Waller și Vale împotriva Regatului Unit

Reclamanții, dl Darren Waller și dl Brian Vale, sunt resortisanți britanici, născuți în 1964 și respectiv în 1949. Ambele sunt în prezent în închisoare. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl E. Abrahamson, un avocat care practică în Liverpool. Dl Waller a fost condamnat pentru tentativă de crimă și condamnat la o condamnare pe viață discrețională la 24 septembrie 1996. Tariful său a fost fixat la opt ani de către judecătorul de condamnare în aceeași zi. El a fost refuzat să ia apel împotriva condamnării la 10 aprilie 1997 de către un singur judecător al Curții de Apel. Dl Vale a fost condamnat pentru asasinare și la 8 septembrie 1994 a fost condamnat la o condamnare la viață discrețională.

Tariful său a fost fixat la zece ani și, la 3 octombrie 1995, după ce a primit permisiunea de a face apel împotriva sentinței, a fost redus la opt ani de către Curtea de Apel. Ca răspuns la o cerere a reprezentanților dlui Vale cu privire la mijloacele prin care ar putea solicita reducerea tarifului său, Serviciul de Penitenciare a răspuns prin scrisoarea din 17 februarie 1999 confirmand că secretarul de stat nu a putut interfera cu un tarif stabilit de o instanță. Curtea se referă la descrierea dreptului intern și practică în hotărârea sa în cazul Stafford v. Regatul Unit ([GC], nr. 46295/99, hotărârea din 28 mai 2002, CEDO 2002-IV).

Legea engleză impune o condamnare obligatorie pentru infracțiunile infracțiunilor cu vârsta sub 18 ani, cunoscute ca fiind deținute în timpul plăcerii Majestății Sale (art. 53 alin. (1) din Legea privind copiii și tinerii din 1933); în ceea ce privește infractorii cu vârsta între 18 și 20 de ani, custodia pentru viață (art. 8 alin. (1) din Legea privind justiția penală din 1982) și în ceea ce privește infractorii cu vârsta între 21 și peste, închisoarea pe viață (art. 1 alin. (1) din Legea privind crima (abolirea penalității de moarte) 1967). Condamnarea la viață obligatorie este stabilită prin lege, în contrast cu condamnarea la viață discrețională care poate fi impusă la discreția judecătorului judecătorului judecător asupra persoanelor condamnate pentru anumite infracțiuni violente sau sexuale (de exemplu omor, viol sau jaf).

Principiile care susțin impunerea unei condamnații discreționale pe viață sunt: (i) faptul că infracțiunile sunt grave și (ii) că există circumstanțe excepționale care demonstrează că infractorul este un pericol pentru public și că nu este posibil să se spună atunci când pericolul va substanța. Pedeapsa de viață discreționară este indeterminată pentru ca „progresul deținutului să fie monitorizat ... astfel încât el să fie păstrat în custodie atâta timp cât siguranța publică poate fi pusă în pericol prin faptul că a fost lăsat liber larg” (R v. Wilkinson [1983] 5 Cr.App.Rep. 105, p. 108). Persoanele condamnate la închisoare obligatorie și discrețională pentru viață, la custodia pentru viață și la cei reținuți în timpul Plăcerii Majestății Sale au un „tarif” stabilit în legătură cu perioada de închisoare pe care ar trebui să-l îndeplinească pentru a satisface cerințele de răzbunare și disuadere.

După expirarea tarifului, prizonierul devine eligibil pentru eliberare în licență. Dispozițiile și practicile aplicabile în ceea ce privește stabilirea tarifului și eliberarea licenței au fost modificate în ultimii ani, în special în urma intrării în vigoare la 1 octombrie 1992 din Legea privind justiția penală 1991. În conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii privind justiția penală 1967, regimul aplicat eliberării de prizonieri discreționali și obligatorii de viață a fost același.

