MANCINI c. ITALIE

A TREIA SECȚIE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr. 41812/04

presentată de Alessandro MANCINI

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședințând pe 13 octombrie 2005 într-o cameră compusă din

:

Domi B.M. Zupančič,

președinte,

L. Caflisch,

C. Bîrsan,

V. Zagrebelsky,

Mmes A. Gyulumyan,

R. Jaeger,

I. Ziemele,

judecători,

și din M. M. Villiger,

grefier adjunct de secție,

Având în vedere petiția mențională mai sus presentată pe 12 noiembrie 2004,

După deliberare, adoptă următoarea decizie

:

ASPECTELE FAPTICE

Reclamantul, M. Alessandro Mancini, este un cetățean italian, născut în 1961 și reziduind la Morciano di Romagna.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

În septembrie 1985, reclamantul s-a căsătorit cu L.M. După, cuplul a adoptat trei copii, născuți respectiv în 1988, 1990 și 1992.

Pe 26 ianuarie 2001, soția reclamantului a depus o cerere de separare de pat și mese în fața tribunalului din Rimini. Pe 21 mai 2001, soții au ajuns la un acord asupra condițiilor separării lor și au cerut tribunalului să omologheze convenția.

Hotărârea prevedea atribuirea păzii copiilor mamei, reglementa dreptul de vizită al reclamantului și fixa cuantumul pensiei alimentare a acestuia la 350 euro pe lună. De altfel, L.M. s-a angajat să transfere reclamantului drepturile sale de coproprietate asupra casei conjugale în schimbul plății de 100.000 de euro.

Folosința casei respective a fost atribuită provizoriu L.M. până pe 31 decembrie 2001, data în care reclamantul trebuia să preia posesia proprietății sale.

Pe 21 iunie 2001, tribunalul din Rimini a omologat convenția încheiate de reclamant și L.M. și a pronunțat separarea de pat și mese a acestora în condițiile prevăzute de acord. Actul de omologare al tribunalului din Rimini echivala cu titlu pentru transferul proprietății casei.

Reclamantul a plătit L.M. cuantumul convenit.

a. Cererile de modificare a condițiilor separării

Pe 7 ianuarie 2002, reclamantul a notificat L.M. o prim comandă de eliberare a casei. Pe 4 februarie 2002, i-a comunicat notificarea că expulzarea va fi executată pe 18 martie 2002 prin intermediul unui executor testamentar.

În între-timp, la o dată care nu a fost precizată, L.M. a depus în fața tribunalului din Rimini o cerere de modificare a modalităților separării de pat și mese în sensul articolului 710 din Codul de procedură civilă. Urmărea în special obținerea atribuirii casei conjugale pentru o perioadă următoare de doi ani, din cauza constrângerilor legate de școala copiilor.

L.M. a cerut de asemenea un sursis la executarea expulzării.

Printr-o ordonanță din 12 martie 2002, tribunalul, dând curs cererii de sursis a L.M., a amânat până la sfârșitul anului școlar în curs, adică la 15 iulie 2002 cel târziu, eliberarea casei. A considerat necesar să-i ferească pe copii, deja epuizați de separarea părinților, traumatismul unei expulzări din locuința familială.

La ședința din 4 septembrie 2002, tribunalul a amânat în continuare eliberarea imobilului la 13 septembrie 2002, data renvoi a cauzei. La zi fixată, L.M. a renunțat la cererea de modificare a condițiilor separării. Tribunalul a confirmat din atunci că reclamantul avea dreptul să recupereze casa conjugală.

Cu toate acestea, tribunalul a subliniat că reclamantul era obligat să-și facă valabil titlul de proprietate la momentul și în modalitățile cele mai adecvate în raport cu nevoile copiilor, colaborând cu fosta soție pentru căutarea altui domicil.

Pe 28 martie 2003, executorul testamentar a încercat o expulzare care a eșuat din cauza absenței L.M. din casă. Executorul a amânat executarea expulzării la 11 iulie 2003.

