a cererii nr. 40073/98
prezentată de İhsan BİLGİN
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședință din 28 ianuarie 2003 în cameră compusă din
D.
J.-P.
Costa
,
președintele
,
D.
A.B.
Baka
,
D.
Gaukur
Jörundsson
,
D.
L.
Loucaides
,
D.
R.
Türmen
,
D.
C.
Bîrsan
,
D-na
A.
Mularoni,
judecători
,
și
D.
.
E
arly,
grefier adjunct de secțiune
,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 29 decembrie 1997,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantul,
După deliberare, render următoarea decizie
:
Reclamantul, İhsan Bilgin, este un cetățean turc, născut în 1965 și rezidând la Batman. Este fiul lui Mehmet Mehdi Bilgin («
M.M. Bilgin
»), ucis la 27 august 1994 de paznici de sat. Reclamantul este reprezentat în fața Curții de D-na Sedat Özevin, avocat la barou Diyarbakır (Turcia).
A.
Circumstanțele cauzei
Fapturile principale care sunt la originea cererii sunt contestate între părți.
Conform reclamantului, ca urmare a distrugerii hameului Görülentepe (satul Dutveren, provincia Batman) și a casei lor de forțele ordinii în 1992, reclamantul și familia sa s-au mutat în centrul orașului Batman. El susține că la 27 august 1994, tatăl său a fost ucis de paznici de sat («
paznicii
»), în timp ce se plimba pe lângă satul Beșpınar.
Cât privește Guvernul, acesta reamintește mai întâi situația care domina regiunea sud-est a Turciei la momentul faptelor și expune că din aproximativ 1985, au izbucnit tulburări grave care au costat viața a mii de oameni în această regiune, între forțele de securitate și membrii PKK.
În ceea ce privește prezenta cauză, Guvernul își bazează versiunea faptelor în special pe rezultatele investigațiilor întreprinse cu privire la asasinarea lui M.M. Bilgin. Ceea ce rezultă din documentele versate în dosarul acestei anchete poate fi rezumat după cum urmează:
Conform constatărilor faptelor la data de 27 august 1994, la aceeași dată, circa 23 ore, s-au auzit niște împușcături provenind din postul paznicilor din Beșpınar, al cărui șef, contactat de jandarmerie cu ajutorul unui talkie-walkie, a răspuns că au tras pe cineva și că acesta era rănit. Jandarmii au sosit la fața locului și au găsit un om pe jos, purtând o cămașă albastră din denim, pantaloni portocaliu din in și pantofi de sport, și lovit de gloanțe la nivelul flanului drept, cotului stâng și gleznelor. Au ordonat transportul rănitului la spitalul Batman. Aceste constatări de fapte conțin și pasajul următor
: «
în timpul căutărilor efectuate dimineața zilei de 28.08.94 s-au găsit 17 cămări de calibru 7.62 x 43 aparținând pistol-mitraliezoarelor de tip
Kalașnikov
».
Așa cum rezultă din raportul examinării medico-legale datat din 28
august 1994, jandarmii au anunțat procurorul Republicii Beșiri («
procurorul
») despre incident circa la 1 ora noaptea. La 10 ore, acesta a ordonat examinarea cadavrului la dispensarul Beșiri. Potrivit acestui raport, cadavrul aparținea unui bărbat înalt de 1,75 metri și cântărind între 65- 68 kg.
; purta pantaloni verzi și pieptul îi era gol. Medicul legist a constatat o intrare de glonț pe partea superioară a ficatului și o ieșire pe partea stângă
; intestinele și splina erau sfâșiate de acest impact și probabil același glonț a distrus și partea inferioară a brațului stâng. Intrări și ieșiri ale unui al doilea glonț s-au observat pe ambii gleznei. În consecință, medicul a concluzionat că cauza decesului era, fără îndoială, hemoragia provocată de distrugerea ficatului, splinei și intestinelor, și că nu era necesar să se facă o autopsie clasică.
La 1
septembrie 1994, fratele reclamantului, Șakir Bilgin, a cerut procurorului să-i furnizeze o copie a raportului de autopsie privind tatăl lor și a depus o plângere formală împotriva asasinilor lor.
Tot la 1
septembrie 1994, procurorul a adresat comandamentului jandarmeriei Beșiri o scrisoare, prin care a cerut
identificarea și citarea paznicilor implicați în incidentul din 27 august 1994.
Nicio acțiune nu fiind luată la cererea sa, procurorul a trebuit să o reia la 26 octombrie 1994, 14 ianuarie și 14 martie 1995.
La 18 aprilie 1995, jandarmeria Beșiri l-a chemat pe F.Y. ca autor, și pe B.G. și H.G. ca martori în fața procurorului. A expediat, de asemenea, declarațiile scrise ale acestora, datate din 28 august 1994.
În depunerea sa în fața jandarmeriei, F.Y. a afirmat că la 26 august 1994, subofițerul H.Y., comandantul jandarmeriei, avertizase paznicii de o posibilă invazie în satul lor de o grupare de teroriști PKK, de 40 la 50 persoane, și le cerea să fie vigilenți. În noaptea incidentului, F.Y., precum și B.G. și H.G. au fost alocați postului de pază nr. 1. Circa 23 ore, au văzut o persoană care se apropia în alergare în zig-zag și accovând din când în când. Bărbatul purta un obiect lung care părea a fi o pușcă. I-au ordonat să se oprească, mai întâi în turcă și apoi
în kurdă. Bărbatul și-a continuat avansul. Când era la o sută de metri de post, F.Y. a tras mai întâi în aer. Omul neapucând să se oprească, a tras apoi la picioarele sale. Bărbatul a continuat totuși să alerge
până să intre în perimetrul periculos, și anume în raza unei grenade. F.Y. a tras din nou și omul s-a prăbușit în sfârșit. Cu ajutorul lanternelor lor, F.Y. și ceilalți paznici de sat au constatat că omul nu purta o pușcă ci un băț. L-au interogat asupra identității, dar omul ținea discursuri incoerente. L-au transferat apoi la spitalul Batman, observând că era rănit la abdomen, picioare și braț. În declarația sa, F.Y. a precizat, de asemenea, că PKK folosea uneori persoane sub influența drogurilor care anulau orice senzație de durere pentru a descoperi posturile forțelor ordinii și poziția artileriei grele.
