C.P. et M.B. c. ITALIE

C.P. et M.B. c. ITALIE (CtEDO, 2004)

A DOUA SECȚIE

HOTĂRÂRE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 73635/01

depusă de C.P.

împotriva Italiei

și a cererii nr. 1702/02

depusă de M.B.

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), în ședință de pe 7 decembrie 2004 într-o cameră compusă din:

Domnii J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, R. Türmen, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, Doamna A. Mularoni, judecători, și din Doamna S. Dollé, grefier de secție.

Având în vedere cererile mai sus menționate introduse respectiv pe 28 martie 2001 și 23 decembrie 2001,

După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:

IN FAPT

Reclamanții, Domnul C.P. („reclamantul") și Doamna M.B. („reclamanta") sunt cetățeni italieni, născuți respectiv în 1941 și 1949 și rezidind respectiv la Alcamo și Mazara Del Vallo. Reclamantul este reprezentat în fața Curții de Domnul D. Amoroso, avocat la Alcamo, în timp ce reclamanta este reprezentată în fața Curții de Domnul P. Di Giorgi, avocat la Mazara Del Vallo.

A. Circumstanțele cazului

Faptele din cauză, după cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Printr-o sentință din 20 iunie 1991, tribunalul din Trapani a pronunțat separarea de corp între cei doi reclamanți și a încredințat custodia copilului lor, R., în vârstă de un an, reclamantei, care avea deja un fiu născut dintr-o relație anterioară.

În 1996, ca urmare a unei plângeri depuse de reclamanta împotriva reclamantului, o procedură a fost deschisă în fața tribunalului pentru copii din Palermo conform articolului 333 din codul civil.

Printr-o decizie din 19 martie 1997, tribunalul pentru copii, considerând că echilibrul psihologic al lui R. era pus în pericol, a plasat copilul în serviciul de neuropsihiatrie infantilă din Alcamo menținând în același timp ca el să continue să locuiască cu mama. De asemenea, a dispus obligația pentru părinți de a urmări un calendar de întâlniri stabilit de serviciile sociale.

Pe 25 februarie 1998, ca urmare a schimbării de reședința a reclamantei, tribunalul a plasat copilul în custodia serviciilor sociale din Mazara Del Vallo.

Pe 20 mai 1998, tribunalul pentru copii a ordonat suspendarea autorității părintești a reclamantului. A observat că acesta, spre deosebire de reclamantă, nu colaborase cu serviciile sociale și refuzase de mai multe ori să readucă copilul la mamă după vizitele fixate de tribunal.

Tribunalul pentru copii a vorbit despre personalitatea perturbată a reclamantului și a afirmat că acesta nu constituia o figură protectoare pentru fiul său.

Pe 2 iunie 1999, tribunalul pentru copii din Palermo a ordonat o periție tehnică asupra copilului pentru a verifica condițiile sale psihice și a evalua oportunitatea reestablirii relațiilor cu reclamantul.

Expertul numit de tribunal a depus raportul pe 9 septembrie 1999. Din acesta a rezultat că reclamantul, în ciuda complexității caracterului, părea să fie părintele cel mai dispus să recunoască cerințele psihologice ale lui R. și să depășească conflictele cu celălalt părinte în interesul copilului. Expertul a concluzionat că reestablirea relațiilor lui R. cu tatăl era de dorit.

Printr-o decizie din 10 noiembrie 1999, tribunalul pentru copii, după ce a luat cunoștință de raportul de periție, a modificat decizia din 20 mai 1998 și a dispus cu titlu provizoriu ca reclamantul să păstreze copilul o după-amiază pe săptămână și o duminică la două săptămâni.

Pe 31 ianuarie 2000, reclamantul a depus o cerere la tribunalul pentru copii tendintă obținerii custodia lui R.

Printr-o decizie din 2 februarie 2000, tribunalul a respins cererea reclamantului din cauza în special a imperativelor derivând din tratamentul psihologic pe care copilul trebuia să-l urmeze la serviciul de neuropsihiatrie infantilă din Mazara del Vallo.

Pe 6 martie 2000, serviciul de neuropsihiatrie infantilă din Mazara del Vallo a prezentat un raport privind situația lui R. Asistenții sociali au vorbit despre dificultăți întâmpinate în derularea programului de sprijin psihologic datorită lipsei de cooperare din partea ambilor părinți ai copilului.

Printr-o decizie din 3 mai 2000, tribunalul pentru copii a încredințat custodia lui R. serviciilor sociale ale primariei din Mazara del Vallo și a ordonat ca acestea să se îngrijească ca copilul să fie plasat imediat într-o structură adaptată nevoilor sale.

Pe 17 mai 2000, serviciile sociale au informat tribunalul pentru copii că o structură corespunzătoare, casa familială „Nido delle Gru", a fost găsită la Perugia.

Printr-o decizie din 24 mai 2000, tribunalul pentru copii din Palermo a ordonat îndepărtarea lui R. și plasarea sa urgentă și provizorie în casa familială indicată de serviciile sociale. A susținut că această structură părea adecvată, în special din cauza distanței sale de contextul familial, sursă de perturbații psihologice pentru copil. Serviciile sociale au programat executarea deciziei tribunalului pentru copii pe 6 iunie 2000 și au convocat reclamanta pentru această dată.

Cu toate acestea, în ziua respectivă, serviciul de neuropsihiatrie infantilă din Mazara del Vallo a aflat că reclamantul îl reținuse pe R. la el acasă, violând astfel dispoziția tribunalului pentru copii și împiedicând executarea deciziei din 24 mai 2000.

Pe 20 iunie 2000, reclamanta a cerut tribunalului pentru copii revocarea deciziei din 24 mai 2000.

