WALLER and VALE v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
WALLER and VALE v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2003)
Reclamanții, dl Darren Waller și dl Brian Vale, sunt resortisanți britanici, născuți în 1964 și respectiv în 1949. Ambele sunt în prezent în închisoare. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl E. Abrahamson, un avocat care practică în Liverpool. Dl Waller a fost condamnat pentru tentativă de crimă și condamnat la o condamnare pe viață discrețională la 24 septembrie 1996. Tariful său a fost fixat la opt ani de către judecătorul de condamnare în aceeași zi. El a fost refuzat să ia apel împotriva condamnării la 10 aprilie 1997 de către un singur judecător al Curții de Apel. Dl Vale a fost condamnat pentru asasinare și la 8 septembrie 1994 a fost condamnat la o condamnare la viață discrețională. Tariful său a fost fixat la zece ani și, la 3 octombrie 1995, după ce a primit permisiunea de a face apel împotriva sentinței, a fost redus la opt ani de către Curtea de Apel. Ca răspuns la o cerere a reprezentanților dlui Vale cu privire la mijloacele prin care ar putea solicita reducerea tarifului său, Serviciul de Penitenciare a răspuns prin scrisoarea din 17 februarie 1999 confirmand că secretarul de stat nu a putut interfera cu un tarif stabilit de o instanță. Curtea se referă la descrierea dreptului intern și practică în hotărârea sa în cazul Stafford v. Regatul Unit ([GC], nr. 46295/99, hotărârea din 28 mai 2002, CEDO 2002-IV). Legea engleză impune o condamnare obligatorie pentru infracțiunile infracțiunilor cu vârsta sub 18 ani, cunoscute ca fiind deținute în timpul plăcerii Majestății Sale (art. 53 alin. (1) din Legea privind copiii și tinerii din 1933); în ceea ce privește infractorii cu vârsta între 18 și 20 de ani, custodia pentru viață (art. 8 alin. (1) din Legea privind justiția penală din 1982) și în ceea ce privește infractorii cu vârsta între 21 și peste, închisoarea pe viață (art. 1 alin. (1) din Legea privind crima (abolirea penalității de moarte) 1967). Condamnarea la viață obligatorie este stabilită prin lege, în contrast cu condamnarea la viață discrețională care poate fi impusă la discreția judecătorului judecătorului judecător asupra persoanelor condamnate pentru anumite infracțiuni violente sau sexuale (de exemplu omor, viol sau jaf). Principiile care susțin impunerea unei condamnații discreționale pe viață sunt: (i) faptul că infracțiunile sunt grave și (ii) că există circumstanțe excepționale care demonstrează că infractorul este un pericol pentru public și că nu este posibil să se spună atunci când pericolul va substanța. Pedeapsa de viață discreționară este indeterminată pentru ca „progresul deținutului să fie monitorizat ... astfel încât el să fie păstrat în custodie atâta timp cât siguranța publică poate fi pusă în pericol prin faptul că a fost lăsat liber larg” (R v. Wilkinson [1983] 5 Cr.App.Rep. 105, p. 108). Persoanele condamnate la închisoare obligatorie și discrețională pentru viață, la custodia pentru viață și la cei reținuți în timpul Plăcerii Majestății Sale au un „tarif” stabilit în legătură cu perioada de închisoare pe care ar trebui să-l îndeplinească pentru a satisface cerințele de răzbunare și disuadere. După expirarea tarifului, prizonierul devine eligibil pentru eliberare în licență. Dispozițiile și practicile aplicabile în ceea ce privește stabilirea tarifului și eliberarea licenței au fost modificate în ultimii ani, în special în urma intrării în vigoare la 1 octombrie 1992 din Legea privind justiția penală 1991. În conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii privind justiția penală 1967, regimul aplicat eliberării de prizonieri discreționali și obligatorii de viață a fost același. Secțiunea 61 alineatul (1) din Legea din 1967 prevede, printre altele: „Secretarul de stat poate, dacă este recomandat de către Consiliu de pronunțare, eliberarea pe condamnare a unei persoane care dețin o condamnare pentru viață sau pentru custodia de viață sau o persoană reținută în temeiul articolului 53 din Legea privind copii și tinerii din 1933 ( Tinerii infractori condamnați pentru infracțiuni grave), dar nu poate face acest lucru în cazul unei persoane condamnate la închisoare pentru viață sau pentru custodia de viață sau pentru detenție în timpul placerii Majestății Sale sau pentru viață, cu excepția cazului în care a fost consultat cu Lordul judecător șef al Angliei și judecătorul judecător dacă este disponibil.” Pentru ambele categorii de prizonier, Secretarul de stat a stabilit elementul tarifar al sentinței, după consultarea justiției. Actul din 1991 a instituit modificări ale regimului aplicabil eliberării deținuților de