Paznicii H.G. și B.G. au depus în același sens.
La 20 aprilie 1995, F.Y., B.G. și H.G. au apărut în fața procurorului. F.Y. și-a retras declarațiile făcute în fața jandarmeriei
: el ar fi fost primul care a tras pe M.M. Bilgin după ce l-a ordonat și a tras în aer. El a precizat că au fost trei, cu B.G. și H.G., care au tras din poziția lor, pentru a-l face inoperant, deci pentru a-l ucide, când a pătruns în perimetrul periculos de 15 la 20 de metri. A mai adăugat că alte focuri au fost lansate din două alte posturi de pază situate la 150 la 200 de metri la dreapta și la stânga de al lor. La rândul lor, B.G. și H.G. au recunoscut
că au tras în același timp cu F.Y. cu intenția de a ucide individul cu băț, pe care l-au luat pentru un terorist înarmat, pentru că nu a obedit ordinului lor de a se opri și pentru că se apropia periculos.
Tot la 20 aprilie 1995, un alt paznic, H.Y., a fost de asemenea interogat
de procuror. El a afirmat că se afla la poziția cea mai departe de individ și că el însuși a tras o singură glonț. El a expus că, de fapt, toți paznicii au deschis focul, dar mai intens din poziția unde se aflau F.Y., B.G. și H.G.. El a explicat că crezuseră că se confruntă cu un terorist și au tras pentru a-l ucide, în circumstanțele descrise mai sus.
La 21 aprilie 1995, alți șase paznici, İ.E., B.E. A.G., B.K., A.B. și M.C.E., au apărut la rândul lor. Primul a declarat că a perceput individul la 150 de metri și a tras cinci la șase gloanțe. Al doilea a declarat că a făcut același lucru de la 250 de metri, fără a percepe individul și crezând că a avut loc un atac al teroristului. Cât privește ultimii patru, toți au declarat că au tras cu «
Kalașnikov
» puse la dispoziția lor de jandarmerie.
Tot la 21 aprilie 1995, procurorul a cerut jandarmeriei să întocmească o schiță detaliată indicând poziția posturilor din care au fost efectuate focurile
; a ordonat, de asemenea, ca un examen balistic să fie efectuat de laboratorul criminalistic al direcției de siguranță Diyarbakır pe cămările găsite la fața locului incidentului și pe armele folosite de paznicii implicați.
La 8 mai 1995, comandantul jandarmeriei a confirmat parchetului
că paznicii F.Y., A.T., H.G., B.G., B.K., A.K., B.E., M.C.E., İ.E. și A.B. au acționat în îndeplinirea funcțiilor lor.
La 9 iunie 1995, procurorul a transmis dosarul de investigație procurorului Republicii Batman. La 24 ianuarie 1996, acesta a pus sub acuzație zece paznici în fața curții de asisă Batman («
curtea de asisă
»), pentru omor intenționat asupra persoanei M.M. Bilgin, precizând că era, cu toate acestea, imposibil să se identifice principalul responsabil al decesului infligat în cazul de față.
Sezată în cauză, curtea de asisă a cerut jandarmeriei Beșpınar să restituie parchetului Batman cele șaptesprezece cămări menționate în constatările faptelor din 27 august 1994. La 29 iunie 1995, procurorul Batman a cerut, la rândul său, jandarmeriei Beșeri să-i transmită cămările menționate în diferitele procese-verbale versate în dosar.
La 18 ianuarie 1996, jandarmeria Beșeri a răspuns că nu s-au găsit cămări la fața locului.
Printr-o scrisoare din 27 februarie 1996, jandarmeria, aparent din Beșpınar, a anunțat că cămările cerute nu se
aflau în posesia lor. Cu privire la aceasta, a comunicat transcrierea cuvintelor rostite la telefon de subofițerul H.E.: «
(...) acele cămări nu fuseseră recuperate de jandarmerie, nici trimise odată cu procesele-verbale trimise parchetului ».
La ședința din 29 februarie 1996 în fața curții de asisă, acuzatul F.Y. a afirmat că comandantul H.E., sosit la fața locului după incident, le-a sfătuit să imputeze crima unuia singur dintre ei. În acest scop, ar fi procedat la extragerea la sorți între trei paznici, F.Y., H.G. și B.G., care ocupaseră poziția cea mai apropiată de victimă. Așa că F.Y. ar fi fost desemnat ca presupusul responsabil al focului mortal, și declarații false ar fi fost semnate în acest sens.
La ședință, H.G. și B.G. au confirmat această versiune a faptelor. Cei trei oameni au precizat că nu gendarmi au strâns cămările dispersate, ci ei înșiși
; le-ar fi amestecat cu alte cămări goale înainte de a le duce la jandarmerie pentru a obține cartușe noi.
La 17 martie 1997, reclamantul s-a constituit «
parte intervenantă
», în timp ce-și rezerva dreptul civil de reparație din cauza morții tatălui său.
La cererea curții de asisă, printr-un act de acuzare din 30 iunie 1997, comandantul H.E. și șase subordonați au fost trimiși la judecată pentru întocmirea unui fals raport de constatare, disimularea dovezilor, abuzul de funcții, pe scurt, pentru obstrucționarea investigației penale.
Privind paznicii implicați, printr-o ordonanță din 11 septembrie 1997, curtea de asisă a hotărât suspendarea judecății, considerând că, în temeiul articolului 74 al legii nr.
442 privind administrația satelor, paznicii care au comis o infracțiune în exercitarea funcțiilor lor trebuiau judecați conform legii care reglementează urmărirea funcționarilor. În consecință, a concluzionat că continuarea urmăririi penale depindea de aprobarea consiliului administrativ Beșiri.
La 24 octombrie 1997, reclamantul a depus opoziție împotriva acestei ordonanțe în fața curții de asisă Midyat. Invocând, în special, articolele 2 și 13 ale Convenției, a remarcat că paznicii au
recurs inutil la forța letală. El a mai adăugat că dispoziția în cauză a legii nr.