Pe 27 iunie 2000, tribunalul pentru copii a respins cererea reclamantei din cauza incapacității demonstrate de ambii părinți de a-și îngiji copilul și a reiteratat ordinul de a plasa copilul în casa familială din Perugia.

Ordinul tribunalului a fost executat pe 1 iulie 2000. Din raportul prezentat de serviciile sociale rezultă că reclamantul a opus o mare rezistență la intervenția forței publice.

Pe 12 iulie 2000, serviciul de neuropsihiatrie a prezentat tribunalului pentru copii un raport privind R. Psihiatrul serviciului afirma că copilul, foarte retras și în stare de mare confuzie la intrarea în casa familială, părea acum mai liniștit și începea să instaureze relații mai deschise și spontane cu ceilalți copii. Susținea de asemenea că minorul nu prezenta simptome psicotice, ci o întârziere globală a dezvoltării.

Printr-o decizie din 26 iulie 2000, tribunalul pentru copii, afirmând că comportamentul reclamantului părea prejudiciabil dezvoltării copilului, a ordonat suspendarea temporară a dreptului de vizită al acestuia și i-a interzis orice contact telefonic cu R.

Pe 9 august 2000 și 4 octombrie 2000 respectiv, reclamantul a contestat această decizie printr-o reclamație în fața curții de apel din Palermo și o cerere de revocare în fața tribunalului pentru copii.

Tribunalul pentru copii din Palermo a respins cererea reclamantului printr-o decizie din 18 octombrie 2000. Acesta a depus o reclamație în fața curții de apel din Palermo.

Pe 22 noiembrie 2000, serviciile sociale au prezentat un raport privind R. Din acesta a rezultat că condițiile copilului și capacitățile sale relaționale cu ceilalți s-au îmbunătățit treptat din momentul intrării în casa familială din Perugia. De asemenea, raportul a vorbit despre instabilitatea emoțională manifestată de reclamantă în timpul vizitelor la copil. Aceasta ceruse deja să păstreze copilul în vacanța de Crăciun.

Pe 27 noiembrie 2000, minorul a primit vizita unui unchi paternel. Din raportul întocmit de administrația casei familiale pe 28 noiembrie 2000 rezultă că acesta criticase dur condițiile fizice și psihologice ale copilului și starea locului în care locuia. De asemenea, adresase cuvinte agresive serviciilor sociale și celorlalți copii care locuiau în casă. În aceeași zi, și-a anunțat intenția de a iniția o acțiune legală împotriva administrației casei familiale. O procedură a fost inițiată ulterior în fața parchetului tribunalului pentru copii din Perugia.

Pe 4 decembrie 2000, reclamantul a cerut tribunalului pentru copii reestablirea autorității sale părintești sau, dacă nu este posibil, plasarea lui R. într-o structură mai potrivită nevoilor sale și revocare a suspendării dreptului de vizită.

Printr-o decizie din 6 decembrie 2000, tribunalul pentru copii din Palermo a respins cererea reclamantei de a păstra R. în vacanța de Crăciun din cauza problemelor relaționale grave ale copilului cu mama. De asemenea, a refuzat să admită cererea reclamantului din 4 decembrie 2000, în așteptarea prezentării raportului serviciilor sociale privind condițiile psihologice ale lui R.

Pe 23 ianuarie 2001, în cadrul procedurii penale deschisă împotriva administrației casei familiale „Nido delle Gru", R. a fost ascultat de parchetal tribunalului pentru copii din Perugia. Copilul a cerut la acea vreme să poată reveni în Sicilia unde, chiar și rezidând într-o casă familială, ar putea locui aproape de tatăl.

Pe 2 februarie 2001, asistenții sociali din Perugia au prezentat parchetului tribunalului pentru copii un raport privind mediul social și familial și condițiile personale ale lui R. Deși au afirmat că casa „Nido delle Gru" părea structural aptă să satisfacă nevoile lui R., au vorbit despre probleme relaționale ale minorului cu un alt copil care locuia în casă și au observat că nici un proiect privind șederea lui R. în structură nu fusese încă stabilit. De asemenea, nici o limită temporală a șederii lui R. la Perugia nu fusese fixată.

Pe 28 februarie 2001, curtea de apel din Palermo a admis cererea reclamantului din 9 august 2000. Bazându-se pe raportul de periție din 9 septembrie 1999, a afirmat că absența totală a unei figuri paternale era prejudiciabilă dezvoltării lui R. și a reestablit dreptul de vizită al reclamantului.

Pe 28 februarie 2001, curtea de apel din Palermo a respins o reclamație introdusă de reclamantă împotriva deciziei tribunalului pentru copii din 27 iunie 2000.

Pe 1 iunie 2001, reclamantul a cerut tribunalului pentru copii din Palermo să decide îndepărtarea lui R. din casa familială din Perugia și plasarea sa într-o structură situată în Sicilia. Și-a sprijinit cererea pe declarații ale lui R. conform cărora copilul dorea să plece din casa familială din Perugia și dorește să se întoarcă să locuiască în Sicilia.

Printr-o decizie din 6 iunie 2001, tribunalul a afirmat că din informațiile culese rezulta că minorul suporta rău îndepărtarea de părinți și a ordonat ca R. să fie plasat urgent într-o structură situat în Sicilia. A încredințat serviciul social din Mazara del Vallo să caute structura cea mai adecvată.

Printr-o notă din 2 iulie 2001, asistenții sociali din Mazara del Vallo, susținând că condițiile lui R. s-au îmbunătățit mult după intrarea sa în casa familială din Perugia, au cerut tribunalului clarificări privind decizia din 6 iunie 2001.

