Conformément à la Convention de Shengen le requérant accéda à «
l’extradition simplifiée
» (être renvoyé immédiatement au pays demandeur) et au bénéfice de la spécialité extraditionnelle (n’être jugé que pour les faits objet de la demande d’extradition). La demande d’extradition était présentée sur la base d’un délit contre la santé publique et non sur la base d’un délit d’évasion.
Par ailleurs, dans le cadre de cette procédure, ce même jour, à savoir le 29 janvier 2000, eut lieu la procédure fixée par l’article 504 bis 2 du code de procédure pénale afin de décider sur la prison provisoire au titre de son écrou extraditionnel. Le juge d’instruction n
o
1 de Sagunto ordonna le placement en prison provisoire du requérant au titre de son écrou extraditionnel. Le requérant n’interjeta pas appel de cette ordonnance.
Par une décision (
Auto
) du 16 février 2000, notifiée au requérant le 17
février 2000, l’
Audiencia Nacional
autorisa l’extradition du requérant en vue du jugement, par les autorités judiciaires françaises, pour délit d’atteinte à la santé publique. Le requérant ne forma aucun recours contre cette décision.
Le 8 mai 2000, le requérant sollicita sa mise en liberté provisoire.
Par une décision (
Auto
) du 31
mai
2000, du juge central d’instruction n
o
1 de l’
Audiencia Nacional
, sa demande de mise en liberté fut rejetée. Par ailleurs, le juge central d’instruction n
o
1 de l’
Audiencia Nacional
ordonna la suspension de l’exécution de la décision d’extradition du requérant jusqu’à l’achèvement de la procédure pendante en Espagne contre le requérant.
Contre cette décision, le requérant présenta un recours (
recurso de reforma
), rejeté par une décision du 27 juin 2000. Finalement, il fit appel, qui fut rejeté par une décision du 25
septembre
2000 de la chambre pénale de l’
Audiencia Nacional
confirmant la décision attaquée.
Le 10 novembre 2000, le requérant demanda, encore une fois, sa mise en liberté provisoire ainsi que la nullité de la procédure. Par une décision du 7
février 2001 du juge central d’instruction n
o
1 de l’
Audiencia Nacional
, sa demande fut rejetée.
Par une décision du 31 janvier 2001, le juge d’instance n
o
1 de Sagunto ordonna la mise en liberté du requérant pour la cause suivie en Espagne, tout en restant toutefois sous écrou extraditionnel.
Le 12 février 2001, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
, à l’encontre de la décision du 7
février 2001 du juge central d’instruction n
o
1 de l’
Audiencia Nacional,
estimant que celle-ci était contraire aux articles 17 (droit à la liberté) et 24 § 1 (droit à l’équité de la procédure). Dans le recours d’
amparo
le requérant se plaignait aussi du fait de rester en détention provisoire alors que, depuis le 28
janvier 2001, celle-ci était illégale
dans la mesure où, d’après lui, la détention provisoire aurait dû être prorogée (absence d’ordonnance décidant la prorogation de sa détention provisoire) avant le 28
janvier 2001, soit avant l’expiration du délai d’un an prévu par l’article 504 du code de procédure pénale.
Par une décision du 29
mars 2001, la haute juridiction rejeta le recours comme étant dépourvu de fondement constitutionnel, en estimant que les juridictions
a quo
avaient donné des réponses motivées et non arbitraires. Par ailleurs, la haute juridiction précisa que la décision d’extradition du requérant, du 16 février 2000, n’avait fait l’objet d’aucun recours. En outre, quant à l’absence d’une ordonnance décidant la prorogation de sa détention provisoire écoulé le délai maximum d’un an, la haute juridiction signala qu’il fallait prendre en compte le délai de la condamnation en vue d’une extradition accordée pour un délit d’évasion et délit d’atteinte à la santé publique (ce qui correspondrait à une prison provisoire de deux ans).
Au mois de mars 2001, le requérant fut définitivement extradé vers la France.
B.
Le droit interne pertinent
1.
La Constitution
Article 17
«
1.Toute personne a droit à la liberté et la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté si ce n’est conformément aux dispositions du présent article et dans le cas et sous la forme prévus par la loi.
(...)
»
2.
