SANTAMBROGIO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 61945/00 prezentate de Massimo SANTAMBROGIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Palm Strážnická Fischbach Casadevall Maruste Zagrebelsky, judecători și grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Massimo Santambrogio, este un resortisant italian, născut în 1949 și rezident în Santo Stefano (Milano). Spadea, avocat la Milano. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este căsătorit cu doamna C. Cuplul a avut doi copii. La o dată nespecificată, tribunalul din Milano a pronunțat separarea de corp a soților. Doamna C., căreia i s-a încredințat custodia copiilor, obținând dreptul exclusiv de a locui în locuința conjugală, ale cărei soți erau coproprietari. Astfel, la 18 decembrie 1995, reclamantul a fost obligat să părăsească această locuință și, neavând venituri regulate, a mers să locuiască cu mama sa. La 31 martie 1999, dna C. C. a inițiat o procedură de divorț. La 18 august 1999, reclamantul, considerând că procedura menționată anterior avea o miză patrimonială importantă, a solicitat să fie admis în beneficiul asistenței judiciare. În sprijinul cererii sale, reclamantul a emis o declarație ( mai exact, din data de 6 martie 1995. Prin Ordonanța din 24 ianuarie 2000, comisia pentru ajutor judiciar (atto di notorietà) din care a reieșit că a fost șomer și reclamant de locuri de muncă. În cadrul tribunalului din Milano a respins cererea reclamantului și a observat că acesta din urmă nu se afla într-o stare de sărăcie. În cazul în care, în urma unei proceduri de contestare a hotărârii de separare a corpului, persoana respectivă ar fi putut plăti un apărător la alegerea sa, precum și o altă procedură de stabilire a faptului că locuința conjugală era întreținută în mod propriu de soția sa. La 9 februarie 2000, reclamantul a făcut apel la această decizie și a susținut că cheltuielile procedurilor judiciare în cauză au fost avansate cu grație de mama și mătușa sa, care finanțau, de asemenea, toate cerințele sale zilnice de viață. Reclamantul a subliniat, de asemenea, că prima audiere a cauzei de divorț fusese stabilită la 22 februarie. 2000, iar refuzul de a-i acorda beneficiul solicitat îl priva de orice asistență juridică într-o procedură privind drepturile patrimoniale. La data de 29 februarie 2000, reclamantul a declarat că valoarea aproximativă a locuinței conjugale a cărei coproprietare era de 800 de milioane lire italiene (aproximativ 413,165.52 euro). Printr-o ordonanță din 29 februarie 2000, comisia a respins cererea reclamantului, observând că aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, și anume locul probabil favorabil al litigiului și starea de sărăcie a reclamantului (art. 15 alineatul (1) din Decretul regal nr. 3282 din 1923). La 8 mai 2000, reclamantul a solicitat comisiei pentru asistență judiciară constituită în cadrul instanței de apel din Milano să reexamineze decizia sa din 29 februarie 2000. El a amintit că a fost admis în beneficiul asistenței judiciare în numeroase alte proceduri civile și penale și a subliniat că, de acum înainte, cei doi copii ai săi trebuiau să fie considerați autonomi din punct de vedere financiar. Printr-o ordonanță din 10 mai 2000, președintele Tribunalului din Milano a clasat fără întârziere cererea reclamantului. El a reținut că comisia pentru ajutor judiciar constituită în cadrul Tribunalului din Milano considerase că nu se afla în stare de sărăcie. Or, în conformitate cu art. 22 din Decretul regal nr. 3282 din 1923, comisia pentru ajutor judiciar constituită în cadrul instanței de apel nu putea să reexamineze această concluzie, sarcina care îi era încredințată fiind limitată la verificarea probabilității unui rezultat favorabil al diferendului. La 16 mai 2000, reclamantul a solicitat revizuirea ordonanței din 10 mai 2000. Printr-o ordonanță din 27 iunie 2000, Comisia pentru ajutor judiciar constituită în cadrul instanței de apel din Milano a declarat că, în temeiul art. 22 din Decretul regal nr. 3282 din 1923, nu se putea da nici un răspuns la cererea reclamantului. Între timp, la 24 mai 2000, comisia pentru ajutor judiciar constituită în cadrul Curții de Casație l-a admis încă o dată pe reclamant în beneficiul asistenței judiciare pentru a-și forma recursul în casare în cadrul procedurii de separare de drept. La momentul respectiv, asistența juridică în materie civilă era reglementată de decretul regal nr. 3282 din 30 decembrie 1923 care prevedea că acordarea de ajutor judiciar avea ca rezultat, printre