Între timp, pe 20 august 2001, reclamantul a solicitat tribunalului pentru copii executarea deciziei din 6 iunie 2001.

Pe 24 august 2001, tribunalul pentru copii din Palermo a luat o decizie ordonând suspendarea provizorie a executării deciziei din 6 iunie 2001, pentru a culege informații despre evoluția condițiilor lui R. și starea relațiilor sale cu părinții.

Pe 27 octombrie 2001, serviciul psihiatric din Città di Castello (Perugia) a depus un raport privind R. Expertul a afirmat că condițiile psihologice ale copilului, deși nettement îmbunătățite, rămâneau instabile și a susținut că R. avea nevoie de o cale de psihoterapie individuală pentru a reconstrui relațiile cu părinții.

Printr-o decizie provizorie și urgentă din 14 noiembrie 2001, tribunalul pentru copii a ordonat ca R. să rămână în casa familială din Perugia pentru a-și termina ciclul de învățământ primar și pentru a urmări un program de sprijin psihologic individual. Tribunalul a ordonat de asemenea ca părinții copilului să urmeze un calendar de întâlniri cu serviciile sociale din orașele respective pentru a verifica relațiile cu R. și a învăța să înțeleagă și să respecte nevoile acestuia.

Procedura în fața tribunalului pentru copii din Palermo privind situația lui R. s-a încheiat printr-o sentință din 29 mai 2002. Afirmând că copilul urmase cu succes programul de sprijin psihologic și era acum pregătit să se întoarcă în familia sa de origine, tribunalul pentru copii a susținut că reclamantul demonstrase o mare disponibilitate față de prescripțiile tribunalului și se dovedise părintele cel mai apt să urmărească copilul. Din acest motiv, tribunalul, pronunțând definitiv, a încredințat custodia lui R. reclamantului și a încredințat serviciul social din Alcamo să supravgheze condițiile de viață ale copilului pentru o perioadă de trei ani.

Pe 15 iunie 2002, reclamanta a introdus în fața curții de apel din Palermo o reclamație împotriva acestei din urmă sentințe a tribunalului pentru copii.

Printr-o hotărâre din 31 martie 2004, curtea de apel a admis parțial reclamația reclamantei și a hotărât că aceasta păstrează copilul o lună pe an în vacanța de vară și toate duminicile și în vacanțele școlare.

B. Dreptul intern relevant

Legea nr. 149 din 28 martie 2001 a modificat anumite dispoziții din cartea I, titlul VIII, din codul civil și din legea nr. 184/1983.

art. 333 din codul civil, după cum a fost modificat de art. 37 § 2 al legii nr. 149/2001, prevede după cum urmează:

„Atunci când comportamentul unuia sau ambilor părinți nu este de natură să determine decizia de deprivare prevăzută de art. 330, deși este prejudiciabil copilului, judecătorul poate, în funcție de circumstanțe, adopta măsurile care se impun și poate chiar ordona îndepărtarea copilului de reședința familială sau îndepărtarea părintelui sau concubinului care maltrează sau abuzează copilul.

Aceste măsuri pot fi revocate în orice moment."

art. 336 din codul civil, după cum a fost modificat de art. 37 § 3 al legii nr. 149/2001, prevede că:

„Măsurile indicate în articolele care precedă sunt adoptate ca urmare a unei cereri a celuilalt părinte, a membrilor familiei sau a ministerului public și, atunci când se întrebă revocarea deciziilor anterioare, și a părintelui în cauză.

Tribunalul decide în cameră de consiliu, după ce culege informații și ascultă parchetul. Dacă măsura este cerută împotriva unuia dintre părinți, acesta trebuie ascultat.

În caz de urgență, tribunalul poate adopta, chiar din oficiu, măsuri interimare în interesul minorului.

Pentru deciziile menționate în paragrafele anterioare, părinții și minorul sunt asistați de un avocat, remunerat de Stat în cazurile prevăzute de lege."

Conform articolului 4 § 4 al legii nr. 149/2001, deciziile care dispun preluarea și plasarea unui minor în cadrul unei familii trebuie să indice durata previzibilă a plasării, care nu poate depăși doi ani. Tribunalul pentru copii poate, cu toate acestea, să hotărască prelungirea perioadei dacă suspendarea plasării lezează minorul.

PRETENȚII

IN DREPT

„1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, (...).

Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiale și că măsurile care i-ar împiedica constituie o ingerință în drepturile protejate de art. 8 (vezi, printre altele, hotărârea Bronda c. Italia din 9 iunie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, § 51; W. F. c. Italia, dec. din 5 aprilie 2001, nr. 34803/97; afacerea Paglia c. Italia, dec. din 3 octombrie 2002, nr. 33481/96). Faptele din cauză constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectul vieții familiale, după cum este garantat de art. 8 § 1 din Convenție.

O asemenea ingerință încalcă acest articol dacă nu este „prevăzută de lege", nu urmărește unu sau mai mulți scopuri legitime în conformitate cu §2 al articolului 8 și nu poate fi considerată o măsură „necesară" „într-o societate democratică".

În cazul de față, situația litigioasă decurge din aplicarea articolului 333 din codul civil („CC"), termenii cărui sunt suficient de accesibili justițabililor și previzibili. Curtea consideră prin urmare că ingerința în dreptul reclamanților era „prevăzută de lege", conform §2 al articolului 8.

Curtea observă că în cazul de față, autoritățile naționale au intervenit pentru a proteja copilul. Prin urmare, ingerința urmăreau un scop legitim, și anume protecția sănătății și drepturilor și libertăților altora, conform §2 al articolului 8.

Rămâne de examinat dacă ingerința era necesară într-o societate democratică.