442 nu prevedea ca paznicii să fie supuși legii privind urmărirea funcționarilor. El a argumentat și cu necesitatea de a considera actul criminal din cazul de față ca fiind comis în cadrul unei «
funcții judiciare
», dat fiind că vizau arestarea unui suspect pentru a-l prezenta unei autorități judiciare. Conform reclamantului, paznicii trebuiau, deci, să fie urmăriți și judecați conform dreptului comun, fără a uita că din cauza manevrelor ilicite ale forțelor ordinii, nu putuseră fi trimiși decât șaisprezece luni după crimă.
La 4 noiembrie 1997, curtea de asisă Midyat a respins opoziția reclamantului, subliniind că calificarea de «
funcționar
» dată paznicilor implicați era bazată pe faptul că salariile lor erau incluse în bugetul ministerului de Interne.
Între timp, printr-o hotărâre din 8 octombrie 1998, comandantul H.E. și cei șase coacuzați au fost achitați de acuzațiile de obstrucționare a justiției, pe motivul lipsei dovezilor suficiente împotriva lor.
Printr-un decret din 27 august 1998, ținând cont de raportul investigației administrative întocmit de un inspector, consiliul administrativ Beșiri a hotărât că nu era cazul să se angajeze o urmărire penală împotriva paznicilor.
La 14 septembrie 1998, sesizat din oficiu în virtutea legii, tribunalul administrativ regional Diyarbakır a confirmat acest decret, pe motiv că acuzațiile de omor intenționat nu erau susținute și că nu existau
dovezi suficiente susceptibile să justifice introducerea unei acțiuni publice împotriva paznicilor implicați.
B.
Dreptul și practica internă relevante
La momentul faptelor, dacă presupusul autor al unei infracțiuni era un agent al funcției publice și dacă actul fusese comis în exercitarea funcțiilor lui, investigația preliminară a cauzei depindea de legea din 1913 privind urmărirea funcționarilor, care limita competența
ratione personae
a ministerului public cât privește această etapă a procedurii. În cazuri de genul acesta, investigația preliminară era în sarcina exclusivă a comitetului administrativ local în cauză (cel al districtului sau departamentului, în funcție de statutul persoanei în cauză) și deschiderea urmăririi penale depindea de
autorizarea sa prealabilă. Odată dată această autorizare, era obligatoriu ca procurorul Republicii să conducă cauza.
Deciziile comitetelor puteau fi atacate în fața instanțelor judiciare administrative regionale sau Consilului de Stat, în funcție de caz
; sesizarea era din oficiu, în caz de decizie de neînceput.
În virtutea articolului 4, alineatul i) al decretului nr.
285 din 10 iulie 1987 privind autoritatea guvernatorului regiunii cu stare de urgență, legea din 1914 se aplica și membrilor forțelor ordinii dependenți de acum guvernator.
Invocând art. 2 al Convenției, reclamantul susține că tatăl său a fost intenționat ucis de paznici de sat și că această crimă constituie un recurs abuziv la forța letală.
Reclamantul denunță, de asemenea, insuficiența investigației efectuate în legătură cu aceasta și manevrele efectuate de forțele ordinii pentru a ascunde dovezile și a obstrucționa justiția. În acest sens, invocă art. 13 al Convenției, considerând că a fost privat de un recurs efectiv pentru a-și apăra reclamațiile în fața instanțelor naționale.
Reclamantul se plânge că circumstanțele în care tatăl său a găsit moartea și investigația efectuată în legătură cu aceasta au emis o încălcare a articolelor 2 și 13 ale Convenției, care stabilesc
:
art. 2
«
1.
Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi infligată nimănui cu intenție, decât în execuția unei sentințe capitale pronunțate de o instanță în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă de lege.
2.
Moartea nu este considerată a fi infligată în încălcare a acestui articol în cazurile în care ar rezulta din recurs la forță făcut absolut necesar:
a)
pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b)
pentru a efectua o arestare regulată sau pentru a preveni evadarea unei persoane regulat deținute;
c)
pentru a răspunde, în conformitate cu legea, unei revolte sau insurecții.
»
art. 13
«
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane agând în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
A.
Argumentele părților în litigiu
1.
Guvernul
În observațiile sale, Guvernul nu ridică nicio excepție preliminară.
Cât privește pe fond, el susține mai întâi numeroasele atacuri teroriste deja perpetrate în satele ale căror locuitori refuzaseră să ajute PKK. În vedere acestei situații alarmante, era necesar, conform Guvernului, să se ia anumite măsuri pentru a proteja viața cetățenilor, printre care, citez instituția de paznici de sat. De fapt, în cadrul luptei împotriva terorismului, civili au fost desemnați ca paznici de sat, conform statutului prevăzut la art. 74 al legii privind satele. Aceste persoane, remunerate de stat, lucrau sub controlul comandamentului general al jandarmeriei, în cadrul funcțiilor care puteau fi atribuite lor din birou pe bază temporară sau pentru care se puteau oferi, chiar pe bază voluntară.
Privitor la cauza de față, Guvernul expune că satul Beșeri se afla într-o regiune extrem de sensibilă și reamintește că, din cauza refuzului său de a susține PKK, acest sat fusese deja victima unui raid terorist în ianuarie 1994, ceea ce dovedia existența unui pericol real pentru locuitori. În acest sens, Guvernul susține, de altfel, că înaintea incidentului, paznicii satului Beșeri au fost avertizați, de comandamentul lor, de o posibilă invazie planificată de o grupare de aproximativ 40 terorști.
