MAGNAC c. ESPAGNE

MAGNAC c. ESPAGNE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 74480/01 prezentată de Jean-Pierre MAGNAC împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 6 septembrie 2005, într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadewall Pellonpääääst Pavlovschi Borrego, Šikuta, judecători și dnii F Elens-Passos; graffiter adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 iulie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Jean Pierre Magnac, este un cetățean francez născut în 1946 și rezident în Valencia (Spania). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Julio Sánchez Martínez, avocat în Valencia. Guvernul pârât este reprezentat de domnul I. Blasco Lozano, șeful Serviciului juridic pentru drepturile omului în Ministerul Justiției. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 7 octombrie 1998, reclamantul a fost arestat în Perpignan și a fost pus în arest provizoriu pentru infracțiuni care au avut loc la adresa sănătății publice, două luni mai târziu, la 10 decembrie 1998, el și-a retras închisoarea; în aceeași zi, instanța judecătorească din Perpignan a eliberat un mandat de arestare internațional pentru o evadare ilegală. La 27 ianuarie 2000, în urma unui control de rutină, reclamantul a fost arestat la Sagunto (Valence). La 28 ianuarie 2000, autoritățile polițienești spaniole au transmis instanței centrale nr. Audiencia Nacional un raport care conține informații principale privind cererea de extrădare a reclamantului, completat de formularul Sirene, fișa suplimentară de natură informatică care include un rezumat succint al faptelor din speță. La 29 ianuarie 2000, în fața instanței judecătorești n În conformitate cu Convenția Schengen, reclamantul a intrat în vigoare prin intermediul unei comisii de arbitraj nr. 1 pe lângă Curtea Centrală de Justiție a Uniunii Europene. (Transmiterea imediată către țara solicitantă) și în beneficiul specialității extrădătoare (nu să fie judecat decât pentru faptele care fac obiectul cererii de extrădare). Cererea de extrădare a fost prezentată pe baza unui atac împotriva sănătății publice și nu pe baza unei evaziuni. În aceeași zi a avut loc procedura stabilită la art. 504a 2 din Codul de procedură penală (în fapt, art. 10 3 din Legea nr. 4/885 din 1985 privind extrădarea pasivă face trimitere la dispozițiile Codului de procedură penală în ceea ce privește durata maximă a detenției sub pârghie extrădare), care s-a încheiat cu hotărârea instanței judecătorești n 1 din Sagunto care dispune plasarea reclamantului sub pârghie extrădare. Reclamantul nu a răspuns la această ordonanță. Prin decizia din 16 februarie 2000, notificată reclamantului la 17 februarie 2000, la audiencia Nacional a autorizat extrădarea reclamantului în vederea hotărârii sale, de către autoritățile judiciare franceze, în legătură cu sănătatea publică. Reclamantul nu a formulat nicio acțiune împotriva acestei decizii. La 8 mai 2000, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie, ceea ce a fost respins printr-o decizie din 31 mai 2000 a instanței centrale d (1) Pe de altă parte, același judecător a dispus suspendarea extrădării reclamantului până la finalizarea procedurii penale pendinte în Spania împotriva sa. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat o acțiune, pe motiv că fișa Sirene, care conținea informațiile esențiale din speță, a menționat numai chitanța evazivă ca fiind cea care trebuie luată în considerare în scopul extrădării. Acțiunea sa a fost respinsă printr-o decizie din 27 iunie 2000. El a făcut apel, care a fost, de asemenea, respinsă printr-o decizie din 25 septembrie La 10 noiembrie 2000, reclamantul a solicitat încă o dată punerea în libertate provizorie, precum și nulitatea procedurii. Prin decizia din 7 februarie 2001 a instanței centrale din partea Tribunalului nr. 1, cererea sa a fost respinsă. La 18 decembrie 2000, fie înainte de expirarea termenului de un an de privare de libertate a reclamantului, judecătorul central de litiere a adresat autorităților franceze confirmarea infracțiunii care a motivat cererea de extrădare. Printr-o comunicare din 19 ianuarie 2001, acestea au confirmat că (...) cererea de extrădare vizează atât faptele de evaziune, cât și cele de import, deținere, transport de produse narcotice (...), pentru care a fost luat un mandat de depunere la 7 octombrie 1998, în plus, autoritățile franceze au trimis guvernului spaniol o copie a cererii de extrădare la 31 ianuarie 2000, în care se afirma că Pedeapsa mai mare care ar putea fi aplicată [reclamantului] este cea prevăzută pentru faptele de import, de detenție și de transport de produse stupefiante, adică 10 ani de închisoare (...) printr-o decizie din 31 ianuarie 2001, instanța judecătorească din statul membru în cauză n 1 din Sagunto a