Secțiunea 61 alineatul (1) din Legea din 1967 prevede, printre altele: „Secretarul de stat poate, dacă este recomandat de către Consiliu de pronunțare, eliberarea pe condamnare a unei persoane care dețin o condamnare pentru viață sau pentru custodia de viață sau o persoană reținută în temeiul articolului 53 din Legea privind copii și tinerii din 1933 ( Tinerii infractori condamnați pentru infracțiuni grave), dar nu poate face acest lucru în cazul unei persoane condamnate la închisoare pentru viață sau pentru custodia de viață sau pentru detenție în timpul placerii Majestății Sale sau pentru viață, cu excepția cazului în care a fost consultat cu Lordul judecător șef al Angliei și judecătorul judecător dacă este disponibil.” Pentru ambele categorii de prizonier, Secretarul de stat a stabilit elementul tarifar al sentinței, după consultarea justiției.

Actul din 1991 a instituit modificări ale regimului aplicabil eliberării deținuților de viață discrețională în urma hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Tynne, Wilson și Gunnell c. Regatul Unit (alegerea din 25 octombrie 1990, Serie A nr. 190-A). În conformitate cu art. 34 din Legea din 1991, instanța de condamnare a fost de a specifica elementul penal sau tarifar al sentinței. După expirarea tarifului, prizonierul ar putea solicita Secretarului de Stat să-și remite cazul la Consiliul de Consiliu al Consiliului de Consiliu, care avea puterea de a ordona eliberarea sa, în cazul în care s-a constatat că nu mai era necesară protecția publicului ca prizonierul să fie limitat. În conformitate cu Regulamentul Consiliului de pronunțare a statutului, 1992, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1992, un deținut a avut dreptul la o audiere orală, la divulgarea tuturor elementelor de probă în fața consiliului de pronunțare și la reprezentarea juridică.

El a avut dreptul, de asemenea, să cheme martori în numele său și să examineze încrucișarea celor care au scris rapoarte despre el. Regimul aplicabil prizonierilor de viață obligatoriu și deținuți în timpul Plăcerii Majestății Sale a fost, totuși, păstrat în art. 35 din Legea din 1991. Secțiunea 35 din Legea din 1991 prevede în măsura în care este relevant: „(2) Dacă este recomandat să facă acest lucru de către Consiliu, Secretarul de Stat poate, după consultarea cu Lordul judecător șef, împreună cu judecătorul judecător dacă este disponibil, eliberarea pe licență un prizonier de viață care nu este un prizonier de viață discrețională.” La 10 noiembrie 1997, Secretarul de Stat a făcut următoarea declarație parlamentară (Hansard (Casa Comunelor dezbateri) cols.

420-421): „În ceea ce privește procedurile de stabilire și de revizuire a tarifelor [deținuților obligatori de viață], continuă practica predecesorului meu, așa cum se descrie în răspunsurile sale din 27 iulie 1993, ... În special, înainte de a stabili tariful, continu să accept sfatul judecătorului judecător și al Lordului judecător șef al justiției, informand prizonierul cu privire la substanța acestui sfat și invitarea reprezentațiilor cu privire la aceasta, și dau motive pentru orice deplasare din partea mea de la reexaminarea judiciară. În ceea ce privește discreția de a modifica tariful, reprezentând că opinia pe care o iau ... la începutul unei condamnații obligatorii la viață a perioadei necesare pentru a satisface cerințele de răzbunare și disuadere, este o viziune inițială a perioadei minime necesare pentru a satisface aceste cerințe.

Prin urmare, este posibil pentru mine, sau pentru viitorul secretar de stat, să revizuiască în mod excepțional acest punct de vedere al perioadei minime, fie prin reducerea acesteia, fie prin creșterea acesteia, în cazul în care eu, sau un succesor în biroul meu, concluzionează că, în a pune deoparte întrebările de risc, cerințele minime de răzbunare și disuasiune nu vor fi îndeplinite la expirarea perioadei care au fost stabilite anterior. Procedura de examinare a oricărei majorări a tarifului, o dată stabilită, va include oportunitatea ca prizonierul să facă reprezentări după ce a fost informat că secretarul de stat este de acord să crească tariful și să fie dat motive pentru orice decizie ulterioară de a-l spori.