În între-timp, pe 23 ianuarie 2003, L.M. depusese în fața tribunalului din Rimini o a doua cerere de modificare a modalităților separării.

Printr-o ordonanță din 12 iunie 2003, tribunalul din Rimini a dat curs cererii L.M. Luând în considerare interesul superior al copiilor, a atribuit casa conjugală mamei și a redus cuantumul pensiei alimentare pe care reclamantul era obligat să o plătească la 230 de euro pe lună.

Reclamantul a depus o apelare împotriva ordinanței tribunalului. Pe 3 octombrie 2003, curtea de apel din Bologna a admis apelul reclamantului. A susținut că tribunalul s-a pronunțat ultra petita și, afirmând că nici un fapt nou nu fusese survenit din momentul separării, a confirmat condițiile separării așa cum au fost convenite de parties pe 21 mai 2001.

b. Procedura de divorț

Pe 26 martie 2004, o altă încercare de expulzare din partea executorului testamentar a eșuat. L.M. a declarat că nu găsise un domicil adecvat pentru copii și a cerut un sursis la executarea expulzării. Executorul a amânat expulzarea la 2 aprilie 2004.

Pe 25 martie 2004, L.M. depusese între-timp în fața tribunalului din Rimini o cerere tendință obținerea divorțului.

Pe 29 martie 2004, în contextul acestei proceduri, L.M. cerut tribunalului din Rimini, judecând în procedură de urgență, să-i acorde atribuirea casei conjugale. Printr-o ordonanță din 1 aprilie 2004, tribunalul a dat curs cererii L.M. și i-a atribuit provizoriu casa conjugală.

Printr-o ordonanță din 8 iunie 2004, președintele tribunalului din Rimini, judecător de la etapa judecării cauzei, a confirmat decretul de urgență și a atribuit provizoriu casa conjugală L.M. A susținut că atribuirea temporară a casei conjugale părintelui căruia i-a fost încredințată paza copiilor, chiar și hotărâtă prin procedură de urgență, era necesară ținând cont de incapacitatea ambilor părinți de a garanta copiilor un domicil adecvat, și aceasta cu abstracție de complet din rapoartele patrimoniale dintre ei.

În aceeași zi, președintele tribunalului s-a numit pe sine judecător de instrucție și a amânat cauza la 23 noiembrie 2004. Procedura de divorț rămâne în prezent în curs în fața tribunalului din Rimini.

B.

Legea internă relevantă

Conform articolului 710 al Codului de procedură civilă, parties într-o procedură de separare de pat și mese pot cere modificarea modalităților separării. Tribunalul poate adopta măsuri provizorii și poate modifica pe acestea în decursul procedurii.

Conform articolului 4 al legii nr. 898 din 1970, în materia divorțului, președintele tribunalului poate, chiar și din oficiu, lua măsurile provizorii și urgente pe care le consideră necesare în interesul copiilor minori. Aceste măsuri pot fi ulterior revocate de judecătorul de instrucție, care este numit de președintele tribunalului.

PLÂNGERI

Invocând articolele 6 și 8 ale Convenției și 1 al Protocolului nr. 1, reclamantul se plânge de imposibilitatea prelungită de a recupera casa lui în ciuda acordului încheiat cu fosta sa soție și omologat de tribunalul din Rimini.

PE DREPTURI

1.

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului să proprietate al săului așa cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1, care se citește după cum urmează

:

«

Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea lui decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care statele îl dețin să pună în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.

»

Afirmă că imposibilitatea prelungită de a recupera casa lui, în ciuda acordului încheiat cu fosta sa soție și omologat de tribunal și a plății obligației sale, a prejudiciat dreptul lui la respectul proprietății și a generat dificultăți economice importante.