Pentru a face acest lucru, Curtea reamintește că trebuie examinată, în lumina întregii afaceri, dacă motivele invocate pentru a justifica măsurile litigioase erau relevante și suficiente în conformitate cu §2 al articolului 8 (hotărârile Olsson c. Suedia (nr. 1) din 24 martie 1988, seria A nr. 130, p. 32, § 68; Scozzari și Giunta c. Italia [GC], nr. 39221/98 și nr. 41963/98, § 148, CEDO 2000). În acest context, Curtea nu are sarcina să se substituie autorităților interne pentru a reglementa preluarea copiilor de către administrația publică și drepturile părinților acestor copii, ci de a aprecia din perspectiva Convenției deciziile pe care le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere (hotărârea Bronda mai sus citată, § 59).

Curtea reamintește apoi că trebuie în general să se considere preluarea unui copil ca o măsură temporară care trebuie suspendată de îndată ce situația o permite și că orice act de executare trebuie să se conformeze cu o scop final: reunirea din nou a părintelui natural și a copilului. În acest sens, o balanță corectă trebuie menținută între interesele copilului de a rămâne plasat și interesul părintelui de a locui cu el. În desfășurarea acestui exercițiu, Curtea acordă o importanță deosebită interesului superior al copilului care, în funcție de natura și gravitatea sa, poate să prevaleze asupra celui al părintelui. În special, art. 8 nu ar putea autoriza părintele să vadă luate măsuri prejudiciale sănătății și dezvoltării copilului (hotărârea Johansen c. Norvegia din 7 august 1996, Recueil 1996-III, § 78).

Curtea observă că R. a fost plasat în custodia serviciilor sociale în 1997, din cauza tulburărilor psihologice grave derivând din contextul familial. De la acea dată, autoritățile competente au trebuit să se confrunte cu o situație complexă, caracterizată în special prin atitudinile schimbătoare ale reclamanților. În particular, Curtea observă că tribunalul pentru copii a trebuit de două ori să suspende relațiile reclamantului cu copilul din cauza lipsei sale de colaborare cu serviciile sociale și comportamentul prejudiciabil dezvoltării lui R. Curtea observă că de suite ce atitudinea reclamantului evoluase, în cadrul unui program de sprijin psihologic al serviciilor sociale, relațiile copilului cu tatăl au fost imediat reestablite.

Pe de altă parte, comportamentul reclamantei, inițial considerat ca fiind cel mai apt să urmărească copilul, a suferit o evoluție care a determinat tribunalul, întâi, să plaseze R. într-o casă familială și, în final, să-i retragă custodia copilului.

Privind decizia tribunalului pentru copii de a plasa R. într-o casă familială situată la o distanță de 1 200 de kilometri de reședința reclamanților, Curtea observă că autoritatea judiciară, în decizia din 24 mai 2000, estimase casa familială din Perugia corespunzătoare cerințelor lui R. în special din cauza distanței sale de contextul familial de origine, sursă a tulburărilor psihologice ale copilului. Pe de altă parte, Curtea consideră că trebuie subliniat faptul că din dosar rezultă că dezvoltarea și sănătatea mentală a lui R. s-au îmbunătățit pe toată durata șederii sale la Perugia.

În fine, Curtea observă că, deși absența indicării limitei plasării lui R. în casa familială din Perugia este de regrettat, această plasare nu a depășit doi ani.

În concluzie, Curtea consideră că urmărind îndeaproape situația copilului și reclamanților, autoritățile sesizate de afacere au urmărit întotdeauna interesul copilului. Au autorizat întoarcerea lui R. la locuința sa atunci când au considerat că situația litigioasă evoluase pozitiv și au luat toate măsurile care puteau fi rezonabil așteptate de la ele.

În consecință, Curtea consideră că ingerința în dreptul reclamanților era „necesară într-o societate democratică" în sensul art. 8 § 2 din Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă ca fiind în mod evident neîntemeiat, conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată (...) într-un interval rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

Curtea observă în primul rând că decizia contestată a fost luată conform articolului 333 din codul civil, prevăzând dreptul tribunalului de a adopta măsurile corespunzătoare atunci când comportamentul părinților unui copil este prejudiciabil acestuia. Potrivit acestui articol, autoritățile judiciare nu sunt chemate să judece între două cereri opuse, ci să adopte măsuri urgente și provizori în interesul copilului.

Consideră că măsura îndepărtării copilului în cazul de față se baza pe motive relevante și suficiente, și anume, pe de o parte, tulburările psihologice ale lui R. derivând din contextul familial și, pe de altă parte, lipsa de cooperare a reclamanților cu serviciile sociale pe toată durata procedurii în fața tribunalului pentru copii.

Curtea observă de asemenea că deciziile adoptate de tribunalul pentru copii conform art. 333 din codul civil, nefiind de natură definitiva, pot fi revocate în orice moment și pot face obiectul unei reclamații în fața autorității judiciare. În cazul de față, reclamanta a putut expune în fața tribunalului pentru copii, pe 20 iunie 2000, îndoielile sale cu privire la necesitatea îndepărtării lui R. și prezenta observații.

Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinse conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată (...) într-un interval rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

Curtea observă că reclamantul, informat de grefie cu privire la intrarea în vigoare a legii „Pinto", a declarat, pe 18 septembrie 2001, că renunță la epuizarea noii căi de atac interne.

Consideră prin urmare că această parte a cererii trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne conform art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Hotărăște

să unească cererile;

Declară

irrecevabile pretențiile bazate pe art. 6 din Convenție;

cu majoritate,

Declară

irrecevabil pretențiunea bazată pe art. 8 din Convenție.

S. Dollé

J. P. Costa

Grefier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

73635/01

présentée par C.P.

contre l'Italie

et de la requête n

o

1702/02

présentée par M.B.