În noaptea incidentului care a costat viața lui M.M. Bilgin, paznicii ar fi somat de trei ori, în kurdă și turcă. Defunctul neapucând să asculte, paznicii ar fi tras mai întâi în aer apoi pe om, convinși că se agita despre un militant PKK, sub influența unei droguri, proiectând să le arunce o grenadă, pentru că se apropia periculos, nu asculta nici o somație și ținea în mână un obiect asemănător unei arme. În acest sens, Guvernul explică că, potrivit surselor oficiale, PKK ar fi folosit astfel numeroși militanți, insensibilizați de droguri, pentru a obține informații despre efectivul și poziționarea forțelor ordinii. El argumentează, în plus, că, potrivit declarațiilor făcute în fața autorităților judiciare din partea apropiaților reclamantului, defunctul era
un handicap mental. Dacă nu ar fi fost cazul, niciodată nu ar fi încercat să intre în această zonă, și cu atât mai mult nu noaptea
; ar fi ascultat somatiile paznicilor, știind că, altfel, și-ar fi pus viața în pericol.
Guvernul susține că forța folosită de paznici de sat împotriva lui M.M. Bilgin era absolut necesară în circumstanțele cauzei de față, deci compatibilă cu art. 2 al Convenției, pentru că urmăreau unul din obiectivele enumerate în al doilea paragraf al acestei dispoziții, și anume starea de legitimă apărare. Aceasta era, pe de o parte, apărarea locuitorilor și, pe de altă parte, propria apărare a paznicilor de sat. Aceștia din urmă au crezut sincer și în mod rezonabil că omul era pe cale să declanșeze o grenadă
: nu aveau, deci, altă soluție decât să tragă. Pe acest subiect, Guvernul se referă la hotărârea McCann și alții c. Regatul Unit (hotărâre din 27 septembrie 1995, seria A nr.
324, §§ 191-200) și susține asemănarea dintre faptele supuse Curții. El pledează că, ca și în acest precedent, problema dacă recurs era necesar și potrivit trebuie examinată ținând cont de situația din satul Beșiri și de circumstanțele particulare ale cauzei.
Privitor la investigația efectuată de autorități, Guvernul se referă la cererea nr.
19664/92 (hotărâre Çelebi c. Turcia din 5 iunie 2001) unde Curtea concluzionase inadmisibilitatea unui grief similar, considerând că investigația pusă sub acuzare era efectuată într-o manieră efectivă și aprofundată. La fel ca ceea ce a fost observat în această cauză, Guvernul susține că în cazul de față procurorul, de îndată ce a fost anunțat despre incident, a inițiat investigații împotriva paznicilor de sat și a efectuat o autopsie. Din parte cealaltă, curtea de asisă Batman a ordonat parchetului Beșiri să investigheze o posibilă implicare a membrilor jandarmeriei în falsificarea și disimularea dovezilor și un examen balistic pe puștile paznicilor și cămările găsite la fața locului.
Guvernul cere, în sfârșit, Curții să declare cererea inadmisibilă pe motiv că acuzațiile reclamantului, care rezultă din art. 2 al Convenției, combinat cu art. 13 al acesteia, sunt lipsite de temei.
Reclamantul respinge teza Guvernului conform căreia moartea tatălui său era legitimată de o necesitate absolută de a-l ucide.
El evidențiază depunerile lui B.G. și H.G., adunate de procuror la 20 aprilie 1995, care ar demonstra că în cazul de față moartea a fost infligată cu intenție, în circumstanțe mai mult decât îndoielnice.
În acest sens, el expune că incidentul a avut loc pe o cale rutieră națională, deschisă publicului și nu calificată ca zonă de securitate. El deplorează argumentul conform căruia tatăl său ar fi intrat în această zonă pentru că era handicap mental. De fapt, calea rutieră în cauză era iluminată de proiectoare și distanța dintre poziția nr.
1 și punctul unde tatăl său a fost lovit pentru prima dată, era de 75 la 100 de metri. Paznicii au văzut, deci, sau ar fi trebuit să vadă că tatăl său nu purta o armă. În plus, faptul că o persoană deschide focul de foc mergând pe o cale rutieră națională iluminată nu ar corespunde nici unei logici.
Contestând aplicarea articolului 2 § 2 al Convenției în prezenta cauză, reclamantul pune accent pe natura locurilor incidentului
: situată în afara sectorului de locuințe, această regiune nu ar prezenta niciun pericol pentru viața cuiva. Oprindu-se pe constatările faptelor întocmite de autorități, el susține că paznicii de sat, în apărare în poziția lor, nu ar putea invoca niciun risc pentru ei din cauza unui om care se afla la mai mult de 75 de metri. În orice caz, presupunând că ar fi fost cazul, forța folosită în cauza de față nu ar putea fi considerată proporțională. În acest sens, reclamantul expune că persoanele desemnate pentru posturile de paznic de sat nu sunt instruite în mod serios și la nivelul funcțiilor care li se atribuie pentru a lupta împotriva terorismului. Prin urmare, consideră că statul a eșuat în responsabilitatea sa de a alege și antrena paznici de sat pentru a fi apți să răspundă cerințelor funcției lor care, aparent, ar fi să asigure securitatea persoanelor și bunurilor lor.
De altfel, reclamantul atrage atenția asupra contradicțiilor flagrante dintre constatările faptelor pe care Guvernul le invocă și raportul de autopsie cât privește descrierea îmbrăcăminții defunctului și dispariția suspectă a acesteia. El consideră, de asemenea, că absența oricărei examinări pentru a evalua distanța focului constituie o neîndeplinire neglijabilă cât privește eficacitatea investigațiilor.
În sfârșit, reclamantul contestă caracterul imparțial și dependent al consilului administrativ și susține că, prin protejarea agenților care au falsificat
și ascuns dovezi, însuși administrația ar trebui considerată ca având împiedicat ca justiția să fie pronunțată.
B.
Evaluarea Curții
Curtea a efectuat o evaluare preliminară a faptelor și argumentelor părților cât privește substanța reclamațiilor prezentate pe baza articolelor 2 și 13 ale Convenției, înțelegând că nu a fost chemată să cunoască o problemă preliminară privind admisibilitatea cererii. Aceasta fiind situația, Curtea consideră că nu poate fi în măsură să se pronunțe, la această etapă a procedurii, asupra acestor reclamații, care, neîntâmpinând, de altfel, niciun motiv de inadmisibilitate prevăzut la art. 35 al Convenției, pun întrebări de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să trebuie să releve de un examen pe fond.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea admisibilă, cu rezerva tuturor mijloacelor pe fond.