Conform jurisprudenței Curții, art. 1 al Protocolului nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (hotărârea James și alții c. Regatul Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37)

: prima, care se exprimă în prima propoziție a primului alineat și are caracter general, enunță principiul respectului proprietății

; a doua, apărând în a doua propoziție a aceluiași alineat, vizează lipsa de proprietate și o supune anumitor condiții

; cât cu a treia, cuprinsă în al doilea alineat, ea recunoaște Statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia, care privesc exemple particulare ale atingerii dreptului de proprietate, trebuie interpretate la lumina principiului consacrat de prima (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 55, CEDH 1999-II). În plus, necesitatea de a examina chestiunea echilibrului just «

nu se poate simți decât când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară

» (ibidem, § 58).

În cauza aceasta, Curtea observă mai întâi că nu a existat niciodată o contestare cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului asupra casei conjugale. Din aceasta, imposibilitatea temporară a reclamantului de a recupera disponibilitatea proprietății sale constituie o ingerință în exercitarea dreptului lui la respectul bunurilor.

Această ingerință face parte din reglementarea folosirii bunurilor, în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Agosi c. Regatul Unit, hotărâre din 24 octombrie 1986, seria A nr. 108, p. 17, § 51 și următorii, și Handyside c. Regatul Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, pp. 29 și 30). Acesta erigeiază Statele contractante singuri judecători ai «

necesității

» unei ingerințe. Curtea trebuie deci să se limiteze la controlul legalității și finalității restricției în cauză (Handyside, precitat, § 62).

În ceea ce privește respectul condiției legalității, Curtea observă mai întâi că deciziile judiciare care au dus la întârzieri în eliberarea casei reclamantului au fost luate în contextul procedurilor de separare de pat și mese și de divorț. În ambele cazuri, ingerința era prevăzută de legislația în vigoare.

Într-adevăr, art. 710 al Codului de procedură civilă, contemplând posibilitatea pentru soți de a cere modificarea condițiilor separării, prevede adoptarea unor măsuri provizorii de tribunal. Această dispoziție urmărește cerința de a păstra egalitatea dintre soți după separarea lor, cu respectul obligațiilor de solidaritate dintre soți precum și obligațiile parentale ale acestora.

La fel, legislația în materia divorțului prevede adoptarea unor măsuri de urgență pentru a proteja bunăstarea copiilor minori ai cuplului.

În cauza aceasta, Curtea observă că deciziile care comportau surisuri la executarea expulzării L.M. din casă au fost justificate de respectul intereselor superioare ale minorilor asupra cărora aceasta avea paza. Din dosar nu reiese că autoritățile judiciare să fi decis arbitrar.

În ceea ce privește scopul ingerinței, Curtea nu îndoiește că aceasta urmărea un scop legitim, și anume protecția drepturilor altora, în conformitate cu interesul general. În această cauză, autoritățile naționale au fost obligate să balanseze dreptul reclamantului de a se bucura pe deplin de bunurile sale și dreptul copiilor săi, față de care avea obligații parentale, de a trăi în casa familială, cu părintele căruia i-a fost încredințată paza, în așteptarea unei soluții de înlocuire convenabile.

Ținând seama de cele mai sus, Curtea ajunge la concluzia că exigența proporționalității a fost satisfăcută și că echilibrul just a fost menținut. Nu există deci nici o aparență de încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, această parte a cererei fiind din atunci în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.

:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)

»

Reclamantul afirmă că deciziile tribunalului din Rimini care au avut efectul de a întârzia recuperarea casei sale sunt contrare condițiilor prevăzute de acordul cu fosta soție, precum și legislației în vigoare.

Curtea reamintește mai întâi că nu îi revine sarcina de a se substitui instanțelor interne. Este la primul rând sarcina autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, între altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări.

În cauza aceasta, din dosar rezultă că tribunalul a motivat amplu deciziile și nimic nu permite a concluziona că autoritățile naționale să fi judecat în mod arbitrar. De altfel, reclamantul a putut contesta deciziile litigioase și a prezenta argumentele sale în fața instanțelor competente.

Rezultă că această parte a cererei este de asemenea în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.

«

1.

Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, al domicilului și corespondenței sale.

2.