ordonat punerea în libertate a reclamantului în ceea ce privește procedura penală urmată în Spania, rămânând totuși sub pârghie extrădare. La 12 februarie 2001, reclamantul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac împotriva deciziei din 7 februarie 2001 Februarie 2001 al judecătorului instructor, considerând că aceasta era contrară articolelor 17 (dreptul la libertate) și 24 alineatul (1) (dreptul la justețea procedurii) din Constituție. În recursul d maio amgaro reclamantul se plângea, de asemenea, de faptul de a rămâne sub pârghie extrădare, în timp ce, începând cu 28 ianuarie 2001, privarea sa de libertate era ilegală în măsura în care, în opinia sa, aceasta ar fi trebuit să fie prelungită înainte de această dată, fie înainte de expirarea termenului de un an prevăzut la art. 504 din Codul de procedură penală. Prin decizia din 29 martie 2001, Înalta Instanță a respins acțiunea ca fiind lipsită de temei constituțional, considerând că instanțele au dat răspunsuri motivate și nu arbitrare. Pe de altă parte, Comisia a precizat că decizia de autorizare a extrădării reclamantului din 16 februarie 2000 nu a făcut obiectul niciunei acțiuni. În plus, în ceea ce privește absența unui ordin prin care se decide prelungirea piuliței sale de extrădare după expirarea termenului maxim de un an, înalta instanță a semnalat că a trebuit să se ia în considerare termenul de pedeapsă care ar putea fi atribuit pentru evaziune și de a afecta sănătatea publică, pentru care a fost acordată extrădarea. În martie 2001, reclamantul a fost extrădat definitiv în Franța. Dreptul și practica internă relevante Constituția art. 17 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa dacă acest lucru este în conformitate cu dispozițiile prezentului articol și în cazul și sub forma prevăzute de lege.... Codul de procedură penală în vigoare în momentul faptelor art. 503 Judecătorul nu poate dispune reținerea provizorie decât dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: (1) Trebuie să se stabilească că un act care poate constitui o infracțiune a fost comis. (2) Infracțiunea trebuie pedepsită cu o pedeapsă mai mare decât cea a priion menor sau, în cazul în care pedeapsa prevăzută este mai scurtă, judecătorul trebuie să justifice necesitatea de a pune inculpatul în detenție, având în vedere antecedentele sale judiciare, circumstanțele de crimă, de o tulburare a ordinii publice sau de frecvența unor acte similare comise de acesta (...) (3) Trebuie să existe motive suficiente pentru a considera acuzatul acuzat ca fiind răspunzător penal pentru infracțiune. art. 504 alineatul (4) Detenția provizorie nu poate depăși trei luni pentru o infracțiune care se pedepsește cu o pedeapsă cu închisoare redusă (de la șapte la cincisprezece în sfârșit de săptămână), un an pentru o pedeapsă cu închisoarea (de la șase luni la trei ani) și doi ani pentru o pedeapsă mai mare. În aceste din urmă două cazuri, în prezența unor circumstanțe care să sugereze că cauza nu poate fi judecată în aceste termene și că acuzatul riscă să se sustragă justiției, detenția poate fi prelungită până la doi și, respectiv, patru ani. Prelungirea detenției provizorii va fi pronunțată prin ordonanță, după audierea pârâtului și a reprezentantului Parchetului. art. 504a 2 În cazul în care deținutul este pus la dispoziția instanței judecătorești sau instanței care trebuie să soluționeze cauza și cu excepția cazului în care se acordă libertatea provizorie fără cauțiune, judecătorul sau instanța respectivă va trebui să convoace o audiere în următoarele 72 de ore și să informeze cu privire la desfășurarea acestei audieri Ministerul Public, celelalte părți care au prezentat la procedură și care au fost acuzate, care vor trebui să fie asistate de un reprezentant al liberului său arbitru sau de un profesionist care a fost numit din oficiu (...). (...) În cazul în care una dintre părțile prezente în instanță l-a numit, judecătorul va decide dacă este necesar sau nu să declare plasarea în detenție provizorie. Dacă nici una dintre părți nu se pronunță în această privință, judecătorul va trebui să dispună în mod necesar repunerea în libertate imediată a persoanei acuzate. (...) Deciziile privind temeinicia detenției provizorii pot face obiectul unei acțiuni în recurs la adresa mai întâi Audientcia Provincial Convenția privind punerea în aplicare a Hotărâreaui Schengen art. 66 În cazul în care extrădarea persoanei în cauză nu este interzisă în mod expres de dreptul părții contractante solicitate, aceasta poate autoriza extrădarea fără procedură oficială, cu condiția ca persoana în cauză să consimtă la aceasta (...) Reglementarea de către persoana în cauză a articolului 10 3 din Legea 4/85 din 1985 privind extrădarea pasivă din 21 martie 1985 Sub rezerva dispozițiilor prezentei legi, sunt reglementate de dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală durata maximă în care o persoană poate fi închisă în vederea extrădării, precum și drepturile care îi sunt garantate ca deținute. 