.
E
arly
J.-P.
Costa
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
40073/98
présentée par İhsan BİLGİN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 28 janvier 2003 en une chambre composée de
M.
J.-P.
Costa
,
président
,
M.
A.B.
Baka
,
M.
Gaukur
Jörundsson
,
M.
L.
Loucaides
,
M.
R.
Türmen
,
M.
C.
Bîrsan
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et
de
M
.
E
arly,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 décembre 1997,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, İhsan Bilgin, est un ressortissant turc, né en 1965 et résidant à Batman. Il est le fils de Mehmet Mehdi Bilgin («
M.M. Bilgin
»), tué le 27 août 1994 par des gardes de village. Le requérant est représenté devant la Cour par M
e
Sedat Özevin, avocat au barreau de Diyarbakır (Turquie).
A.
Les circonstances de l’espèce
Les principaux faits à l’origine de la requête sont controversés entre les parties.
D’après le requérant, suite à la destruction de leur hameau Görülentepe (village de Dutveren, province de Batman) et de leur maison par les forces de l’ordre en 1992, le requérant et sa famille partirent vivre dans le centre ville de Batman. Il soutient que le 27 août 1994, son père fut tué par des gardes de village («
les gardes
»), alors qu’il marchait aux abords du village de Beșpınar.
Quant au Gouvernement, il rappelle d’abord la situation qui régnait dans la région du sud-est de la Turquie au moment des faits
et expose que depuis 1985 environ, de graves troubles qui ont coûté la vie à des milliers de personnes, font rage dans cette région, entre les forces de sécurité et les membres du PKK.
En ce qui concerne cette présente affaire, le Gouvernement fonde sa version des faits notamment sur les résultats des investigations entreprises au sujet du meurtre de M.M. Bilgin. Ce qui ressort des documents versés au dossier de cette enquête peut se résumer comme suit :
D’après l’état des lieux dressé le 27 août 1994, à cette même date, vers 23 heures, on entendit retentir quelques coups de feu en provenance du poste des gardes de Beșpınar, dont le chef, contacté par la gendarmerie à l’aide d’un talkie-walkie, répondit qu’ils avaient tiré sur un individu et que ce dernier était blessé. Les gendarmes arrivèrent sur les lieux et y
découvrirent un homme à même le sol, vêtu d’une chemise bleue en jean, d’un pantalon orange en lin et de chaussures de sport, et touché par balles au niveau du flanc droit, du coude gauche et des chevilles. Ils firent transférer le blessé à l’hôpital de Batman. Cet état des lieux contient également le passage suivant
: «
lors des recherches effectuées le matin du 28.08.94 il a été trouvé 17 douilles de calibre 7.62 x 43 appartenant au pistolet-mitrailleur de type
Kalachnikov
».
Ainsi que cela ressort du rapport de l’examen médico-légal daté du 28
août 1994, les gendarmes avisèrent le procureur de la République de Beșiri («
le procureur
») de l’incident vers 1 heure du matin. A 10 heures, celui-ci fit examiner la dépouille mortelle au dispensaire de Beșiri. Selon ce rapport, le cadavre appartenait à un homme grand de 1,75 mètres et pesant entre 65- 68 kg.
; il portait un pantalon vert et son torse était nu. Le médecin légiste constata une entrée de balle sur la partie supérieure du foie ainsi qu’une sortie du côté gauche
; les intestins et la rate étaient éclatés par cet impact et probablement la même balle avait également détruit la partie inférieure du bras gauche. Des entrées et sorties d’une seconde balle furent observées sur les deux chevilles. Par conséquent, le médecin conclut que la cause de la mort était sans conteste l’hémorragie provoquée par la destruction du foie, de la rate et des intestins, et qu’il n’était pas nécessaire de procéder à une autopsie classique.
Le 1
er
septembre 1994, le frère du requérant, Șakir Bilgin, demanda au procureur de lui délivrer copie du rapport d’autopsie concernant leur père et déposa une plainte formelle contre ses meurtriers.
Toujours le 1
er
septembre 1994, le procureur adressa au commandement de la gendarmerie de Beșiri une lettre, par laquelle il requit
l’identification et la convocation des gardes impliqués dans l’incident du 27 août 1994.
Aucune suite n’ayant été donnée à sa demande, le procureur dut la réitérer les 26 octobre 1994, 14 janvier et 14 mars 1995.
Le 18 avril 1995, la gendarmerie de Beșiri fit comparaître devant le procureur, F.Y. en tant qu’auteur, et B.G. et H.G. en tant que témoins. Elle expédia également les dépositions écrites de ces derniers, datées du 28 août 1994.
Dans sa déposition à la gendarmerie, F.Y. affirmait que le 26 août 1994, le sous-officier H.Y., commandant de la gendarmerie, avait alerté les gardes d’un éventuel assaut dans leur village d’un groupe de terroristes du PKK, de 40 à 50 personnes, et leur demanda d’être vigilants. La nuit de l’incident, F.Y. ainsi que B.G. et H.G. furent ainsi affectés au poste de garde n
o
1.Vers 23 heures, ils virent un individu s’approcher en courant en zigzag et en s’accroupissant de temps en temps. L’homme portait un objet long qui semblait être un fusil. Ils lui enjoignirent de s’arrêter, d’abord en turc puis
en kurde. L’homme continua d’avancer. Lorsqu’il était à cent mètres du poste, F.Y. tira d’abord en l’air. L’homme ne s’étant pas arrêté, il tira alors sur ses pieds. L’homme continua cependant à courir
jusqu’à entrer dans le périmètre à risque, à savoir à la portée d’une grenade. F.Y. tira de nouveau et l’homme finit par s’écrouler. A l’aide de leurs lampes de poche, F.Y. et les autres gardes de village constatèrent que l’homme portait non pas un fusil mais un bâton. Ils le questionnèrent sur son identité, mais l’homme tenait des propos incohérents. Ils le transférèrent alors à l’hôpital de Batman, observant qu’il était blessé à l’abdomen, aux pieds et au bras. Dans sa déclaration, F.Y. précisa aussi que le PKK employait parfois des personnes sous l’emprise de stupéfiants ôtant toute sensation de douleur afin de découvrir les postes des forces de l’ordre et l’emplacement de leur artillerie lourde.