altele (art. 11) asistența gratuită a unui avocat, eventuala punere în întreținere a taxelor de înregistrare și scutirea de dreptul de timbru. Condițiile pentru a fi acceptate în beneficiul ajutorului judiciar (art. 15) erau (a) starea de sărăcie În conformitate cu art. 16 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JO L 83, 27.3.1999, p. 1). Comisia constituită în cadrul cursurilor de recurs care putea reexamina decizia în litigiu în măsura în care aceasta privea probabilitatea unui rezultat favorabil al cauzei. La 1 iulie 2002, a intrat în vigoare un nou sistem de asistență judiciară (decretul președintelui republicii nr. 115 din 2002). Testo Unico delle disposizioneni legislative e regolamentari in materialia di spese di giustizia . Condițiile pentru a fi admis în beneficiul ajutorului judiciar sunt că motivele reclamantului nu sunt în mod evident justificate în mod incorect (art. 74 (L)) și că persoana respectivă se află într-o stare de sărăcie. Criteriile pentru determinarea stării de sărăcie sunt foarte precise. La art. 76 (L) precizează că ajutorul judiciar poate fi admis cel care, în ultimul an, a declarat un venit mai mic sau egal cu 9.269.220 milioane lire (aproximativ 4,787.15 euro). Împotriva deciziilor negative ale acestuia din urmă, Tribunalul poate interzice recursul la judecătorul competent. GRIEF 1. Invocând art. 6 din Convenție, precum și art. 24 din Constituția italiană, reclamantul se plânge de respingerea cererii sale de asistență judiciară, pe care o consideră discriminatorie. 2. Reclamantul invocă, de asemenea, încălcarea articolului 8 din Convenție. ÎN DREPTUL 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost admis în dreptul de a beneficia de asistență juridică. Reclamantul susține că a fost admis de mai multe ori în beneficiul în cauză și consideră că nu i se poate imputa niciun venit din cauza faptului că este coproprietar al casei conjugale, deoarece soția sa a obținut dreptul exclusiv de a locui în aceasta din urmă. El precizează că nullatenenza mai mult), dar ca o lipsă de resurse financiare suficiente pentru a face față cheltuielilor unei proceduri judiciare. Guvernul subliniază că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta Ordonanța din 24 ianuarie 2000 și de a sesiza comisia pentru ajutor judiciar de patru ori. Faptul că reclamantul a fost admis în mod repetat în beneficiul asistenței judiciare în numeroase proceduri civile și penale n În primul rând, reclamantul susține că decretul regal nr. 3282 din 30 decembrie 1923 este incompatibil cu exercitarea dreptului la apărare garantat prin art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție. În al doilea rând, reclamantul observă că nu dispune de venituri oficiale, fiind în șomaj și reclamant de locuri de muncă începând cu 6 martie 1995 și că multe autorități italiene au recunoscut că nu dispune de resurse financiare suficiente pentru a face față costurilor procedurilor judiciare. El susține că starea sa de sărăcie A fost evaluat în mod eronat de către comisia de asistență judiciară, fără a considera că cheltuielile legale pe care le plătise în cadrul altor două proceduri fuseseră prezentate cu grație de către mama și mătușa sa. În plus, el contestă interpretarea dată de comisia pentru ajutor judiciar constituită în cadrul instanței de apel din Milano la art. 22 din Decretul regal nr. 3282 din 30 decembrie 1923, sarcina încredințată acestui organism fiind limitată la verificarea probabilității unui rezultat favorabil al diferendului, nu la starea de sărăcie. În cele din urmă, el arată că decretul regal nr. 3282 din 30 decembrie 1923 a fost modificat prin decretul președintelui republicii nr. 115 din 2002 Testo Unico delle disposizioni legislative e regolamentari in materialia di spese di giustizia, care este intrat în vigoare la 1 iulie 2002 și ar fi modificat dispozițiile anterioare într-un mod mai favorabil pentru reclamanții de asistență judiciară, subliniind în special că, în aplicarea noilor criterii pentru determinarea stării de sărăcie, acesta ar fi fost admis în beneficiul solicitat. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond Prin urmare, se consideră că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv pentru care să nu i se acorde asistență judiciară și-a încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este garantat prin art. 8 din Convenție. Această dispoziție se citește astfel. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile da . Curtea consideră că ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O