1 din Convenție, reclamantul se plânge că privarea sa de libertate ar fi fost prelungită ilegal și susține că aceasta a început la 29 ianuarie 2000, data la care a fost pus în detenție provizorie sub decădere extrădătoare și sa încheiat în martie 2001, adică mai mult de un an mai târziu. În special, reclamantul susține că, în măsura în care cererea de extrădare se baza pe o chitanță evazivă, acesta ar fi fost deținut în custodia extrădării către Franța dincolo de termenele permise de legislația spaniolă. Părțile relevante ale acestei dispoziții sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și conform căilor legale (...) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei detenții regulate pentru nesupunerea unei ordonanțe pronunțate, în conformitate cu legea, de către o instanță sau în vederea asigurării executării unei obligații impuse de lege dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după ce aceasta a fost comisă (...) Guvernul consideră că durata detenției reclamantului aflat în custodia extrădării a respectat în orice moment cerințele legale, în măsura în care aceasta a urmat cererii de extrădare a autorităților franceze, formulată la 31 ianuarie 2000, în cadrul unei proceduri penale care a avut loc împotriva reclamantului pentru un atac asupra sănătății publice, pentru care legislația franceză prevedea o pedeapsă de 10 ani de închisoare. Pe de altă parte, guvernul a declarat că atât decizia care a fost pronunțată împotriva sănătății publice la 29 ianuarie 2000, cât și cea care a autorizat extrădarea sa pentru a fi judecată în Franța la 16 februarie 2000, au desemnat infracțiunea împotriva sănătății publice ca fiind cea care motivează adoptarea unor astfel de măsuri. În special, guvernul atrage atenția asupra faptului că reclamantul ia cunoștință la timp de aceste decizii, esențiale pentru desfășurarea procedurii, fără însă a le contesta. Acest lucru a fost doar în cazul în care reclamantul a luat cunoștință de decizia din 31 Mai 2000 care și-a respins cererea de punere în libertate, pe care aceasta a indicat-o existența unei inculpate în fișa de informații SÕNE, emisă de autoritățile spaniole și atașată la cererea de extrădare. Într-adevăr, această fișă polițistă a menționat caseta de evaziune ca fiind cea care motivează cererea. Guvernul consimte că este vorba despre o simplă eroare informatică și reamintește că fișa în cauză este rezultatul unei operațiuni automatizate și complet auxiliare la cererea instanței de extrădare, în speță decizia din 16 februarie 2000, care preciza că infracțiunea împotriva sănătății publice trebuie luată în considerare în scopul extrădării, împreună cu cea a evaziunii. Pe de altă parte, el constată că diligența de care au dat dovadă autoritățile spaniole, atunci când pentru a evita orice eroare și înainte ca termenul de un an de privare de libertate a reclamantului să nu fi expirat, au solicitat omologilor lor francezi să confirme care a fost infracțiunea pentru care au solicitat extrădarea reclamantului. Prin intermediul unei comunicări din 19 În ianuarie 2001, acestea din urmă au susținut că cererea de extrădare vizează atât faptele de evaziune, cât și cele de import, deținere și transport de produse narcotice. Guvernul reamintește faptul că, în cazul celui de-al doilea delict, persoanele care nu au fost, de altfel, contestate, erau de trei ani de închisoare pentru primul delict și de zece ani pentru cel de-al doilea delict. Prin urmare, în conformitate cu art. 504 4 din Codul de procedură penală aplicabil în momentul faptelor și cu art. 10 3 din Legea privind taxa pe legea privind taxa pe valoarea adăugată, condamnările care depășesc trei ani de închisoare erau susceptibile de la o perioadă de detenție provizorie de până la doi ani, care poate fi prelungită o dată pentru o perioadă echivalentă. Reclamantul fiind lipsit de libertate timp de 13 ani luni, guvernul constată că durata maximă autorizată prin lege nu a fost depășită. Acest argument, subliniază guvernul, a fost, de altfel, confirmat de Curtea Constituțională în decizia sa pronunțată la 29 martie 2001, care a indicat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În orice caz, calcularea duratei maxime a extrădării ar trebui să ia în considerare pedeapsa mai mare care ar putea fi aplicată pentru traficul de droguri și evaziune. La rândul său, reclamantul consideră că privarea sa de libertate nu a respectat garanțiile de durată impuse de art. 504 4 din Codul de procedură penală. Într-adevăr, acesta susține că infracțiunea care a justificat extrădarea sa a fost cea de evaziune și nu cea de trafic de