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 7 décembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites respectivement le 28 mars 2001 et le 23 décembre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. C.P. («

le requérant

») et M

me

M.B. («

la requérante

») sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1941 et 1949 et résidant respectivement à Alcamo et Mazara Del Vallo. Le requérant est représenté devant la Cour par M

e

D.

Amoroso, avocat à Alcamo, tandis que la requérante est représentée devant la Cour par M

e

P.

Di Giorgi, avocat à Mazara Del Vallo.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement du 20 juin 1991, le tribunal de Trapani prononça la séparation de corps entre les deux requérants et confia la garde de leur enfant, R., âgé d'un an, à la requérante, qui avait déjà un fils né d'une précédente relation.

En 1996, à la suite d'une plainte déposée par la requérante à l'encontre du requérant, une procédure fut ouverte devant le tribunal pour enfants de Palerme au sens de l'article 333 du code civil.

Par une décision du 19 mars 1997, le tribunal pour enfants, estimant que l'équilibre psychologique de R. était mis en danger, plaça l'enfant au service de neuropsychiatrie infantile d'Alcamo tout en ordonnant qu'il continue à vivre avec sa mère. Il disposa en outre l'obligation pour les parents de suivre un calendrier de rencontres établi par les services sociaux.

Le 25

février 1998, à la suite du changement de résidence de la requérante, le tribunal plaça l'enfant auprès des services sociaux de Mazara Del Vallo.

Le 20 mai 1998, le tribunal pour enfants ordonna la suspension de l'autorité parentale du requérant. Il releva que celui-ci, contrairement à la requérante, n'avait pas collaboré avec les services sociaux et avait refusé plusieurs fois de reconduire l'enfant chez la mère après les visites fixées par le tribunal.

Le tribunal pour enfants fit état de la personnalité perturbée du requérant et affirma que celui-ci ne constituait pas une figure protectrice pour son fils.

Le 2 juin 1999, le tribunal pour enfants de Palerme ordonna une expertise technique sur l'enfant afin de vérifier ses conditions psychiques et d'évaluer l'opportunité de rétablir les rapports avec le requérant.

L'expert nommé par le tribunal déposa son rapport le 9 septembre 1999. Il ressortait de celui-ci que le requérant, malgré la complexité de son caractère, semblait être le parent le plus disposé à reconnaître les exigences psychologiques de R. et à surmonter les conflits avec l'autre parent dans l'intérêt de l'enfant. L'expert conclut que le rétablissement des rapports de R. avec son père était souhaitable.

Par une décision du 10 novembre 1999, le tribunal pour enfants, après avoir pris connaissance du rapport d'expertise, modifia la décision du 20

mai 1998 et disposa à titre provisoire que le requérant garderait l'enfant un après-midi par semaine et un dimanche toutes les deux semaines.

Le 31 janvier 2000, le requérant présenta une demande au tribunal pour enfants tendant à obtenir la garde de R.

Par une décision du 2 février 2000, le tribunal rejeta la demande du requérant en raison notamment des impératifs dérivant du traitement psychologique que l'enfant devait suivre auprès du service de neuropsychiatrie infantile de Mazara del Vallo.

Le 6 mars 2000, le service de neuropsychiatrie infantile de Mazara del Vallo présenta un rapport concernant la situation de R. Les travailleurs sociaux firent état de difficultés rencontrées dans le déroulement du programme de soutien psychologique en raison du manque de coopération de la part des deux parents de l'enfant.

Par une décision du 3 mai 2000, le tribunal pour enfants confia la garde de R. aux services sociaux de la mairie de Mazara del Vallo et ordonna que ceux-ci veillent à ce que l'enfant soit placé aussitôt dans une structure adaptée à ses besoins.

Le 17 mai 2000, les services sociaux informèrent le tribunal pour enfants qu'une structure appropriée, la maison familiale «

Nido delle Gru

», avait été trouvée à Pérouse.

Par une décision du 24 mai 2000, le tribunal pour enfants de Palerme ordonna l'éloignement de R. et son placement urgent et provisoire dans la maison familiale indiquée par les services sociaux. Il soutint que cette structure paraissait adéquate, en vertu notamment de sa distance avec le contexte familial, source de troubles psychologiques pour l'enfant. Les services sociaux programmèrent l'exécution de la décision du tribunal pour enfants pour le 6 juin 2000 et convoquèrent la requérante pour cette date.

Cependant, le jour venu, le service de neuropsychiatrie infantile de Mazara del Vallo apprit que le requérant avait retenu R. chez lui, contrevenant ainsi aux dispositions du tribunal pour enfants et empêchant l'exécution de la décision du 24 mai 2000.

Le 20 juin 2000, la requérante demanda au tribunal pour enfants la révocation de la décision du 24 mai 2000.

Le 27 juin 2000, le tribunal pour enfants rejeta la demande de la requérante en raison de l'incapacité démontrée par les deux parents à s'occuper de l'enfant, et réitéra l'ordre de placer l'enfant dans la maison familiale de Pérouse.

L'ordre du tribunal fut exécuté le 1

er

juillet 2000. Il ressort du rapport présenté par les services sociaux que le requérant opposa une grande résistance lors de l'intervention de la force publique.

Le 12 juillet 2000, le service de neuropsychiatrie présenta au tribunal pour enfants un rapport concernant R. Le psychiatre du service affirmait que l'enfant, très renfermé et en état de grande confusion lors de l'entrée dans la maison familiale, paraissait maintenant plus serein et commençait à instaurer des relations plus ouvertes et spontanées avec les autres enfants. Il soutenait en outre que le mineur ne présentait pas de symptômes psychotiques, mais un retard global du développement.

