MAGNAC contre l'ESPAGNE

RESPONDENT

ESP

HOTĂRÂRE

28.01.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

MAGNAC contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 74480/01 prezentată de Jean-Pierre MAGNAC împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääs Pastor Ridruejo Palm domnii Fischbach Casadevall Pavlovschi, judecători și grefier de secțiune, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 iulie 2001, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Jean Pierre Magnac, este un cetățean francez, născut în 1946 și rezident în Valencia (Spania). El este reprezentat în fața Curții de către dl Sanchez Martinez, avocat în Valencia. La 7 octombrie 1998, reclamantul a fost arestat în Perpignan și pus în detenție provizorie pentru presupusul șef al unei infracțiuni la adresa sănătății publice. Două luni mai târziu, la 10 decembrie 1998, a fost arestat în închisoare. La 27 ianuarie 2000, reclamantul a fost arestat la Sagunto (Valence) și a fost inițiat un proces penal pentru port de arme, furt de vehicule, fals și refuz de supunere împotriva sa. La 29 ianuarie 2000, în fața instanței judecătorești n 1 din Sagunto, a avut loc la indemana cererii de extrădare trimise prin cooperare judiciară (exhorto ) de către instanța centrală d (a se returna imediat țării solicitante) și în beneficiul specialității de extrădare (a se considera doar pentru faptele care fac obiectul cererii de extrădare). Cererea de extrădare a fost prezentată pe baza unui atac împotriva sănătății publice și nu pe baza unei evaziuni. Pe de altă parte, în cadrul acestei proceduri, în aceeași zi, și anume la 29 ianuarie 2000, a avut loc procedura stabilită la art. 504a 2 din Codul de procedură penală pentru a decide cu privire la închisoarea provizorie în temeiul pârghiei sale extrădătoare. 1 din Sagunto a ordonat plasarea în închisoarea provizorie a reclamantului în temeiul piuliței sale de extrădare. Reclamantul nu a solicitat această ordonanță. printr-o decizie (auto) din 16 februarie 2000, notificată reclamantului la 17 februarie 2000, l a autorizat extrădarea reclamantului în vederea hotărârii, de către autoritățile judiciare franceze, în legătură cu sănătatea publică. Reclamantul nu a formulat nicio acțiune împotriva acestei decizii. La 8 mai 2000, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie. printr-o decizie (auto) din 31 mai 2000, a instanței centrale de judecată nr. 1 din l Pe de altă parte, instanța centrală a Tribunalului nr. 1 din cadrul Tribunalului Audiencia Nacional a dispus suspendarea executării hotărârii de extrădare a reclamantului până la finalizarea procedurii pendinte în Spania împotriva reclamantului. Împotriva acestei decizii, reclamantul a prezentat o acțiune (recurso de reformare) ), respins printr-o decizie din 27 iunie 2000. În cele din urmă, el a făcut apel, care a fost respins printr-o decizie din 25 septembrie 2000 a Camerei Penale de la l Prin decizia din 31 ianuarie 2001, judecătorul din Sagunto nr. 1 a dispus punerea în libertate a reclamantului pentru cauza urmată în Spania, rămânând totuși sub pârghie extrădare. La 12 februarie 2001, reclamantul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac la amgaro , împotriva deciziei din 7 februarie 2001 februarie 2001 al judecătorului central d aciul nr. 1 de la mailul Audiencia Nacional, considerând că aceasta era contrară articolelor 17 (dreptul la libertate) și 24 § 1 (dreptul la echitate al procedurii). În recursul d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în măsura în care, în opinia sa, reținerea provizorie ar fi trebuit să fie prelungită (fără a se pronunța asupra prelungirii detenției provizorii) înainte de 28 ianuarie 2001 sau înainte de expirarea termenului de un an prevăzut la art. 504 din Codul de procedură penală. În martie 2001, Curtea Supremă a respins acțiunea ca fiind lipsită de temei constituțional, considerând că instanțele au dat răspunsuri motivate și nu arbitrare. În plus, instanța înaltă a precizat că decizia de extrădare a reclamantului din 16 februarie 2000 nu a făcut obiectul niciunei acțiuni. În plus, în ceea ce privește absența unei ordonanțe prin care se decide prelungirea detenției provizorii a termenului maxim de un an, Înalta Instanță a semnalat că este necesar să se ia în considerare termenul de condamnare în vederea extrădării pentru o crimă de evaziune și crimă împotriva sănătății publice (ceea ce corespunde unei închisori provizorii de doi ani). În martie 2001, reclamantul a fost extrădat definitiv în Franța. Dreptul intern relevant Constituția art. 17 1. Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa dacă acest lucru este în conformitate cu dispozițiile prezentului articol și în cazul și sub forma prevăzute de lege. (...) Codul de procedură penală art. 503 Judecătorul nu poate dispune reținerea provizorie decât dacă se stabilește că a fost comis un act care ar putea constitui o infracțiune. (2) Acuzația trebuie pedepsită cu o pedeapsă mai mare decât cea a prezión menor sau, în cazul în care pedeapsa prevăzută este mai scurtă, judecătorul trebuie să considere că este necesar să-l pună în detenție pe inculpat, ținând cont de antecedentele sale judiciare, de circumstanțele infracțiunii, de o tulburare a ordinii publice sau de frecvența actelor similare comise de acesta (...) (3) Trebuie să existe motive suficiente pentru a considera că acuzatul este vinovat penal de infracțiune. art. 504 alineatul (4) Detenția provizorie nu poate depăși trei luni pentru o infracțiune care se pedepsește cu o pedeapsă cu închisoare redusă (de la șapte la cincisprezece în sfârșit de săptămână), un an pentru o pedeapsă cu închisoarea (de la șase luni la trei ani) și doi ani pentru o pedeapsă mai mare. În aceste din urmă două cazuri, în prezența unor circumstanțe care să sugereze că cauza nu poate fi judecată în aceste termene și că acuzatul riscă să se sustragă justiției, detenția poate fi prelungită până la doi și, respectiv, patru ani. Prelungirea detenției provizorii va fi pronunțată prin ordonanță, după audierea pârâtului și a reprezentantului Parchetului. În cazul în care extrădarea persoanei în cauză nu este interzisă în mod expres de dreptul părții contractante solicitate, aceasta poate autoriza extrădarea fără procedură oficială, cu condiția ca persoana în cauză să consimtă la aceasta (...) Reglementarea de către persoana în cauză a extrădării articolului 10 alineatul (3) din Legea 4/85 din 1985 privind extrădarea din 21 martie 1985, sub rezerva dispozițiilor prezentei legi, sunt reglementate de dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală durata maximă în care o persoană poate fi închisă în vederea extrădării sale, precum și drepturile care îi sunt garantate ca deținute. Invocând articolele 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata privării sale de libertate și de faptul că aceaceasta a fost prelungită ilegal. Reclamantul susține că a fost privat de libertate din 29 ianuarie 2000, în așteptarea extrădării, până în luna martie 2001, adică un an și o lună. În special, a declarat că a fost reținut în vederea extrădării sale către Franța dincolo de termenele permise de legislația spaniolă și se plânge apoi de faptul că, pentru extrădarea sa, titlul d Reclamantul consideră, de asemenea, că a fost privat în mod arbitrar de o cale de atac eficientă în fața instanțelor interne, ceea ce înseamnă încălcarea articolului 13 din convenție. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil și de faptul că a fost reținut în vederea extrădării sale către Franța dincolo de termenele permise de legislația spaniolă. El susține că acest lucru aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant revelează aspectul unei încălcări a acestor dispoziții. Întradevăr, și pe lângă faptul că litigiul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil de către Tribunalul Constituțional pentru neobosirea prealabilă a căilor de atac ordinare, Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a organelor convenției, hotărârile referitoare la intrarea, șederea și la limitrofea străinilor nu aduc atingere drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil ale reclamanților și nu se referă la dreptul la o acuzație în materie penală îndreptată împotriva acestora. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică (a se vedea, în ultimă instanță, Maauuia c. Franța [GC], nr 39652/98, 5.10.2000, § 38-41, CEDH 2000-X). În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. De asemenea, a invocat o încălcare a articolului 13 din Convenție în sensul că nu ar fi beneficiat de un acces efectiv la acțiune. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea constată că, împotriva deciziilor naționale, reclamantul a putut formula mai multe acțiuni și chiar acțiunea d Tribunalul Constituțional, care beneficiază astfel de o acțiune în fața instanței naționale celei mai înalte. Aceasta reamintește că eficacitatea acțiunii, în sensul art. 13, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil. Prin urmare, această cauză a reclamantului trebuie considerată în mod vădit nefondată, în sensul art. 3 din Convenție. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata privării sale de libertate. La 29 ianuarie 2000, reclamantul a fost privat de libertate, în așteptarea extrădării sale, până în martie 2001; el susține că detenția sa provizorie ar fi trebuit prelungită în mod legal înainte de termenul de un an prevăzut de lege. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe art. 5 alineatul (1) din Convenția Declare Cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O.O. Boyle Nicolas Bratza Președinte