droguri. Tezele sale privind informațiile care au apărut în fișa Sirene, document anexat cererii de extrădare, care conține informații suplimentare cu privire la solicitant. Având în vedere că pedeapsa maximă prevăzută pentru evaziune este de trei ani, durata detenției provizorii trebuia să se limiteze la maximum un an, care poate fi prelungit pentru încă un an. În această privință, reclamantul declară că a rămas în detenție provizorie timp de un an și o lună, fără a fi existat o decizie prin care se dispune prelungirea detenției, în conformitate cu previziunile prevăzute la art. 504 din Codul de procedură penală. Curtea reamintește de faptul că, prin proclamarea dreptului la libertate, alineatul (1) din art. 5 vizează libertatea fizică a persoanei ; scopul său este de a se asigura că nimeni nu este privat în mod arbitrar (a se vedea Bozano c. Franța, Hotărârea din 18 decembrie 1986, seria A n 111, p. 23, § 54, Quinn c. Franța, Hotărârea din 22 martie 1995, seria A n 311, p. 18-19, § Amuur c. Franța, Hotărârea din 25 iunie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 848, § 42, Chahal c. Regatul Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Rec., 1996-V, p. 1864, § 118, și Dougoz c. Grecia , nr 40907/98, § 54, 6 martie 2001). În speță, prima sa sarcină este aceea de a ști dacă reclamantul a fost privat de libertatea sa, din 29 ianuarie 2000 până în luna martie 2001, În această privință, Curtea amintește că acești termeni se referă în principal la legislația națională și consacră obligația de a respecta standardele de fond ca procedură. Repertoriul 1997-VII, p. 2796, § 31), este diferit de cazul în care observarea acestuia din urmă este susceptibilă de a fi încălcată. Acesta este cazul, în special, al cauzelor în care este în joc art. 5 alineatul (1) din Convenție, iar atunci Curtea trebuie să exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern Baranowski c. Polonia, n 28358/95, § 50 și 54, 28 martie 2000). În special, în ceea ce privește privarea de libertate, este esențial ca dreptul intern să definească clar condițiile de deținere și ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa, în sensul că aceasta trebuie să fie suficient de precisă pentru a permite cetățenilor să prevadă, cu un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele care pot deriva dintr-un anumit act (a se vedea Erkalo c. Țările de Jos, Hotărârea din 2 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2477, § 52, și Baranowski, citată anterior, § 51. În ceea ce privește determinarea, în speță, pe baza căruia autoritățile franceze au solicitat extrădarea reclamantului, Curtea admite, după cum se menționează la reclamant, că fișa SIRENE, anexată la cererea de extrădare, indică travaliu de evaziune ca cel care motivează plasarea sa sub pârghie extrădare. Cu toate acestea, trebuie să se constate că atât decizia care a dispus arestarea provizorie a reclamantului la 29 ianuarie 2000, cât și decizia care a autorizat extrădarea sa pentru a fi judecată în Franța, la 16 februarie 2000 (decizii care, după cum subliniază guvernul, nu au fost, de altfel, contestate de solicitant), menționează în mod expres infracțiunea de trafic de stupefiante. În plus, trebuie remarcat faptul că, înainte de expirarea termenului de un an, instanța centrală a solicitat, înainte de expirarea termenului de un an, confirmarea oficială a infracțiunii care a motivat cererea de extrădare. În ianuarie 2001, autoritățile franceze au confirmat avizul guvernamental conform căruia cererea se referă atât la evaziune, cât și la importul, deținerea și transportul de droguri. În plus, autoritățile spaniole au transmis guvernului spaniol o copie a cererii de extrădare din 31 ianuarie 2000, care a indicat că pedeapsa mai mare care ar putea fi aplicată reclamantului era cea prevăzută pentru infracțiunile legate de traficul de droguri, adică 10 ani de închisoare. Curtea constată că, în conformitate cu art. 504 4 din Codul de procedură penală, în vigoare în momentul faptelor, reținerea provizorie a unei infracțiuni care se pedepsește cu mai mult de trei ani nu putea depăși doi ani și putea face obiectul unei prelungiri a unei perioade similare. Pedeapsa care ar putea fi făcută de către solicitant fiind de zece ani, durata detenției sale provizorii sub pârghie extrădătoare a fost, într-o primă etapă, limitată la doi ani. După cum a menționat el însuși reclamantul, acesta a fost privat de libertate din 29 ianuarie 2000, în așteptarea extrădării, până în martie 2001, adică un an și o lună. În consecință, trebuie să se constate că durata detenției sale provizorii nu a depășit limitele impuse de legislația spaniolă. Având în vedere cele menționate anterior, rezultă că cauza reclamantului trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefier adjunct Președintele