Par une décision du 26 juillet 2000, le tribunal pour enfants, affirmant que le comportement du requérant paraissait préjudiciable au développement de l'enfant, ordonna la suppression temporaire du droit de visite de celui-ci et lui interdit tout contact téléphonique avec R.

Les 9 août 2000 et 4 octobre 2000 respectivement, le requérant attaqua cette décision par une réclamation devant la cour d'appel de Palerme et une demande en révocation devant le tribunal pour enfants.

Le tribunal pour enfants de Palerme rejeta la demande du requérant par une décision du 18 octobre 2000. Celui-ci présenta une réclamation devant la cour d'appel de Palerme.

Le 22 novembre 2000, les services sociaux présentèrent un rapport concernant R. Il en ressortait que les conditions de l'enfant et ses capacités relationnelles avec les autres

s'étaient progressivement améliorées depuis son entrée dans la maison familiale de Pérouse. En outre, le rapport faisait état de l'instabilité émotionnelle manifestée par la requérante lors de ses visites à l'enfant. Celle-ci avait d'ailleurs demandé à garder l'enfant pendant les vacances de Noël.

Le 27 novembre 2000, le mineur reçut la visite d'un oncle paternel. Il ressort d'un rapport établi par l'administration de la maison familiale le 28

novembre 2000 que celui-ci avait critiqué durement les conditions physiques et psychologiques de l'enfant ainsi que l'état des lieux où il vivait. Il avait en outre adressé des propos agressifs à l'encontre des services sociaux et des autres enfants résidant dans la maison. Le même jour, il avait annoncé son intention d'entamer une action légale à l'encontre de l'administration de la maison familiale. Une procédure fut engagée par la suite devant le parquet près le tribunal pour enfants de Pérouse.

Le 4 décembre 2000, le requérant demanda au tribunal pour enfants de rétablir son autorité parentale ou, à défaut, de disposer le placement de R. dans une structure plus adaptée à ses besoins et de révoquer la suppression de son droit de visite.

Par une décision du 6 décembre 2000, le tribunal pour enfants de Palerme rejeta la demande de la requérante de garder R. pendant les vacances de Noël en raison des graves problèmes relationnels de l'enfant avec sa mère. Il refusa également de faire droit à la demande du requérant du 4 décembre 2000, en attendant que les services sociaux présentent leur rapport concernant les conditions psychologiques de R.

Le 23 janvier 2001, dans le cadre de la procédure pénale ouverte à l'encontre de l'administration de la maison familiale «

Nido delle Gru

», R. fut entendu par le parquet près le tribunal pour enfants de Pérouse. L'enfant demanda à cette occasion à pouvoir retourner en Sicile où, même en résidant dans une maison familiale, il pourrait vivre près de son père.

Le 2 février 2001, les travailleurs sociaux de Pérouse présentèrent au parquet près le tribunal pour enfants un rapport concernant l'environnement social et familial ainsi que les conditions personnelles de R. Tout en affirmant que la maison «

Nido delle Gru

» paraissait structurellement apte à satisfaire les besoins de R., ils firent état de problèmes relationnels du mineur avec un autre enfant résidant dans la maison et relevèrent qu'aucun projet

concernant le séjour de R. dans la structure n'avait encore été établi. De plus, aucune limite temporelle au séjour de R. à Pérouse n'avait été fixée.

Le 28 février 2001, la cour d'appel de Palerme fit droit à la demande du requérant du 9 août 2000. En s'appuyant sur le rapport d'expertise du 9

septembre 1999, elle affirma que l'absence totale de figure paternelle était préjudiciable au développement de R. et rétablit le droit de visite du requérant.

Le 28 février 2001, la cour d'appel de Palerme rejeta une réclamation introduite par la requérante à l'encontre de la décision du tribunal pour enfants du 27 juin 2000.

Le 1

er

juin 2001, le requérant demanda au tribunal pour enfants de Palerme de décider l'éloignement de R. de la maison familiale de Pérouse et son placement dans une structure sise en Sicile. Il appuya sa demande sur des déclarations de R. selon lesquelles l'enfant désirait quitter la maison familiale de Pérouse et souhaitait retourner vivre en Sicile.

Par une décision du 6 juin 2001, le tribunal affirma qu'il ressortait des informations recueillies que le mineur supportait mal l'éloignement de ses parents et ordonna que R. fût placé d'urgence dans une structure sise en Sicile. Il chargea le service social de Mazara del Vallo de rechercher la structure la plus adéquate.

Par une note du 2 juillet 2001, les travailleurs sociaux de Mazara del Vallo, soutenant que les conditions de R. s'étaient beaucoup améliorées après son entrée dans la maison familiale de Pérouse, demandèrent au tribunal des explications concernant la décision du 6 juin 2001.

Entre-temps, le 20 août 2001, le requérant sollicita auprès du tribunal pour enfants l'exécution de la décision du 6 juin 2001.

Le 24 août 2001, le tribunal pour enfants de Palerme prit une décision ordonnant la suspension provisoire de l'exécution de la décision du 6 juin 2001, afin de recueillir des informations sur l'évolution des conditions de R. et sur l'état de ses relations avec ses parents.

Le 27 octobre 2001, le service psychiatrique de Città di Castello (Pérouse) déposa un rapport concernant R. L'expert affirma que les conditions psychologiques de l'enfant, bien que nettement améliorées, demeuraient instables, et soutint que R. nécessitait un parcours de psychothérapie individuelle afin de reconstruire les rapports avec ses parents.