viață discrețională în urma hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Tynne, Wilson și Gunnell c. Regatul Unit (alegerea din 25 octombrie 1990, Serie A nr. 190-A). În conformitate cu art. 34 din Legea din 1991, instanța de condamnare a fost de a specifica elementul penal sau tarifar al sentinței. După expirarea tarifului, prizonierul ar putea solicita Secretarului de Stat să-și remite cazul la Consiliul de Consiliu al Consiliului de Consiliu, care avea puterea de a ordona eliberarea sa, în cazul în care s-a constatat că nu mai era necesară protecția publicului ca prizonierul să fie limitat. În conformitate cu Regulamentul Consiliului de pronunțare a statutului, 1992, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1992, un deținut a avut dreptul la o audiere orală, la divulgarea tuturor elementelor de probă în fața consiliului de pronunțare și la reprezentarea juridică. El a avut dreptul, de asemenea, să cheme martori în numele său și să examineze încrucișarea celor care au scris rapoarte despre el. Regimul aplicabil prizonierilor de viață obligatoriu și deținuți în timpul Plăcerii Majestății Sale a fost, totuși, păstrat în art. 35 din Legea din 1991. Secțiunea 35 din Legea din 1991 prevede în măsura în care este relevant: „(2) Dacă este recomandat să facă acest lucru de către Consiliu, Secretarul de Stat poate, după consultarea cu Lordul judecător șef, împreună cu judecătorul judecător dacă este disponibil, eliberarea pe licență un prizonier de viață care nu este un prizonier de viață discrețională.” La 10 noiembrie 1997, Secretarul de Stat a făcut următoarea declarație parlamentară (Hansard (Casa Comunelor dezbateri) cols. 420-421): „În ceea ce privește procedurile de stabilire și de revizuire a tarifelor [deținuților obligatori de viață], continuă practica predecesorului meu, așa cum se descrie în răspunsurile sale din 27 iulie 1993, ... În special, înainte de a stabili tariful, continu să accept sfatul judecătorului judecător și al Lordului judecător șef al justiției, informand prizonierul cu privire la substanța acestui sfat și invitarea reprezentațiilor cu privire la aceasta, și dau motive pentru orice deplasare din partea mea de la reexaminarea judiciară. În ceea ce privește discreția de a modifica tariful, reprezentând că opinia pe care o iau ... la începutul unei condamnații obligatorii la viață a perioadei necesare pentru a satisface cerințele de răzbunare și disuadere, este o viziune inițială a perioadei minime necesare pentru a satisface aceste cerințe. Prin urmare, este posibil pentru mine, sau pentru viitorul secretar de stat, să revizuiască în mod excepțional acest punct de vedere al perioadei minime, fie prin reducerea acesteia, fie prin creșterea acesteia, în cazul în care eu, sau un succesor în biroul meu, concluzionează că, în a pune deoparte întrebările de risc, cerințele minime de răzbunare și disuasiune nu vor fi îndeplinite la expirarea perioadei care au fost stabilite anterior. Procedura de examinare a oricărei majorări a tarifului, o dată stabilită, va include oportunitatea ca prizonierul să facă reprezentări după ce a fost informat că secretarul de stat este de acord să crească tariful și să fie dat motive pentru orice decizie ulterioară de a-l spori. În ceea ce privește potențialul de reducere a tarifelor, voi fi deschisă posibilitatea ca, în circumstanțe excepționale, inclusiv de exemplu, deținutul în timp ce este în custodie, să fie adecvată o revizuire și o reducere a tarifului. Voi avea această posibilitate în minte atunci când revizuiesc la 25 de ani cazurile de deținuți dau un întreg tarif de viață și, în acest sens, va lua în considerare problemele dincolo de criteriile de răzbunare și disuasiune ... Prizonierii vor continua să aibă posibilitatea de a face reprezentații și de a avea acces la materialul din fața mea. Intenționez să pun în aplicare aceste politici în ceea ce privește toate tarifele pentru ucigași adulți, indiferent dacă au fost sau nu inițial stabilite înainte de 27 iulie 1993 și dacă au fost sau nu stabilite inițial de mine personal, sau de un ministru care acționează în numele meu, sau de sau în numele unui titular anterior al biroului meu.” La 9 iulie 1998, Secretarul de Stat a făcut următoarea declarație parlamentară (Hansard (Camera Comunelor dezbateri) cols. 588-589): „Cei condamnați pentru crimă [deținuții obligatori] sunt acum deplin informați cu privire la procesul de stabilire a tarifelor și pot face în orice moment reprezentări cu privire la durata tarifului lor. În plus, pot în orice moment să facă reprezentații pentru reducerea tarifului lor pentru a lua în considerare circumstanțe excepționale, inclusiv progrese excepționale în închisoare. ...”