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITE

de la requête n

o

74480/01

présentée par Jean-Pierre MAGNAC

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 6 septembre 2005 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall

,

M.

Pellonpää

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Borrego Borrego,

J.

Šikuta,

juges

,

et de M

me

. F

.

Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 31 juillet 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Jean Pierre Magnac, est un ressortissant français

,

né en 1946 et résidant à Valence (Espagne). Il est représenté devant la Cour par M

e

Julio Sánchez Martínez, avocat à Valence. Le gouvernement défendeur est représenté par M. I. Blasco Lozano, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 7 octobre 1998, le requérant fut arrêté à Perpignan et placé en détention provisoire pour délit présumé d’atteinte à la santé publique. Deux mois plus tard, le 10 décembre 1998, il s’évada de prison

; ce même jour, le juge d’instruction du tribunal de Perpignan délivra un mandat d’arrêt international pour un délit d’évasion.

Le 27 janvier 2000, à la suite d’un contrôle routinier, le requérant fut arrêté à Sagunto (Valence). Une procédure pénale pour port d’armes, vol de véhicule, faux et refus d’obéissance fut diligentée à son encontre.

1.

La procédure d’extradition du requérant vers la France

Le 28 janvier 2000, les autorités policières espagnoles transmirent au juge central d’instruction n

o

1 auprès de l’

Audiencia Nacional

un rapport contenant les informations principales relatives à la demande d’extradition du requérant, complété par le formulaire SIRENE, fiche additionnelle de nature informatique incluant un résumé succint des faits de l’espèce.

Le 29 janvier 2000, devant le juge d’instance n

o

1 de Sagunto, se tint l’audience relative à la demande d’extradition adressée via une commission rogatoire par le juge central d’instruction n

o

1 auprès de l’

Audiencia Nacional

. Conformément à la Convention de Schengen, le requérant accéda à «

l’extradition simplifiée

» (renvoi immédiat au pays demandeur) et au bénéfice de la spécialité extraditionnelle (n’être jugé que pour les faits objet de la demande d’extradition). La demande d’extradition était présentée sur la base d’un délit contre la santé publique et non sur la base d’un délit d’évasion.

Le même jour se déroula la procédure fixée par l’article 504 bis 2 du code de procédure pénale (en effet, l’article 10

§

3 de la Loi 4/85 de 1985 sur l’extradition passive renvoie aux dispositions du code de procédure pénale en ce qui concerne la durée maximale de la détention sous écrou extraditionnel), qui s’acheva avec la décision du juge d’instance n

o

1 de Sagunto ordonnant le placement du requérant sous écrou extraditionnel. Le requérant n’interjeta pas d’appel contre cette ordonnance.

Par une décision du 16 février 2000, notifiée au requérant le 17

février 2000, l’

Audiencia Nacional

autorisa l’extradition du requérant en vue de son jugement, par les autorités judiciaires françaises, pour délit d’atteinte à la santé publique. Le requérant ne forma aucun recours contre cette décision.

Le 8 mai 2000, le requérant sollicita sa mise en liberté provisoire, ce qui fut rejeté par une décision du 31

mai

2000 du juge central d’instruction n

o

Contre cette décision, le requérant présenta un recours, au motif que la fiche SIRENE, contenant les renseignements essentiels de l’espèce, mentionnait seulement le délit d’évasion comme celui devant être pris en compte aux fins de l’extradition. Son recours fut rejeté par une décision du 27 juin 2000. Il fit appel, qui fut également rejeté par une décision du 25

septembre

2000 de la chambre pénale de l’

Audiencia Nacional

confirmant la décision attaquée.

Le 10 novembre 2000, le requérant demanda, encore une fois, d’être mis en liberté provisoire ainsi que la nullité de la procédure. Par une décision du 7

février 2001 du juge central d’instruction n

o

1, sa demande fut rejetée.

Le 18 décembre 2000, soit avant que le délai d’un an de privation de liberté du requérant ne s’écoule, le juge central d’instruction sollicita des autorités françaises la confirmation du délit qui avait motivé la demande d’extradition. Par une communication du 19 janvier 2001, celles-ci certifièrent que

:

«

(...) la demande d’extradition vise à la fois les faits d’évasion et ceux d’importation, détention, transport de produits stupéfiants (...), pour lesquels un mandat de dépôt a été pris le 7 octobre 1998

».

De plus, les autorités françaises firent parvenir au gouvernement espagnol une copie de la demande d’extradition du 31 janvier 2000, dans laquelle il était dit que

:

«

La peine plus lourde susceptible d’être infligée [au requérant] est celle prévue pour les faits d’importation, de détention et transport de produits stupéfiants, soit dix années d’emprisonnement (...)

».

Par une décision du 31 janvier 2001, le juge d’instance n

o

1 de Sagunto ordonna la mise en liberté du requérant pour ce qui est de la procédure pénale suivie en Espagne, tout en restant toutefois sous écrou extraditionnel.