Nu poate fi ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

»

Reclamantul afirmă că imposibilitatea de a lua posesia casei sale l-a obligat să trăiască în condiții precäre și l-a împiedicat să-și facă planuri de viață.

Curtea consideră că din cauza concluziilor sale referitoare la art. 1 al Protocolului nr. 1 și elementele luate în considerare pentru a ajunge la aceste concluzii, nici o întrebare distinctă nu se pune din unghiul articolului 8 al Convenției.

Rezultă că această parte a cererei trebuie respingă ca fiind în mod evident neîntemeiată în sensul articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Mark Villiger

Boštjan M. Zupančič

Grefiер adjunct

Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

41812/04

présentée par Alessandro MANCINI

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 octobre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

M

mes

A.

Gyulumyan

,

R.

Jaeger,

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. M.

Villiger,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 novembre 2004,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Alessandro Mancini, est un ressortissant italien, né en 1961 et résidant à Morciano di Romagna.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En septembre 1985, le requérant épousa L.M. Par la suite, le couple adopta trois enfants, nés respectivement en 1988, 1990 et 1992.

Le 26 janvier 2001, l’épouse du requérant forma une demande de séparation de corps devant le tribunal de Rimini. Le 21 mai 2001, les époux parvirent à un accord sur les conditions de leur séparation et demandèrent au tribunal d’homologuer la convention.

L’accord prévoyait l’attribution de la garde des enfants à la mère, réglait le droit de visite du requérant et fixait le montant de la pension alimentaire de celui-ci à 350 euros par mois. En outre, L.M. s’engageait à transférer au requérant ses droits de copropriété sur la maison conjugale en échange du paiement de 100

000 euros.

La jouissance de ladite maison était attribuée provisoirement à L.M. jusqu’au 31 décembre 2001, date à laquelle le requérant devait prendre possession de sa propriété.

Le 21 juin 2001, le tribunal de Rimini homologua la convention conclue par le requérant et L.M. et prononça leur séparation de corps aux conditions prévues par l’accord. L’acte d’homologation du tribunal de Rimini valait titre pour le transfert de la propriété de la maison.

Le requérant paya à L.M. le montant convenu.

a. Les demandes de modification des conditions de la séparation

Le 7 janvier 2002, le requérant signifia à L.M. un premier commandement de libérer la maison. Le 4 février 2002, il lui notifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 18 mars 2002 par voie d’huissier de justice.

Entre-temps, à une date qui n’a pas été précisée, L.M. présenta devant le tribunal de Rimini une demande en modification des modalités de la séparation de corps au sens de l’article 710 du code de procédure civile. Elle visait notamment à obtenir l’attribution de la maison conjugale pour une période ultérieure de deux ans, en raison des contraintes liées à la scolarité des enfants.

L.M. demanda également un sursis à l’exécution de l’expulsion.

Par une ordonnance du 12 mars 2002, le tribunal, faisant droit à la demande de sursis de L.M., reporta jusqu’à la fin de l’année scolaire en cours, soit au 15

juillet 2002 au plus tard, la libération de la maison. Il estima nécessaire d’épargner aux enfants, déjà éprouvés par la séparation des parents, le traumatisme d’une expulsion de l’habitation familiale.

A l’audience du 4 septembre 2002, le tribunal renvoya ultérieurement la libération de l’immeuble au 13 septembre 2002, date du renvoi de la cause. Le jour venu, L.M. renonça à sa demande de modification des conditions de la séparation. Le tribunal affirma dès lors que le requérant avait droit à récupérer la maison conjugale.

Cependant, le tribunal souligna que le requérant était tenu de faire valoir son titre de propriété au moment et dans les modalités les plus adéquats par rapport aux exigences des enfants, en collaborant avec son ex-épouse pour la recherche d’un autre domicile.

Le 28 mars 2003, l’huissier de justice procéda à une tentative d’expulsion qui s’échoua en raison de l’absence de L.M. de la maison. L’huissier renvoya l’exécution de l’expulsion au 11 juillet 2003.