Par une décision provisoire et urgente du 14 novembre 2001, le tribunal pour enfants ordonna que R. reste dans la maison familiale de Pérouse afin de terminer son cycle d'études primaires et de suivre un programme de soutien psychologique individuel. Le tribunal ordonna en outre que les parents de l'enfant suivent un calendrier de rencontres avec les services sociaux de leurs villes respectives afin de vérifier leurs rapports avec R. et d'apprendre à comprendre et à respecter les besoins de celui-ci.

La procédure devant le tribunal pour enfants de Palerme concernant la situation de R. se termina par un jugement du 29 mai 2002. Affirmant que l'enfant avait suivi avec succès le programme de soutien psychologique et qu'il était maintenant prêt à retourner dans sa famille d'origine, le tribunal pour enfants soutint que le requérant avait démontré une grande disponibilité vis-à-vis des prescriptions du tribunal et

s'était avéré le parent le plus apte à suivre l'enfant. De ce fait, le tribunal, en se prononçant définitivement, confia la garde de R. au requérant et chargea le service social d'Alcamo de surveiller les conditions de vie de l'enfant pour une période de trois ans.

Le 15 juin 2002, la requérante introduisit devant la cour d'appel de Palerme une réclamation contre ce dernier jugement du tribunal pour enfants.

Par un arrêt du 31 mars 2004, la cour d'appel accueillit partiellement la réclamation de la requérante et décida que celle-ci garde l'enfant un mois par an pendant les vacances d'été ainsi que tous les dimanches et pendant les vacances scolaires.

B.

Le droit interne pertinent

La loi n

o

149 du 28 mars 2001 a modifié certaines dispositions du livre I, titre VIII, du code civil et de la loi n

o

184/1983.

L'article 333 du code civil, tel que modifié par l'article 37 § 2 de la loi n

o

149/2001, dispose ce qui suit

:

«

Lorsque le comportement d'un ou des deux parents n'est pas de nature à donner lieu à la décision de déchéance prévue par l'article 330, tout en étant préjudiciable à l'enfant, le juge peut, selon les circonstances, adopter les mesures qui s'imposent et peut même ordonner l'éloignement de l'enfant de la résidence familiale ou l'éloignement du parent ou concubin qui maltraite ou abuse l'enfant.

Ces mesures peuvent être révoquées à tout moment.

»

L'article 336 du code civil, tel que modifié par l'article 37 § 3 de la loi n

o

149/2001, prévoit que :

«

Les mesures indiquées dans les articles qui précédent sont adoptées à la suite d'un recours de l'autre parent, de membres de la famille ou du ministère public et, lorsqu'il s'agit de révoquer des décisions antérieures, aussi du parent concerné.

Le tribunal décide en chambre du conseil, après avoir recueilli des informations et entendu le parquet. Si la mesure est demandée contre un des parents, celui-ci doit être entendu.

En cas d'urgence, le tribunal peut adopter, même d'office, des mesures intérimaires dans l'intérêt du mineur.

Pour les décisions mentionnées aux paragraphes précédents, les parents et le mineur sont assistés par un avocat, rémunéré par l'Etat dans les cas prévus par la loi.

»

Selon l'article 4 § 4 de la loi n

o

149/2001, les décisions qui disposent la prise en charge et le placement d'un mineur au sein d'une famille doivent indiquer la durée prévisible du placement, qui ne peut dépasser les deux ans. Le tribunal pour enfants peut toutefois décider de proroger la période si la suspension du placement nuit au mineur.

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 8 de la Convention, les requérants dénoncent la décision d'éloigner leur enfant et de le placer dans une structure sise à plus de 1

000 kilomètres de distance de leur résidence. Ils se plaignent également de l'absence, dans les décisions du tribunal pour enfants, d'indication de la durée de l'éloignement provisoire de l'enfant.

2.

Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante se plaint de l'iniquité de la procédure devant le tribunal pour enfants de Palerme, dans la mesure où les parties n'ont pas été entendues avant l'adoption de la décision du 24 mai 2000.

3.

Le requérant se plaint enfin du retard mis par la cour d'appel de Palerme à statuer sur son recours du 9 août 2000.

EN DROIT

1.

Les requérants dénoncent la décision du tribunal pour enfants d'éloigner leur fils et de le placer à Pérouse. Ils invoquent l'article 8 de la Convention ainsi libellé, dans ses parties pertinentes :

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

La Cour rappelle que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale et que des mesures qui les en empêcheraient constituent une ingérence dans les droits protégés par l'article 8 (voir, entre autres, l'arrêt

Bronda c. Italie

du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV, § 51

;

W. F. c. Italie

, déc. du 5

avril 2001, n

o

34803/97

; affaire

Paglia c. Italie

, déc. du 3 octobre 2002, n

o

33481/96). Les faits de la cause constituent une ingérence dans le droit des requérants au respect de leur vie familiale, tel que garanti par l'article 8 § 1 de la Convention.

Pareille ingérence méconnaît cet article à moins qu'elle ne soit «

prévue par la loi

», ne vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l'article 8 et ne puisse passer pour une mesure «

nécessaire

» «

dans une société démocratique

».

En l'espèce, la situation litigieuse découle de l'application de l'article

333 du code civil («

CC

»), les termes duquel sont suffisamment accessibles aux justiciables et prévisibles. La Cour estime donc que l'ingérence dans le droit des requérants était «

prévue par la loi

», conformément au paragraphe 2 de l'article 8.

La Cour observe que dans le cas d'espèce, les autorités nationales sont intervenues afin de protéger l'enfant. Par conséquent, l'ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la santé et des droits et libertés d'autrui, conformément au paragraphe 2 de l'article 8.

Reste à examiner la question de savoir si l'ingérence était nécessaire dans une société démocratique.