Le 12 février 2001, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’

amparo

à l’encontre de la décision du 7

février 2001 du juge instructeur, estimant que celle-ci était contraire aux articles 17 (droit à la liberté) et 24 § 1 (droit à l’équité de la procédure) de la Constitution. Dans le recours d’

amparo

le requérant se plaignait aussi du fait de rester sous écrou extraditionnel alors que, depuis le 28

janvier 2001, sa privation de liberté était illégale

dans la mesure où, d’après lui, celle-ci aurait dû être prorogée avant cette date, soit avant l’expiration du délai d’un an prévu par l’article 504 du code de procédure pénale.

Par une décision du 29

mars 2001, la haute juridiction rejeta le recours comme étant dépourvu de fondement constitutionnel, en estimant que les juridictions

a quo

avaient donné des réponses motivées et non arbitraires. Par ailleurs, elle précisa que la décision autorisant l’extradition du requérant, du 16 février 2000, n’avait fait l’objet d’aucun recours. En outre, quant à l’absence d’une ordonnance décidant la prorogation de son écrou extraditionnel une fois écoulé le délai maximum d’un an, la haute juridiction signala qu’il fallait prendre en compte le délai de la peine susceptible d’être infligée pour les délits d’évasion et d’atteinte à la santé publique, pour lesquels l’extradition avait été accordée.

Au mois de mars 2001, le requérant fut définitivement extradé vers la France.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

La Constitution

Article 17 § 1

«

Toute personne a droit à la liberté et la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté si ce n’est conformément aux dispositions du présent article et dans le cas et sous la forme prévus par la loi.

(...)

»

2.

Le code de procédure pénale en vigueur au moment des faits

Article 503

«

Le juge

ne peut ordonner la détention provisoire que si les conditions suivantes sont remplies

:

prisión menor

ou, si la peine prévue est plus courte, le juge doit justifier la nécessité de placer le prévenu en détention au vu de ses antécédents judiciaires, des circonstances du délit, d’un trouble causé à l’ordre public ou de la fréquence d’actes analogues commis par lui (...)

»

Article 504 § 4

«

La détention provisoire ne pourra dépasser trois mois pour une infraction passible d’une peine d’

arresto mayor

(arrêt de sept à quinze fins de semaine), un an pour une peine de

prisión menor

(six mois à trois ans), et deux ans lorsque la peine encourue est plus lourde. Dans ces deux derniers cas, en présence de circonstances portant à croire que l’affaire ne pourra être jugée dans ces délais et que l’inculpé risque de se soustraire à la justice, la détention pourra être prolongée respectivement jusqu’à deux et quatre ans. La prolongation de la détention provisoire sera prononcée par ordonnance, après audition de l’inculpé et du représentant du parquet.

»

Article 504 bis 2

Lorsque le détenu est mis à disposition du juge d’instruction ou tribunal devant traiter l’affaire, et à moins que la liberté provisoire sans caution ne soit accordée, ledit juge ou tribunal devra convoquer une audience dans les 72 heures qui suivent, et informer de la tenue de cette audience le Ministère Public, les autres parties ayant comparu à la procédure et l’inculpé, qui devra être assisté d’un représentant de son libre choix ou d’un professionnel commis d’office (...).

(...)

Si l’une des parties présentes à l’audience le sollicite, le juge décidera s’il y a lieu ou non de décréter le placement en détention provisoire. Si aucune des parties ne se prononce à cet égard, le juge devra nécessairement ordonner la remise en liberté immédiate de l’inculpé.

(...)

Les décisions relatives au bien-fondé de la détention provisoire peuvent faire l’objet d’un recours d’appel auprès de l’

Audiencia Provincial

.

3.

La Convention sur l’application de l’Accord de Schengen

Article 66

«

Si l’extradition de la personne concernée n’est pas expressément interdite par le droit de la partie contractante requise, celle-ci pourra autoriser l’extradition sans procédure formelle sous réserve que la personne concernée y consente (...)

»

4.

La Réglementation de l’écrou extraditionnel

Article 10

§

3 de la loi

4/85

de 1985 sur l’extradition passive

,

du 21 mars 1985

«

Sous réserve des prescriptions de la présente loi, sont régis par les dispositions pertinentes du code de procédure pénale la durée maximale pendant laquelle une personne peut être écrouée en vue de son extradition, ainsi que les droits qui lui sont garantis en tant que détenu.

»

GRIEFS

Invoquant l’article 5

§

1 de la Convention, le requérant se plaint du fait que sa privation de liberté aurait été prorogée illégalement. Il fait valoir que celle-ci débuta le 29 janvier 2000, date à laquelle il fut placé en détention provisoire sous écrou extraditionnel et s’acheva au mois de mars 2001, soit plus d’un an après. Plus particulièrement, le requérant allègue que, dans la mesure où la demande d’extradition était fondée sur un délit d’évasion, il aurait été détenu en attente d’extradition vers la France au-delà des délais autorisés par la législation espagnole.