Entre-temps, le 23 janvier 2003, L.M. avait présenté devant le tribunal de Rimini une deuxième demande en modification des modalités de la séparation.

Par une ordonnance du 12 juin 2003, le tribunal de Rimini fit droit à la demande de L.M. En considération de l’intérêt supérieur des enfants, il assigna la maison conjugale à la mère et diminua le montant de la pension alimentaire que le requérant était tenu de payer à 230 euros par mois.

Le requérant déposa une réclamation contre l’ordonnance du tribunal. Le 3 octobre 2003, la cour d’appel de Bologne accueillit la réclamation du requérant. Elle soutint que le tribunal avait statué

ultra petita

et, affirmant qu’aucun fait nouveau n’était survenu depuis la séparation, confirma les conditions de la séparation telles que convenues par les parties le 21 mai 2001.

b. La procédure de divorce

Le 26 mars 2004, une autre tentative d’expulsion de la part de l’huissier de justice échoua. L.M. déclara ne pas avoir trouvé de domicile adéquat pour les enfants et demanda un sursis à l’exécution de l’expulsion. L’huissier renvoya l’expulsion au 2 avril 2004.

Le 25 mars 2004, L.M. avait entre-temps présenté devant le tribunal de Rimini une demande visant à obtenir le divorce.

Le 29 mars 2004, dans le cadre de cette procédure, L.M. demanda au tribunal de Rimini, statuant en procédure d’urgence, de lui accorder l’assignation de la maison conjugale. Par une ordonnance du 1

er

avril 2004, le tribunal fit droit à la demande de L.M. et lui assigna provisoirement la maison conjugale.

Par une ordonnance du 8 juin 2004, le président du tribunal de Rimini, juge de la mise en état, confirma le décret d’urgence et attribua provisoirement la maison conjugale à L.M. Il soutint que l’attribution temporaire de la maison conjugale au parent à qui était confiée la garde des enfants, même décidée

par voie d’urgence, était nécessaire compte tenu de l’incapacité des deux parents de garantir aux enfants un domicile adéquat, et cela toute abstraction faite des rapports patrimoniaux entre eux.

Le même jour, le président du tribunal se nomma lui-même juge d’instruction et renvoya l’affaire au 23 novembre 2004. La procédure de divorce demeure actuellement pendante devant le tribunal de Rimini.

B.

Le droit interne pertinent

Selon l’article 710 du code de procédure civile, les parties dans une procédure de séparation de corps peuvent demander la modification des modalités de la séparation. Le tribunal peut adopter des mesures provisoires et peut changer celles-ci au cours de la procédure.

Au sens de l’article 4 de la loi n

o

898 de 1970, en matière de divorce, le président du tribunal peut, même d’office, prendre les mesures provisoires et urgentes qu’il considère nécessaires dans l’intérêt des enfants mineurs. Ces mesures peuvent par la suite être révoquées par le juge d’instruction, qui est nommé par le président du tribunal.

GRIEFS

Invoquant les articles 6 et 8 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint de l’impossibilité prolongée de récupérer sa maison en dépit de l’accord conclu avec son ex-épouse et homologué par le tribunal de Rimini.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit de propriété tel que garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Il affirme que l’impossibilité prolongée de récupérer sa maison, malgré l’accord passé avec son ex-épouse et homologué par le tribunal et le paiement de son obligation, a lésé son droit au respect de sa propriété et engendré d’importantes difficultés économiques.

Selon la jurisprudence de la Cour, l’article 1 du Protocole n

o

1, qui garantit en substance le droit de propriété, contient trois normes distinctes (arrêt

James et autres c. Royaume-

Uni du 21

février 1986, série A n

o

98, pp.

29-30, §

37)

: la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété

; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions

; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. La deuxième et la troisième, qui ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété, doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première (

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, § 55, CEDH 1999-II). En outre, la nécessité d’examiner la question du juste équilibre «

ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de la légalité et n’était pas arbitraire

» (ibidem, § 58).