În ceea ce privește potențialul de reducere a tarifelor, voi fi deschisă posibilitatea ca, în circumstanțe excepționale, inclusiv de exemplu, deținutul în timp ce este în custodie, să fie adecvată o revizuire și o reducere a tarifului. Voi avea această posibilitate în minte atunci când revizuiesc la 25 de ani cazurile de deținuți dau un întreg tarif de viață și, în acest sens, va lua în considerare problemele dincolo de criteriile de răzbunare și disuasiune ... Prizonierii vor continua să aibă posibilitatea de a face reprezentații și de a avea acces la materialul din fața mea.

Intenționez să pun în aplicare aceste politici în ceea ce privește toate tarifele pentru ucigași adulți, indiferent dacă au fost sau nu inițial stabilite înainte de 27 iulie 1993 și dacă au fost sau nu stabilite inițial de mine personal, sau de un ministru care acționează în numele meu, sau de sau în numele unui titular anterior al biroului meu.” La 9 iulie 1998, Secretarul de Stat a făcut următoarea declarație parlamentară (Hansard (Camera Comunelor dezbateri) cols. 588-589): „Cei condamnați pentru crimă [deținuții obligatori] sunt acum deplin informați cu privire la procesul de stabilire a tarifelor și pot face în orice moment reprezentări cu privire la durata tarifului lor. În plus, pot în orice moment să facă reprezentații pentru reducerea tarifului lor pentru a lua în considerare circumstanțe excepționale, inclusiv progrese excepționale în închisoare…

”

The applicants, Mr Darren Waller and Mr Brian Vale, are British nationals, born in 1964 and 1949, respectively. Both are currently in prison. They are represented before the Court by Mr E. Abrahamson, a lawyer practising in Liverpool. Mr Waller was convicted of attempted murder and sentenced to a discretionary life sentence on 24 September 1996. His tariff was fixed at eight years by the sentencing judge on the same day. He was refused leave to appeal against conviction on 10 April 1997 by a single judge of the Court of Appeal. Mr Vale was convicted of manslaughter and on 8 September 1994 sentenced to a discretionary life sentence. His tariff was fixed at ten years and, on 3 October 1995, after he was granted leave to appeal against sentence, it was reduced to eight years by the Court of Appeal.

In response to a query by Mr Vale’s representatives as to the means by which he could apply to have his tariff reduced, the Prison Service responded by letter dated 17 February 1999 confirming that the Secretary of State could not interfere with a tariff fixed by a court. The Court refers to the description of the domestic law and practice in its judgment in the case of Stafford v. the United Kingdom ([GC], no. 46295/99, judgment of 28 May 2002, ECHR 2002-IV).

English law imposes a mandatory sentence for the offence of murder in respect of offenders under the age of 18 known as detention during Her Majesty’s Pleasure (section 53(1) of the Children and Young Persons Act 1933); in respect of offenders between the age of 18 and 20 years, custody for life (section 8(1) of the Criminal Justice Act 1982), and in respect of offenders aged 21 and over, life imprisonment (section 1(1) of the Murder (Abolition of Death Penalty) Act 1967). Mandatory life sentences are fixed by law, in contrast to discretionary life sentences which can be imposed at the discretion of the trial judge on persons convicted of certain violent or sexual offences (e.g. manslaughter, rape or robbery).

The principles underlying the imposition of a discretionary life sentence are: (i) that the offence is grave, and (ii) that there are exceptional circumstances which demonstrate that the offender is a danger to the public and that it is not possible to say when the danger will subside. Discretionary life sentences are indeterminate in order that “the prisoner’s progress may be monitored ... so that he will be kept in custody so long as public safety may be jeopardised by his being let loose at large” (R v. Wilkinson [1983] 5 Cr.App.Rep. 105, p. 108). Persons sentenced to mandatory and discretionary life imprisonment, custody for life and those detained during Her Majesty’s Pleasure have a “tariff” set in relation to the period of imprisonment they should serve in order to satisfy the requirements of retribution and deterrence.

After the expiry of the tariff, the prisoner becomes eligible for release on licence. Applicable provisions and practice in respect of the fixing of the tariff and release on licence have been subject to change in recent years, in particular, following the coming into force on 1 October 1992 of the Criminal Justice Act 1991. Under the relevant provisions of the Criminal Justice Act 1967, the regime applying to the release of discretionary and mandatory life prisoners was the same.