Le gardes H.G. et de B.G. déposèrent dans le même sens.
Le 20 avril 1995, F.Y., B.G. et H.G comparurent devant le procureur. F.Y. retira ses déclarations faites à la gendarmerie
: il serait le premier à avoir tiré sur M.M. Bilgin après l’avoir sommé et tiré en l’air. Il précisa qu’ils étaient trois, avec B.G. et H.G., à tirer à partir de leur position, afin de le rendre non opérationnel, donc, de le tuer, lorsqu’il avait pénétré le périmètre à risque de 15 à 20 mètres. Il ajouta par ailleurs que d’autres tirs avaient été lancés à partir de deux autres postes de garde sis à 150 à 200 mètres à droite et à gauche du leur. De leur côté, B.G. et H.G. admirent
avoir tiré en même temps que F.Y. avec l’intention de tuer l’individu au bâton, qu’ils prirent pour un terroriste armé, car il n’avait pas obéi à leur sommation de s’arrêter et qu’il se trouvait dangereusement rapproché.
Toujours le 20 avril 1995, un autre garde, H.Y. fut également entendu
par le procureur. Il affirma qu’il se trouvait dans la position la plus lointaine de l’individu et qu’il avait lui-même tiré une seule balle. Il exposa qu’en fait tous les gardes avaient ouvert le feu, mais plus intensément de la position où se trouvaient F.Y., B.G. et H.G.. Il expliqua qu’ils avaient cru être face à un terroriste et tiré pour le tuer, dans les circonstances décrites ci-devant.
Le 21 avril 1995, six autres gardes, İ.E., B.E. A.G., B.K., A.B. et M.C.E., comparurent à leur tour. Le premier déclara avoir aperçu l’individu à 150 mètres et tiré cinq à six balles. Le second déclara avoir fait même de 250 mètres, sans apercevoir l’individu et croyant qu’il y avait eu un assaut de terroristes. Quant aux quatre derniers, ils déclarèrent tous avoir tiré avec des «
Kalachnikov
» mis à leur disposition par la gendarmerie.
Toujours le 21 avril 1995, le procureur demanda à la gendarmerie d’établir un croquis détaillé indiquant l’emplacement des postes d’où les tirs avaient été effectués
; il ordonna par ailleurs qu’un examen balistique soit effectué par le laboratoire criminalistique de la direction de sûreté de Diyarbakır sur les douilles trouvées sur les lieux de l’incident ainsi que sur les armes employées par les gardes mis en cause.
Le 8 mai 1995, le commandant de la gendarmerie confirma au parquet
que les gardes F.Y., A.T., H.G., B.G., B.K., A.K., B.E., M.C.E., İ.E. et A.B. avaient agi en exécution de leurs fonctions.
Le 9 juin 1995, le procureur transmit le dossier d’enquête au procureur de la République de Batman. Le 24 janvier 1996, celui-ci mit les dix gardes en accusation devant la cour d’assises de Batman («
la cour d’assises
»), pour homicide volontaire sur la personne de M.M. Bilgin, précisant qu’il était néanmoins impossible d’identifier le responsable principal de la mort infligée en l’espèce.
Saisie de l’affaire, la cour d’assises demanda à la gendarmerie de Beșpınar de restituer au parquet de Batman les dix-sept douilles mentionnées dans l’état des lieux du 27 août 1994. Le 29 juin 1995, le procureur de Batman requit de son côté de la gendarmerie de Beșeri de lui faire parvenir les douilles mentionnées dans les différents procès verbaux versés au dossier.
Le 18 janvier 1996, la gendarmerie de Beșeri répondit qu’aucune douille n’avait été trouvée sur les lieux.
Par une lettre du 27 février 1996, la gendarmerie, semble-t-il de Beșpınar, fit savoir que les douilles requises ne se
trouvaient pas en leur possession. A ce sujet, elle communiqua la transcription des dires faits au téléphone par le sous-officier, H.E. : «
(...) lesdites douilles n’avaient pas été récupérées par la gendarmerie, ni remises avec les procès verbaux envoyés au parquet ».
Lors de l’audience du 29 février 1996 devant la cour d’assises, l’accusé F.Y. affirma que le commandant H.E., arrivé sur les lieux après l’incident, leur avait conseillé d’imputer le crime à un seul d’entre eux. A cette fin, il aurait procédé à un tirage au sort entre trois gardes, F.Y., H.G. et B.G, ayant occupé la position la plus proche de la victime. C’est ainsi que F.Y. aurait été désigné en tant que présumé responsable du tir mortel, et de fausses déclarations auraient été signées dans ce sens.
A l’audience, H.G. et B.G. confirmèrent cette version des faits. Les trois hommes précisèrent que ce n’était pas les gendarmes qui avaient ramassé les douilles dispersés, mais eux-mêmes
; ils les auraient mélangées avec d’autres douilles vides avant d’amener le tout à la gendarmerie afin de se procurer de nouvelles cartouches.
Le 17 mars 1997, le requérant se constitua «
partie intervenante
», en réservant son droit civil à réparation du fait de la mort de son père.
A la demande de la cour d’assises, par un acte d’accusation du 30 juin 1997, le commandant H.E. ainsi que six subordonnés furent déférés à la justice pour avoir dressé un faux état des lieux, dissimulé des preuves, abusé de leurs fonctions, en bref, pour avoir entravé l’enquête pénale.
S’agissant des gardes mis en cause, par une ordonnance du 11 septembre 1997, la cour d’assises décida de suspendre le jugement, considérant qu’aux termes de l’article 74 de la loi n
o
442 sur l’administration des villages, les
gardes ayant commis un délit pendant l’exercice de leurs fonctions devaient être jugés selon la loi régissant les poursuites des fonctionnaires. Par conséquent, elle conclut que la continuation de la poursuite judiciaire dépendait de l’aval du conseil administratif de Beșiri.