QUATRIEME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

61945/00

présentée par Massimo SANTAMBROGIO

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 28 janvier 2003 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

M

me

E.

Palm

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

M.

Fischbach

,

M.

J.

Casadevall

,

M.

R.

Maruste

,

M.

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 7 septembre 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Massimo Santambrogio, est un ressortissant italien, né en 1949 et résidant à Santo Stefano Ticino (Milan). Il est représenté devant la Cour par M

e

G.

Spadea, avocat à Milan. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son co-agent, M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est marié avec Mme C. Le couple eut deux enfants.

A une date non précisée, le tribunal de Milan prononça la séparation de corps des époux. Mme C., à laquelle était confiée la garde des enfants, obtint le droit exclusif d’habiter la demeure conjugale, dont les époux étaient copropriétaires. De ce fait, le 18 décembre 1995, le requérant fut contraint à quitter ladite demeure et, n’ayant pas de revenus réguliers, alla vivre avec sa mère.

Le 31 mars 1999, Mme C. entama une procédure de divorce.

Le 18 août 1999, le requérant, estimant que ladite procédure avait un important enjeu patrimonial, demanda à être admis au bénéfice de l’assistance judiciaire. Il souligna que Mme C. avait essayé de cacher les revenus qu’elle tirait de certaines activités commerciales et que l’un de ses enfants était désormais devenu financièrement autonome. A l’appui de sa demande, le requérant produisit une déclaration («

dichiarazione sostitutiva dell’atto di notorietà

») de laquelle il ressortait qu’il était au chômage et demandeur d’emploi depuis le 6 mars 1995.

Par une ordonnance du 24 janvier 2000, la commission pour l’aide judiciaire («

commissione per il gratuito patrocinio

») constituée au sein du tribunal de Milan rejeta la demande du requérant. Elle observa que ce dernier ne se trouvait pas «

en état de pauvreté

» («

in stato di povertà

»), étant donné qu’il avait pu rémunérer un défenseur de son choix dans la procédure d’appel contre le jugement prononçant la séparation de corps ainsi que dans une autre procédure visant à établir si la demeure conjugale était proprement entretenue par son épouse.

Le 9 février 2000, le requérant interjeta appel de cette décision. Il allégua que les frais des procédures judiciaires en question avaient été gracieusement avancés par sa mère et sa tante, qui finançaient par ailleurs toutes ses exigences quotidiennes de vie. Le requérant souligna en outre que la première audience de la cause de divorce avait été fixée au 22

février

2000, et que le refus de lui octroyer le bénéfice sollicité le privait de toute assistance légale dans une procédure portant sur ses droits patrimoniaux.

L’audience devant la commission pour l’aide judiciaire constituée au sein de la cour d’appel de Milan eut lieu le 29 février 2000. A cette occasion, le requérant déclara que la valeur approximative de la demeure conjugale dont il était copropriétaire s’élevait à 800 millions lires italiennes (environ 413,165.52 euros).

Par une ordonnance du 29 février 2000, la commission rejeta la demande du requérant, observant que celle-ci ne remplissait pas les conditions fixées par la loi, à savoir l’issue probablement favorable du différend et l’état de pauvreté du demandeur (article 15 § 1 du décret royal n

o

3282 de 1923).

Le 8 mai 2000, le requérant demanda à la commission pour l’aide judiciaire constituée au sein de la cour d’appel de Milan de réexaminer sa décision du 29 février 2000. Il rappela avoir été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire dans de nombreuses autres procédures civiles et pénales et souligna que désormais ses deux enfants devaient être considérés comme financièrement autonomes.

Par une ordonnance du 10 mai 2000, le président du tribunal de Milan classa sans suite la demande du requérant. Il observa que la commission pour l’aide judiciaire constituée au sein du tribunal de Milan avait estimé que l’intéressé ne se trouvait pas en état de pauvreté. Or, aux termes de l’article 22 du décret royal n

o

3282 de 1923, la commission pour l’aide judiciaire constituée au sein de la cour d’appel ne pouvait pas réexaminer cette conclusion, la tâche qui lui était confiée étant limitée à vérifier la probabilité d’une issue favorable du différend.

Le 16 mai 2000, le requérant demanda le réexamen de l’ordonnance du 10 mai 2000.

Par une ordonnance du 27 juin 2000, la commission pour l’aide judiciaire constituée au sein de la cour d’appel de Milan déclara qu’aux termes de l’article 22 du décret royal n

o

3282 de 1923, aucune suite ne pouvait être donnée à la demande du requérant.

Entre-temps, le 24 mai 2000, la commission pour l’aide judiciaire constituée au sein de la Cour de cassation avait encore une fois admis le requérant au bénéfice de l’assistance judiciaire pour former son pourvoi en cassation dans le cadre de la procédure de séparation de corps.

B.