EN DROIT

Le requérant allègue une violation du paragraphe 1 de l’article 5 de la Convention pour ce qui est de la durée de sa détention en attente d’extradition. Les parties pertinentes de cette disposition sont ainsi libellées

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

(...)

b)

s’il a fait l’objet d’une arrestation ou d’une détention régulières pour insoumission à une ordonnance rendue, conformément à la loi, par un tribunal ou en vue de garantir l’exécution d’une obligation prescrite par la loi

;

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

;

(...)

».

Le Gouvernement estime que la durée de la détention du requérant en attente d’extradition respecta à tout moment les exigences légales, dans la mesure où elle fit suite à la demande d’extradition des autorités françaises formulée le 31 janvier 2000, dans le cadre d’une procédure pénale entamée à l’encontre du requérant pour un délit d’atteinte à la santé publique, pour lequel la législation française prévoyait une peine de 10 ans d’emprisonnement. D’autre part, le Gouvernement signale que tant la décision qui ordonna l’écrou extraditionnel en date 29 janvier 2000, que celle qui autorisa son extradition pour être jugé en France le 16 février 2000, désignèrent le délit contre la santé publique comme celui motivant l’adoption de telles mesures.

Plus particulièrement, le Gouvernement attire l’attention sur le fait que le requérant prit connaissance en temps voulu de ces décisions, essentielles pour le déroulement de la procédure, sans toutefois les contester. Ce fut seulement lors de l’appel interjeté par le requérant contre la décision du 31

mai 2000 qui avait rejeté sa demande de mise en liberté, que celui-ci signala l’existence d’une inexactitude dans la fiche «

SIRENE

», émise par les autorités espagnoles et jointe à la demande d’extradition. En effet, il releva que cette fiche policière mentionnait le délit d’évasion comme celui motivant la demande. Le Gouvernement concède qu’il s’agit d’une simple erreur informatique, et rappelle que la fiche en question est le résultat d’une opération automatisée et entièrement accessoire à la demande juridictionnelle d’extradition, en l’espèce la décision du 16 février 2000, laquelle précisait que le délit contre la santé publique devait bel et bien être pris en compte aux fins de l’extradition, conjointement avec celui de l’évasion.

Par ailleurs, il constate l’extrême diligence dont firent preuve les autorités espagnoles, lors que pour éviter toute erreur et avant que le délai d’un an de privation de liberté du requérant ne vint à échéance, sollicitèrent de leurs homologues françaises de confirmer quel était le délit pour lequel elles avaient demandé l’extradition du requérant. Par une communication du 19

janvier 2001, ces dernières corroborèrent que la demande d’extradition visait à la fois les faits d’évasion et ceux d’importation, détention et transport de produits stupéfiants. Le Gouvernement rappelle que les peines susceptibles d’être encourues par le requérant, qui ne furent d’ailleurs pas contestées, étaient de trois ans d’emprisonnement pour le premier délit et dix ans pour le second. Dès lors, conformément à l’article 504

§

4 du code de procédure pénale applicable au moment des faits, et à l’article 10

§

3 de la Loi sur l’Extradition, les condamnations excédant les trois ans d’emprisonnement étaient susceptibles d’une période de détention provisoire allant jusqu’à deux ans, prorogeables une fois pour une durée équivalente. Le requérant ayant été privé de liberté pendant 13

mois, le Gouvernement constate que la durée maximale autorisée par la loi n’a pas été dépassée.

Cet argument, souligne le Gouvernement, fut d’ailleurs confirmé par le Tribunal constitutionnel dans sa décision rendue le 29 mars 2001, qui signala qu’outre le fait que le requérant n’avait pas contesté la décision d’extradition du 16

février 2000, le calcul de la durée maximale de l’écrou extraditionnel devait en tout état de cause tenir compte de la peine plus élevée susceptible d’être encourue pour les délits de trafic de stupéfiants et d’évasion.

De son côté, le requérant estime que sa privation de liberté ne respecta pas les garanties de durée exigées par l’article 504

§

4 du code de procédure pénale. Il soutient en effet que le délit qui motiva son extradition fut celui de l’évasion et non celui de trafic de stupéfiants. Ses thèses s’appuient sur les renseignements apparus dans la fiche SIRENE, document annexe à la demande d’extradition, contenant des informations complémentaires sur le requérant. La peine maximale prévue pour le délit d’évasion étant de trois ans, la durée de la détention provisoire devait se limiter à un maximum d’un an, prorogeable pour une année additionnelle. A cet égard, le requérant signale qu’il est resté en détention provisoire pendant un an et un mois, sans qu’il y ait eu une décision ordonnant la prorogation de la détention, conformément aux prévisions de l’article 504

du code de procédure pénale.