Le code de procédure pénale
Article 503
«
Le juge
ne peut ordonner la détention provisoire que si les conditions suivantes son remplies
:
1.Il doit être établi qu’un acte pouvant constituer un délit a été commis.
2.Le délit doit être punissable d’une peine supérieur à celle de la
prisión menor
ou, si la peine prévue est plus courte, le juge doit estimer nécessaire de placer le prévenu en détention compte tenu de ses antécédents judiciaires, des circonstances du délit, d’un trouble causé à l’ordre public ou de la fréquence des actes analogues commis par lui (...)
3.Il doit y avoir des motifs suffisants pour considérer l’inculpé comme pénalement responsable du délit.
»
Article 504 § 4
«
La détention provisoire ne pourra dépasser trois mois pour une infraction passible d’une peine d’
arresto mayor
(arrêt de sept à quinze fins de semaine), un an pour une peine de
prisión menor
(six mois à trois ans), et deux ans lorsque la peine encourue est plus lourde. Dans ces deux derniers cas, en présence de circonstances portant à croire que l’affaire ne pourra être jugée dans ces délais et que l’inculpé risque de se soustraire à la justice, la détention pourra être prolongée respectivement jusqu’à deux et quatre ans. La prolongation de la détention provisoire sera prononcée par ordonnance, après audition de l’inculpé et du représentant du parquet.
»
3.
La Convention sur l’application de Shengen
Article 66
«
Si l’extradition de la personne concernée n’est pas expressément interdite par le droit de la partie contractante requise, celle-ci pourra autoriser l’extradition sans procédure formelle sous réserve que la personne concernée y consente (...)
»
4.
La Réglementation de l’écrou extraditionnel
Article 10 § 3 de la loi
4/85
de 1985 sur l’extradition
,
du 21 mars 1985
«
Sous réserve des prescriptions de la présente loi, sont régis par les dispositions pertinentes du code de procédure pénale la durée maximale pendant laquelle une personne peut être écrouée en vue de son extradition, ainsi que les droits qui lui sont garantis en tant que détenu.
»
Invoquant les articles 5 et 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa privation de liberté et du fait qu’elle a été prorogée illégalement. Le requérant fait valoir qu’il a été privé de liberté du 29 janvier 2000, en attente d’extradition, jusqu’au mois de mars 2001, soit un an et un mois. Plus particulièrement, il allègue qu’il fut détenu en vue de son extradition vers la France au-delà des délais autorisés par la législation espagnole. Il se plaint ensuite du fait que le titre d’imputation, pour son extradition, était incorrect. Le requérant affirme ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable.
Le requérant estime aussi qu’il a été privé de manière arbitraire d’un recours effectif devant les juridictions internes, ce qui emporte violation de l’article
13 de la Convention.
1.
Le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable et du fait qu’il a été détenu en vue de son extradition vers la France au-delà des délais autorisés par la législation espagnole. Il fait valoir que cela porte atteinte à son droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
La Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de ces dispositions. En effet, et outre le fait que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable par le Tribunal constitutionnel pour non-épuisement préalable des voies des recours ordinaires, la Cour rappelle que, conformément à la jurisprudence constante des organes de la Convention, les décisions relatives à l’entrée, au séjour et à l’éloignement des étrangers n’emportent pas contestation sur les droits ou obligations de caractère civil des requérants ni n’ont trait au bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée à leur encontre. Partant, l’article 6 § 1 de la Convention ne s’y applique pas (cf., en dernier lieu,
Maaouia c. France
[GC], n
o
Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35
§
3, et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
2.
Il allègue également une violation de l’article 13 de la Convention en ce qu’il n’aurait pas bénéficié d’un accès effectif au recours. L’article 13 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour constate que contre les décisions nationales, le requérant a pu former plusieurs recours et même le recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel, bénéficiant ainsi d’un recours devant l’instance nationale la plus élevée. Elle rappelle que l’efficacité du recours, aux fins de l’article 13, ne dépend pas de la certitude d’un résultat favorable. Dès lors, ce grief du requérant doit être considéré comme manifestement mal fondé, au sens de l’article
35
3.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa privation de liberté. Le 29 janvier 2000, le requérant fut privé de liberté, dans l’attente de son extradition, jusqu’au mois de mars 2001
; il allègue que sa détention provisoire aurait dû être prorogée légalement avant le délai d’un an, tel que prévu par la loi.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 5 § 1 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président