Le droit pertinent

L’assistance judiciaire en matière civile était réglementée à l’époque des faits par le décret royal n

o

3282 du 30 décembre 1923 qui prévoyait que l’octroi de l’aide judiciaire avait pour conséquence entre autres (art. 11) l’assistance gratuite d’un avocat, la mise à charge éventuelle des taxes d’enregistrement et l’exemption du droit de timbre. Les conditions pour être admis au bénéfice de l’aide judiciaire (art. 15) étaient a) «

l’état de pauvreté

» et b) «

l’issue probablement favorable

» de la cause. L’article 16 précisait que se trouvait dans un «

état de

pauvreté

» celui qui ne disposait pas de moyens suffisants par rapport aux frais de la procédure et non pas celui qui ne possédait rien. L’article 22 prévoyait que contre les décisions des commissions pour l’aide judiciaire constituées au sein des tribunaux, l’intéressé pouvait interjeter appel auprès de

la commission constituée au sein des cours d’appel qui pouvait réexaminer la décision litigieuse dans la mesure où elle concernait la probabilité d’une issue favorable de la cause.

Le 1

er

juillet 2002, un nouveau système d’assistance judiciaire est entré en vigueur (décret du président de la république n

o

115 du 2002

:

Testo Unico delle disposizioni legislative e regolamentari in materia di spese di giustizia

). Les conditions pour être admis au bénéfice de l’aide judiciaire sont que les raisons du demandeur

ne soient pas manifestement mal fondées (article 74 (L)) et que l’intéressé se trouve en état de pauvreté. Les critères pour déterminer l’état de pauvreté sont très précis. L’article 76 (L) précise que peut être admis à l’aide judiciaire celui qui au cours de la dernière année a déclaré un revenu inférieur ou égal à 9.269.220 millions de lires (environ 4,787.15 euros). L’octroi pour accorder l’aide judiciaire est maintenant du ressort du juge compétent mais l’intéressé peut demander l’admission anticipée au conseil de l’ordre des avocats (article 126 L). Contre les décisions négatives de ce dernier, l’intéressé peut interjeter appel auprès du juge compétent.

GRIEF

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le requérant allègue avoir à de nombreuses reprises été admis au bénéfice en question et considère qu’aucun revenu ne saurait lui être imputé du fait qu’il est copropriétaire de la demeure conjugale, étant donné que sa femme a obtenu le droit exclusif d’habiter cette dernière. Il précise que l’

«

état de pauvreté

» ne doit pas être interprété comme un manque absolu de ressources économiques («

nullatenenza

»), mais comme un manque de moyens financiers suffisants pour faire face aux frais d’une procédure judiciaire.

Le Gouvernement souligne que le requérant a eu la possibilité de contester l’ordonnance du 24 janvier 2000 et de saisir quatre fois la commission pour l’aide judiciaire. Le fait que le requérant avait à de nombreuses reprises été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire dans maintes procédures civiles et pénales n’aurait aucune importance en l’espèce, car, aux termes du droit interne, la commission pour l’aide judiciaire n’est pas obligée de se conformer à la jurisprudence précédente.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Il soutient tout d’abord que le décret royal n

o

3282 du 30 décembre 1923 est incompatible avec l’exercice du droit à la défense garanti par l’article 6 § 3 c) de la Convention. Le requérant fait ensuite observer qu’il ne dispose pas de revenus officiels, étant au chômage et demandeur d’emploi depuis le 6

mars

1995 et que de nombreuses autorités italiennes ont reconnu qu’il ne disposait pas de moyens financiers suffisants pour faire face aux frais des procédures judiciaires. Il allègue que son «

état de pauvreté

» a été évalué de façon erronée par la commission d’aide judiciaire sans considérer que les frais légaux qu’il avait payés dans le cadre de deux autres procédures avaient été gracieusement avancés par sa mère et sa tante. Il conteste en outre l’interprétation donnée par la commission pour l’aide judiciaire constituée au sein de la cour d’appel de Milan à l’article 22 du décret royal n

o

3282 du 30 décembre 1923, la tâche confiée à cet organe étant limitée à vérifier la probabilité d’une issue favorable du différend, non pas l’état de pauvreté.

Il relève enfin que le décret royal n

o

3282 du 30 décembre 1923 a été modifié par le décret du président de la république n

o

115 du 2002

«

Testo Unico delle disposizioni legislative e regolamentari in materia di spese di giustizia

»

qui est

entré en vigueur le 1

er

juillet 2002 et aurait modifié les dispositions précédentes d’une manière plus favorable pour les demandeurs d’aide judiciaire.

Il souligne notamment qu’en application des nouveaux critères pour déterminer l’état de pauvreté, il aurait été admis au bénéfice sollicité.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour considère que le grief tiré de l’article 8 est étroitement lié au grief soulevé sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. Il doit par conséquent également être déclaré recevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président