Section 61(1) of the 1967 Act provided inter alia that: “The Secretary of State may, if recommended to do so by the Parole Board, release on licence a person serving a sentence of imprisonment for life or custody for life or a person detained under section 53 of the Children and Young Persons Act 1933 (young offenders convicted of grave crimes), but shall not do so in the case of a person sentenced to imprisonment for life or custody for life or to detention during Her Majesty’s pleasure or for life except after consultation with the Lord Chief Justice of England and the trial judge if available.” For both categories of prisoner, the Secretary of State fixed the tariff element of the sentence, after consulting the judiciary.

The 1991 Act instituted changes to the regime applicable to the release of discretionary life prisoners following the decision of the European Court of Human Rights in the case of Thynne, Wilson and Gunnell v. the United Kingdom (judgment of 25 October 1990, Series A no. 190-A). Pursuant to section 34 of the 1991 Act, the sentencing court was to specify the penal or tariff element of the sentence. After the tariff expired, the prisoner could require the Secretary of State to refer his case to the Parole Board which had the power to order his release if it was satisfied that it was no longer necessary for the protection of the public that the prisoner should be confined. Pursuant to the Parole Board Rules 1992 which came into force on 1 October 1992, a prisoner was entitled to an oral hearing, to disclosure of all evidence before the Parole Board and to legal representation.

He was also entitled to call witnesses on his behalf and to cross-examine those who have written reports about him. The regime applicable to mandatory life prisoners and prisoners detained during Her Majesty’s Pleasure was, however, preserved within section 35 of the 1991 Act. Section 35 of the 1991 Act provided insofar as relevant: “(2) If recommended to do so by the Board, the Secretary of State may, after consultation with the Lord Chief Justice together with the trial judge if available, release on licence a life prisoner who is not a discretionary life prisoner.” On 10 November 1997 the Secretary of State made the following parliamentary statement (Hansard (House of Commons Debates) cols.

420-421): “So far as the procedures for setting and reviewing tariffs of [mandatory life prisoners] are concerned, I am continuing the practice of my predecessor, as described in his answers of 27 July 1993, ... In particular, before setting the tariff, I am continuing to take the advice of the trial judge and the Lord Chief Justice, informing the prisoner of the substance of that advice and inviting representations about it, and giving reasons for any departure on my part from the judicial review. With regard to the discretion to alter the tariff, I reiterate that the view which I take ... at the beginning of a mandatory life sentence of the period necessary to satisfy the requirements of retribution and deterrence, is an initial view of the minimum period necessary to satisfy those requirements.

It therefore remains possible for me, or a future Secretary of State, exceptionally to revise that view of the minimum period, either by reducing it or by increasing it where I, or a successor in my office, conclude that, putting aside questions of risk, the minimum requirements of retribution and deterrence will not have been satisfied at the expiry of the period which had previously been determined. The procedure for considering any increase of a tariff once set will include the opportunity for the prisoner to make representations after being informed that the Secretary of State is minded to increase the tariff, and to be given reasons for any subsequent decision to increase it. So far as the potential for a reduction in tariff is concerned, I shall be open to the possibility that, in exceptional circumstances, including for example, exceptional progress by the prisoner whilst in custody, a review and reduction of the tariff may be appropriate.

I shall have this possibility in mind when reviewing at the 25 year point the cases of prisoners given a whole life tariff and in that respect will consider issues beyond the sole criteria of retribution and deterrence ... Prisoners will continue to be given the opportunity to make representations and to have access to the material before me. I intend to apply these policies in respect of all tariffs for adult murderers, whether or not they were originally set before 27 July 1993 and whether or not they were originally fixed by me personally, or a Minister acting on my behalf, or by or on behalf of a previous holder of my office.” On 9 July 1998 the Secretary of State made the following parliamentary statement (Hansard (House of Commons Debates) cols.

588-589): “Those convicted of murder [mandatory prisoners] are now fully informed about the tariff-setting process and may make representations at any time about the length of their tariff. In addition, they may at any time make representations for their tariff to be reduced to take account of exceptional circumstances, including exceptional progress in prison… ”