Pour ce faire, la Cour rappelle qu'il y a lieu d'examiner, à la lumière de l'ensemble de l'affaire, si les motifs invoqués pour justifier les mesures litigieuses étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l'article 8 (arrêts

Olsson c. Suède (n

o

1)

du 24 mars 1988, série A n

o

130, p.

32, § 68 ;

Scozzari et Giunta c. Italie

[GC], n

o

39221/98 et n

o

41963/98, §

148, CEDH 2000). Dans ce contexte, la Cour n'a pas pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer la prise en charge d'enfants par l'administration publique et les droits des parents de ces enfants, mais d'apprécier sous l'angle de la Convention les décisions qu'elles ont rendues dans l'exercice de leur pouvoir d'appréciation (arrêt

Bronda

précité, § 59).

La Cour rappelle ensuite qu'il faut normalement considérer la prise en charge d'un enfant comme une mesure temporaire à suspendre dès que la situation s'y prête et que tout acte d'exécution doit concorder avec un but ultime

: unir à nouveau le parent naturel et l'enfant. A cet égard, un juste équilibre doit être ménagé entre les intérêts de l'enfant à demeurer placé et celui du parent à vivre avec lui. En procédant à cet exercice, la Cour attache une importance particulière à l'intérêt supérieur de l'enfant qui, selon sa nature et sa gravité, peut l'emporter sur celui du parent. Notamment, l'article 8 ne saurait autoriser le parent à voir prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l'enfant (arrêt

Johansen c.

Norvège

du 7 août 1996,

Recueil

1996-III, § 78).

La Cour observe que R. a été placé auprès des services sociaux en 1997, en raison de graves troubles psychologiques dérivant de son contexte familial. A partir de cette date, les autorités compétentes ont dû faire face à une situation complexe, caractérisée notamment par les attitudes changeantes des requérants. En particulier, la Cour observe que le tribunal pour enfants fut amené à deux reprises à suspendre les rapports du requérant avec l'enfant en raison de son manque de collaboration avec les services sociaux et de son comportement préjudiciable au développement de R. La Cour observe que dès que l'attitude du requérant eut évolué, dans le cadre d'un programme de soutien psychologique des services sociaux, les rapports de l'enfant avec son père furent aussitôt rétablis.

D'autre part, le comportement de la requérante, initialement considérée comme le parent le plus apte à suivre l'enfant, a eu une évolution qui a amené le tribunal, d'abord, à placer

R. dans une maison familiale et, enfin, à lui retirer la garde de l'enfant.

Quant à la décision du tribunal pour enfants de placer R. dans une maison familiale sise à une distance de 1 200 kilomètres de la résidence des requérants, la Cour observe que l'autorité judiciaire, dans sa décision du 24

mai 2000, estima la maison familiale de Pérouse adaptée aux exigences de R. en raison notamment de son éloignement du contexte familial d'origine, source des troubles psychologiques de l'enfant. D'autre part, la Cour estime qu'il y a lieu de souligner qu'il ressort du dossier que le développement et la santé mentale de R. se sont améliorés pendant toute la durée de son séjour à Pérouse.

Enfin, la Cour observe que, bien que l'absence d'indication de la limite du placement de R. dans la maison familiale de Pérouse soit regrettable, ce placement n'a pas dépassé les deux ans.

En conclusion, la Cour estime qu'en suivant de près la situation de l'enfant et des requérants, les autorités saisies de l'affaire ont toujours visé l'intérêt de l'enfant. Elles ont autorisé le retour de R. dans son foyer lorsqu'elles ont estimé que la situation litigieuse avait évolué positivement et ont pris toutes les mesures que l'on pouvait raisonnablement exiger d'elles.

Partant, la Cour estime que l'ingérence dans le droit des requérants était «

nécessaire dans une société démocratique

» au sens de l'article 8 § 2 de la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

La requérante dénonce l'iniquité de la procédure devant le tribunal pour enfants de Palerme dans la mesure où elle n'a pas été entendue avant l'adoption de la décision du 24 mai 2000, prise provisoirement et en urgence. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour observe en premier lieu que la décision contestée a été prise conformément à l'article 333 du code civil, prévoyant le droit du tribunal d'adopter les mesures appropriées lorsque le comportement des parents d'un enfant porte préjudice à celui-ci. Aux termes de cet article, les juridictions compétentes ne sont pas appelées à trancher entre deux demandes opposées mais à adopter les mesures urgentes et provisoires dans l'intérêt de l'enfant.

Elle estime que la mesure d'éloignement de l'enfant en l'espèce se fondait sur des motifs pertinents et suffisants, à savoir, d'une part, les troubles psychologiques de R. dérivant du contexte familiale et, d'autre part, le manque de coopération des requérants avec les services sociaux tout au long de la procédure devant le tribunal pour enfants.

La Cour observe en outre que les décisions adoptées par le tribunal pour enfants aux termes de l'article 333 du code civil, n'ayant pas de caractère définitif, peuvent être révoquées à tout moment et peuvent faire l'objet d'une réclamation devant l'autorité judiciaire. En l'espèce, la requérante a pu exposer devant le tribunal pour enfants, le 20 juin 2000, ses doutes quant à la nécessité d'éloigner R. et présenter ses observations.

Par conséquent, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure engagée devant la cour d'appel de Palerme contre la décision du 26 juillet 2000. Selon cette disposition,

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour observe que le requérant, informé par le greffe de l'entrée en vigueur de la loi «

Pinto

», a déclaré, le 18 septembre 2001, qu'il renonçait à épuiser la nouvelle voie de recours interne.

Elle considère partant que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes conformément à l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

irrecevables les griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

à la majorité,

Déclare

irrecevable le grief tiré de l'article 8 de la Convention.

S.

Dollé

J. P.

Costa

Greffière

Président