La Cour rappelle d’emblée qu’en proclamant le «

droit à la liberté

», le paragraphe 1 de l’article 5 vise la liberté physique de la personne

; il a pour but d’assurer que nul n’en soit privé de manière arbitraire (voir

Bozano c.

France,

arrêt du 18 décembre 1986, série A n

o

111, p. 23, § 54,

Quinn c.

France,

arrêt du 22 mars 1995, série A n

o

311, pp.

18-19, §

47

,

Amuur c.

France,

arrêt du 25

juin 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, p.

848, § 42,

Chahal c. Royaume-Uni

, arrêt du 15 novembre 1996,

Recueil

1996-V, p. 1864, § 118, et

Dougoz c. Grèce

, n

o

40907/98, §

54, 6

mars 2001).

En l’espèce, sa première tâche est donc celle de savoir si le requérant a été privé de sa liberté, du 29 janvier 2000 jusqu’au mois de mars 2001, «

selon les voies légales

» au sens de l’article 5 § 1 de la Convention (voir, entre autres,

Minjat c. Suisse,

n

o

38223/97, 28

octobre 2003). A cet égard, la Cour rappelle que ces termes renvoient pour l’essentiel à la législation nationale et consacrent l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure. S’il incombe au premier chef aux autorités nationales, notamment aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne (voir,

mutatis mutandis

,

Tejedor Garcia c. Espagne,

arrêt du 16 décembre 1997,

Recueil

1997-VII, p. 2796, § 31), il en est autrement lorsque l’inobservation de ce dernier est susceptible d’emporter violation de la Convention. Tel est le cas, notamment, des affaires dans lesquelles l’article 5 § 1 de la Convention est en jeu et la Cour doit alors exercer un certain contrôle pour rechercher si le droit interne – dispositions législatives ou jurisprudence – a été respecté (

Baranowski c. Pologne

, n

o

28358/95, §§

50 et 54, 28

mars

2000).

En particulier, il est essentiel, en matière de privation de liberté, que le droit interne définisse clairement les conditions de détention et que la loi soit prévisible dans son application, en ce sens qu’elle doit être suffisamment précise pour permettre au citoyen de prévoir, avec un degré raisonnable dans les circonstances de la cause, les conséquences de nature à dériver d’un acte déterminé (voir

Erkalo c. Pays-Bas,

arrêt du 2 septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2477, §

52, et

Baranowski

, précité, § 51).

S’agissant de déterminer en l’espèce sur la base de quel délit les autorités françaises sollicitèrent l’extradition du requérant, la Cour admet, comme l’évoque le requérant, que la fiche SIRENE, annexe à la demande d’extradition, signale le délit d’évasion comme celui motivant son placement sous écrou extraditionnel. Cependant, force est de constater que tant la décision qui ordonna la détention provisoire du requérant en date 29

janvier 2000, que celle qui autorisa son extradition pour être jugé en France, le 16 février 2000 (décisions qui, comme le souligne le Gouvernement, ne furent d’ailleurs pas contestées par le requérant), mentionnent expressément le délit de trafic de stupéfiants.

De surcroît, il convient de noter que le juge central d’instruction sollicita, avant l’expiration du délai d’un an, la confirmation officielle sur le délit ayant motivé la demande d’extradition. Par une communication du 19

janvier 2001, les autorités françaises confirmèrent l’avis gouvernemental signalant que la demande concernait à la fois les délits d’évasion et d’importation, détention et transport de trafic de stupéfiants.

Par ailleurs, elles firent parvenir au gouvernement espagnol une copie de la demande d’extradition du 31 janvier 2000, qui signala que la peine plus lourde susceptible d’être infligée au requérant était celle prévue pour les délits relatifs au trafic de stupéfiants, soit dix années d’emprisonnement.

La Cour note que, conformément à l’article 504

§

4 du code de procédure pénale, en vigueur au moment des faits, la détention provisoire relative à un délit passible d’une peine de plus de trois ans ne pouvait dépasser les deux ans, et pouvait faire l’objet d’une prolongation d’une durée similaire.

La peine susceptible d’être encourue par le requérant étant de dix ans, la durée de sa détention provisoire sous écrou extraditionnel était limitée, dans un premier temps, à deux ans. Comme le requérant l’a lui-même signalé, il a été privé de liberté du 29 janvier 2000, en attente d’extradition, jusqu’au mois de mars 2001, soit un an et un mois.

En conséquence, il convient de constater que la durée de sa détention provisoire n’a pas dépassé les limites imposées par la législation espagnole.

Au vu de ce qui précède, il s’ensuit que le grief du requérant doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Françoise

Elens-Passos

Nicolas

Bratza

Greffière adjointe

Président