Le 24 octobre 1997, le requérant forma opposition contre cette ordonnance devant la cour d’assises de Midyat. Invoquant notamment les articles 2 et 13 de la Convention, il fit remarquer que les gardes avaient
inutilement recouru à la force meurtrière. Il ajouta que la disposition en question de la loi n
o
442 ne prévoyait pas que les gardes soient soumis à la loi sur la poursuite des fonctionnaires. Il argua aussi de la nécessité de considérer l’acte criminel d’espèce comme étant commis dans le cadre d’une «
fonction judiciaire
», étant donné qu’il visait à arrêter un suspect afin de le traduire devant une autorité judiciaire. D’après le requérant, les gardes devaient donc être poursuivis et jugés selon le droit commun, sans oublier qu’à cause des manœuvres illicites des forces de l’ordre, ils n’avaient pu être déférés que seize mois après le meurtre.
Le 4 novembre 1997, la cour d’assises de Midyat rejeta l’opposition du requérant, soulignant que la qualification de «
fonctionnaire
» donnée aux gardes en cause était fondée sur le fait que leurs salaires étaient inclus dans le budget du ministère de l’Intérieur.
Entre-temps, par un jugement du 8 octobre 1998, le commandant H.E. et les six coaccusés furent acquittés des chefs d’entrave à la justice, au motif d’absence de preuves suffisantes à leur charge.
Par un arrêté du 27 août 1998, compte tenu du rapport d’investigation administrative établi par un inspecteur, le conseil administratif de Beșiri décida qu’il n’y avait pas lieu d’engager une poursuite pénale contre les gardes.
Le 14 septembre 1998, saisi d’office en vertu de la loi, le tribunal administratif régional de Diyarbakır confirma cet arrêté, au motif que les allégations d’homicide volontaire n’étaient pas étayées et qu’il n’existait pas
suffisamment de preuves susceptibles de justifier l’introduction d’une action publique à l’encontre des gardes mis en cause.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
A l’époque des faits, si l’auteur présumé d’une infraction était un agent de la fonction publique et si l’acte a été commis pendant l’exercice de ses fonctions, l’instruction préliminaire de l’affaire relevait de la loi de 1913 sur les poursuites des fonctionnaires, laquelle limite la compétence
ratione personae
du ministère public quant à cette phase de la procédure. En pareil cas, l’enquête préliminaire étaient du ressort exclusif du comité administratif local concerné (celui du district ou du département, selon le statut de l’intéressé) et l’ouverture de poursuites pénales dépendait de son
autorisation au préalable. Une fois cette autorisation donnée, il incombait alors au procureur de la République de conduire l’affaire.
Les décisions des comités étaient susceptibles de recours devant les juridictions administratives régionales ou le Conseil d’Etat, selon le cas
; la saisine était d’office, en cas d’une décision de non-lieu.
En vertu de l’article 4, alinéa i) du décret n
o
285 du 10 juillet 1987 relatif à l’autorité du gouverneur de la région d’état d’urgence, la loi de 1914 s’appliquait également aux membres des forces de l’ordre dépendant dudit gouverneur.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant allègue que son père a été intentionnellement tué par les gardes de village et que ce meurtre constitue un recours abusif à la force meurtrière.
Le requérant dénonce également l’insuffisance de l’enquête menée à ce sujet ainsi que les machinations opérées par les forces de l’ordre pour dissimuler les preuves et entraver la justice. A cet égard, il invoque l’article 13 de la Convention s’estimant avoir été privé d’un recours effectif pour faire valoir ses griefs devant les instances nationales.
Le requérant se plaint de ce que les circonstances dans lesquelles son père a trouvé la mort et l’enquête y afférente a été menée ont emportée violation des articles 2 et 13 de la Convention, lesquels disposent
:
Article 2
«
1.
Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi.
2.
La mort n’est pas considérée comme infligée en violation de cet article dans les cas où elle résulterait d’un recours à la force rendu absolument nécessaire:
a)
pour assurer la défense de toute personne contre la violence illégale;
b)
pour effectuer une arrestation régulière ou pour empêcher l’évasion d’une personne régulièrement détenue;
c)
pour réprimer, conformément à la loi, une émeute ou une insurrection.
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Arguments des parties au litige
1.
Le Gouvernement
Dans ses observations, le Gouvernement ne soulève aucune exception préliminaire.
Quant au bien-fondé, il fait d’abord valoir les nombreuses attaques terroristes déjà perpétrées dans les villages dont les habitants avaient refusé d’apporter de l’aide au PKK. Au vu de cette situation alarmante, il était nécessaire, selon le Gouvernement, de prendre certaines mesures afin de protéger la vie des citoyens, parmi lesquelles, il cite l’instauration du système de gardes de village. En fait, dans le cadre de la lutte contre le terrorisme, des civils avaient été désignés en tant que gardes de village, conformément au statut prévu à l’article 74 de la loi relative aux villages. Ces personnes, rémunérées par l’Etat, œuvraient sous le contrôle du commandement général de la gendarmerie, dans le cadre des fonctions qui pouvaient leur être attribuées d’office à titre temporaire ou pour lesquelles elles pouvaient se proposer, même bénévolement.
Concernant le cas d’espèce, le Gouvernement expose que le village de Beșeri se trouvait dans une région hautement sensible et rappelle que, du fait de son refus de soutenir le PKK, ce village avait déjà subi un raid terroriste en janvier 1994, ce qui prouvait l’existence d’un danger réel pesant sur ses habitants. A cet égard, le Gouvernement soutient d’ailleurs qu’avant l’incident, les gardes du village de Beșeri avaient été avertis, par leur commandement, d’une éventuelle attaque planifiée par un groupe d’environ 40 terroristes.