En l’espèce, la Cour observe tout d’abord qu’il n’y a jamais eu de contestation quant au droit de propriété du requérant sur la maison conjugale. Partant, l’impossibilité pour le requérant de récupérer temporairement la disponibilité de sa propriété constitue une ingérence dans la jouissance de son droit au respect de ses biens.

Cette ingérence relève de la réglementation de l

’usage des

biens, au sens du deuxième paragraphe de l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Agosi c.

Royaume-Uni

, arrêt du 24 octobre 1986, série A n

o

108, p. 17, § 51 et suivants,

et

Handyside c.

Royaume-Uni

, arrêt du 7 décembre 1976, série A n

o

24, pp. 29 et 30). Celui-ci érige les Etats contractants seuls juges de la «

nécessité

» d’une ingérence. La Cour doit par conséquent se borner à contrôler la légalité et la finalité de la restriction dont il s’agit (

Handyside,

précité, § 62).

En ce qui concerne le respect de la condition de la légalité, la Cour observe d’abord que les décisions judiciaires ayant entraîné des retards dans la libération de la maison du requérant ont été prises dans le cadre des procédures de séparation de corps et de divorce. Dans les deux cas, l’ingérence était prévue par la législation en vigueur.

En effet, l’article 710 du code de procédure civile, envisageant la possibilité pour les époux de demander la modification des conditions de la séparation, prévoit l’adoption de mesures provisoires par le tribunal. Cette disposition obéit à l’exigence de préserver l’égalité entre les époux après leur séparation, dans le respect des devoirs de solidarité entre conjoints ainsi que des obligations parentales de ceux-ci.

De même, la législation en matière de divorce prévoit l’adoption de mesures d’urgence pour protéger le bien-être des enfants mineurs du couple.

En l’espèce, la Cour observe que les décisions comportant les sursis à l’exécution de l’expulsion de L.M. de la maison ont été justifiées par le respect des intérêts supérieurs de mineurs dont celle-ci avait la garde. Il ne ressort pas du dossier que les autorités judiciaires aient statué arbitrairement.

S’agissant du but de l’ingérence, la Cour ne doute pas que celle-ci poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits d’autrui, conformément à l’intérêt général. Dans cette affaire, les autorités nationales ont été amenées à mettre en balance le droit du requérant de jouir pleinement de ses biens et le droit de ses enfants, envers lesquels il avait des obligations parentales, de vivre dans la maison familiale, avec le parent à qui avait été confiée la garde, en attendant une solution de remplacement convenable.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour aboutit à la conclusion que l’exigence de proportionnalité a été satisfaite et que le juste équilibre a été ménagé. Il n’y a donc aucune apparence de violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, cette partie de la requête étant dès lors manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le requérant affirme que les décisions du tribunal de Rimini ayant eu pour effet de retarder la récupération de sa maison sont contraires aux conditions prévues par l’accord avec son ex-épouse ainsi qu’à la législation en vigueur.

La Cour rappelle d’emblée qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres,

Brualla Gómez de la Torre c.

Espagne

, arrêt du 19 décembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VIII, p.

2955, § 31, et

Edificaciones March Gallego S.A. c.

Espagne

, arrêt du 19 février 1998,

Recueil

1998-I, p. 290, § 33). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation.

En l’espèce, il ressort du dossier que le tribunal a amplement motivé les décisions et rien ne permet de conclure que les autorités nationales aient jugé de façon arbitraire. D’ailleurs, le requérant a pu contester les décisions litigieuses et présenter ses arguments devant les juridictions compétentes.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le requérant affirme que l’impossibilité de prendre possession de sa maison l’a conduit à vivre de façon précaire et l’a empêché de faire des projets de vie.

La Cour estime qu’eu égard à ses conclusions concernant l’article

1 du Protocole n

o

1 et aux éléments pris en compte pour arriver à ces conclusions, aucune question distincte ne se pose sous l’angle de l’article

8 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Mark

Villiger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier adjoint

Président