La nuit de l’incident qui a coûté la vie à M.M. Bilgin, les gardes auraient sommé trois fois, en kurde et en turc. Le défunt n’ayant pas obtempéré, les gardes auraient d’abord tiré en l’air puis sur l’homme, persuadés qu’il s’agissait d’un militant du PKK, sous l’effet d’un stupéfiant, projetant de leur lancer une grenade, car il s’approchait dangereusement, n’obéissait à aucune sommation et tenait à la main un objet ressemblant à une arme. A cet égard, le Gouvernement explique que d’après les sources officielles, le PKK aurait ainsi utilisé nombre de militants, insensibilisés par la drogue, pour obtenir des informations sur l’effectif et le positionnement des forces de l’ordre. Il argue, de plus, que d’après les déclarations faites devant les autorités judiciaires de la part des proches du requérant, le défunt était
un handicapé mental. Si cela n’était pas le cas, il n’aurait jamais tenté d’entrer dans cette zone, et ce encore moins la nuit
; il aurait obéi aux sommations des gardes, sachant que, sinon, il mettrait sa vie en péril.
Le Gouvernement soutient que la force utilisée par les gardes de village contre M.M. Bilgin était absolument nécessaire dans les circonstances de l’espèce, donc compatible avec l’article 2 de la Convention, car il poursuivait l’un des objectifs énumérés dans le deuxième paragraphe de cette disposition, à savoir l’état de légitime défense. Il s’agissait, d’une part, de la défense des villageois et, d’autre part, de la propre défense des gardes de village. Ces derniers ont pensé sincèrement et de manière raisonnable que l’homme était sur le point de déclencher une grenade
: ils n’avaient donc pas d’autre solution que de tirer. A ce sujet, le Gouvernement se réfère à l’arrêt McCann et autres c. Royaume-Uni (arrêt du 27 septembre 1995, série A n
o
324, §§ 191-200) et fait valoir la ressemblance entre les faits soumis à la Cour. Il plaide qu’à l’image de ce précédent, la question de savoir si le recours utilisé était nécessaire et approprié devra être examinée en tenant compte de la situation régnant dans le village de Beșiri et des circonstances particulières de l’affaire.
Quant à l’enquête menée par les autorités, le Gouvernement se réfère à la requête n
o
19664/92 (arrêt Çelebi c. Turquie du 5 juin 2001) où la Cour avait
conclu à l’irrecevabilité d’un grief similaire, considérant que l’enquête mise en cause était menée d’une manière effective et approfondie. De même que ce qui a été observé dans cette affaire, le Gouvernement soutient qu’en l’espèce le procureur, dès qu’il a été avisé de l’incident, a initié des investigations contre les gardes de village et fait pratiquer une autopsie. De son côté, la cour d’assises de Batman a ordonné au parquet de Beșiri d’enquêter sur une éventuelle implication des membres de la gendarmerie dans la falsification et dissimilation des preuves ainsi qu’un examen balistique sur les fusils des gardes et les douilles trouvées sur les lieux.
Le Gouvernement prie, enfin, la Cour de déclarer la requête irrecevable au motif que les allégations du requérant, tirées de l’article 2 de la Convention, combiné avec son article 13, sont dénuées de fondement.
Le requérant réfute la thèse du Gouvernement selon laquelle la mort de son père était légitimée par une nécessité absolu de le tuer.
Il met en exergue les dépositions de B.G. et H.G, recueillies par le procureur le 20 avril 1995, qui démontreraient qu’en l’espèce la mort avait été infligée intentionnellement, dans des circonstances plus que douteuses.
A cet égard, il expose que l’incident a eu lieu sur une route nationale, ouverte au public et non qualifiée de zone de sécurité. Il déplore l’argument selon lequel son père serait rentré dans cette zone car il était handicapé mental. En réalité, la route dont il s’agit était éclairée par des projecteurs et la distance entre la position n
o
1 et le point où son père a été touché la première fois, faisait 75 à 100 mètres. Les gardes ont donc vu ou auraient dû
voir que son père ne portait pas d’arme. Du reste, le fait qu’une personne monte à l’assaut en marchant sur une route nationale éclairée ne correspondrait à aucune logique.
Contestant l’application de l’article 2 § 2 de la Convention dans la présente affaire, le requérant met l’accent sur la nature des lieux de l’incident
: sise en dehors du secteur d’habitation, cette région ne présenterait aucun danger pour la vie de qui que ce soit. En s’appuyant sur l’état des lieux dressé par les autorités, il allègue que les gardes de village, à l’abri dans leur position, ne sauraient arguer d’un quelconque risque pour eux du fait d’un homme se trouvant à plus de 75 mètres. En tout état de cause, à supposer que cela fût le cas, la force utilisée en l’espèce ne saurait passer pour proportionnelle. A cet égard, le requérant expose que les personnes désignées pour les postes de garde de village ne sont pas formées de manière sérieuse et à la hauteur des fonctions qu’on leur attribue pour lutter contre le terrorisme. Par conséquent, il estime que l’Etat a manqué à sa responsabilité de choisir et de former ses gardes de village pour qu’ils soient aptes à répondre aux exigences de leur fonction qui, soi-disant, serait d’assurer la sécurité des personnes et de leurs biens.
Par ailleurs, le requérant attire l’attention sur les contradictions flagrantes entre l’état des lieux que le Gouvernement fait valoir et le rapport d’autopsie quant à la description faite sur les vêtements du défunt et sur la disparition suspecte de ceux-ci. Il considère aussi que l’absence d’un quelconque examen afin d’évaluer la distance du tir constitue un manquement non négligeable en ce qui concerne l’efficacité des investigations.
Enfin, le requérant met en cause le caractère partial et dépendant du conseil administratif et soutient qu’en protégeant les agents qui ont falsifié
et dissimulé des preuves, c’est l’administration elle-même qui devrait passer pour avoir empêché que la justice soit rendue.
B.
L’appréciation de la Cour
La Cour a procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties quant à la substance des griefs présentés sur le terrain des articles 2 et 13 de la Convention, étant entendu qu’elle n’a pas été appelée à connaître d’une question préliminaire quant à la recevabilité de la requête. Cela étant, la Cour estime ne pas pouvoir être en mesure de se prononcer, à ce stade de la procédure, sur ces griefs, lesquels, ne se heurtant d’ailleurs à aucun motif d’irrecevabilité inscrit à l’article 35 de la Convention, posent des questions de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
.
E
arly
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président