SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59759/00 prezentate de Aslan AKçAKALE împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 4 februarie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Palm Türmen Strážnická Fischbach Casadevall Maruste, judecători M. Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 martie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Aslan Akçakale, este un resortisant turc, născut în 1976 și rezident la Mardin. El este reprezentat în fața Curții de către domnul F. Gümüș, avocat la Diyarbakýr. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost reținut la 12 iulie 1994 și pus în arest provizoriu la 27 iulie 1994. Printr-un act de acuzare prezentat la 16 august 1994, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului Diyarbakar ( În temeiul articolului 125 din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. Printre altele, el a reproșat că a ocupat o funcție în cadrul comitetului de sat, ghidat și găzduit membrii PKK și a participat la atac armate de mai multe jandarmerie prin intermediul unei Kalachnikov, care a fost predat de către organizația în cauză. Raportul medical din 28 noiembrie 1994 emis de spitalul public din Diyarbakr a indicat o spitalizare a reclamantului între 9 și 16 septembrie 1994 pentru o operație chirurgicală. În lacul din 24 aprilie 1995, reclamantul a respins acuzațiile aduse acestuia. El și-a contestat declarația făcută în timpul custodiei sale, unde a trecut la mărturisire, la motivul că a fost obținută sub constrângere și a expus că a suferit o hemoragie cerebrală în urma unor tratamente abuzive. În ceea ce privește kalachnikov confiscat în timpul arestării sale, el a susținut că i-a fost lăsată de bunicul său. De asemenea, reclamantul și-a contestat declarațiile făcute în fața procurorului republicii și a judecătorului judecător al lui Mardin, în care și-a recunoscut sprijinul și sprijinul față de organizație, dar și-a respins participarea la atacul armat al jandarmeriei. La tribunalul din 6 iulie 1995, reprezentantul reclamantului a indicat că clientul său fusese victima unei hemoragii cerebrale în timpul arestării sale. El susține că declarațiile făcute în timpul procedurii preliminare nu puteau fi luate în considerare din cauza lipsei de luciditate a reclamantului. Procurorul Republicii a respins aceste acuzații și a anunțat că hemoragia cerebrală a apărut în timpul revoltei din 4 septembrie 1994. Nici reclamantul, nici reprezentantul său nu au contestat acest fapt. Prin hotărârea din 14 octombrie 1996, instanța de securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de încălcarea dreptului comunitar, menționată la art. 125 din Codul penal și l-a condamnat la pedeapsa capitală. În temeiul articolului 59 din Codul penal privind circumstanțele atenuante, aceasta a recurs la condamnarea pe viață. Pentru a stabili vinovația reclamantului, instanța de securitate din statul membru ia în considerare declarațiile sale colectate în timpul custodiei sale și în diferitele etape ale procedurii penale, ale procesului-verbal de confruntare, ale procesului-verbal de refacere a faptelor confirmate de agenții landoi și ale rapoartelor de expertiză balistică. Prin hotărârea din 25 septembrie 1997, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea de primă instanță pentru insuficiență de probe și a pronunțat aplicarea articolului 169 din Codul penal. În plus, aceasta a indicat că reclamantul trebuia să beneficieze de art. 55 din Codul penal privind infracțiunile comise de minori. Prin hotărârea din 4 februarie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la 15 ani de închisoare pentru apartenență la o organizație armată, în conformitate cu articolele 168 alineatul (2) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. Ținând cont de circumstanțele atenuante și de vârsta reclamantului în momentul faptelor, instanța a redus pedeapsa reclamantului și l-a condamnat la opt ani și patru luni de închisoare. Prin Hotărârea din 11 octombrie 1999, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea din 4 februarie 1999. Oricine comite un act de supunere a statului sau a unei părți a acestuia la stăpânirea unui stat străin, să-și submineze independența, să-și răsfrângă unitatea, sau să depășească o parte a teritoriului administrației statului, va fi pasibil de pedeapsa capitală. art. 168 din Codul penal dispune de Va fi condamnat la o sentință minimă de 15 ani de închisoare, oricine, în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în art. 125 (...) va crea o bandă sau o organizație armată care se va ocupa de conducerea (...) de comandă sau de o responsabilitate specială într-o astfel de bandă sau organizație. Ceilalți membri ai bandei sau ai organizației vor fi condamnați la o pedeapsă de cinci până la cincisprezece ani de închisoare. GRIEFS Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost torturat în timpul arestării sale. El ar fi fost victima unei hemoragii cerebrale în urma unor tratamente abuzive. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. De asemenea, se plânge de durata procedurii în fața Curții de Securitate a statului. El invocă în această privință art. 5 alin. (4) din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene. Curtea va examina acest aspect din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost torturat în timpul arestării sale. El ar fi fost victima unei hemoragii cerebrale în urma unor tratamente abuzive. Curtea ia notă de faptul că reținerea recurentului a început la 12 iulie 1994 și se încheie cu arestarea sa provizorie la 27 iulie 1994. Certificatul eliberat de spitalul Diyarbakýr indică o spitalizare între 9 și 16 septembrie 1994. Curtea arată că procurorul republicii aproape de curtea de securitate a statului a subliniat faptul că reclamantul a suferit o hemoragie cerebrală în timpul unei revolte care a avut loc la 4 septembrie 1994. În plus, aceasta arată că nici reclamantul, nici reprezentantul acestuia nu au formulat obiecții cu privire la observațiile procurorului. Curtea constată că reclamantul nu a prezentat în fața sa niciun element material sau nicio dovadă a legăturii de cauzalitate între acuzațiile sale de maltratare și spitalizare. În plus, acesta nu a prezentat nicio explicație detaliată în sprijinul afirmațiilor sale de tratament contrar articolului 3 din convenție. În aceste împrejurări, Curtea constată că nu dispune de niciun element care ar putea duce la o suspiciune rezonabilă de tratament incompatibil cu art. 3 din Convenia impusă de jandarmi (a se vedea, printre altele, Barbaros Hayrettin Yalmaz c. Turcia (dec.), nr. 50743/99, 30 mai 2000 și Yusuf Fidan c. Turcia (dec.), nr. 24209/94, 29 februarie 2000). În consecință, acest aspect trebuie respins pentru că nu are o bază clară în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale. Curtea arată că reținerea reclamantului fiind conformă cu legislația internă, acesta nu dispunea, la momentul respectiv, de faptele cauzei, de nici o cale de atac pentru a contesta durata acesteia (a se vedea Sakćk și alții c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Rec. 1997-VII, punctul 53. Curtea face trimitere la jurisprudența bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unor căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în cerere (a se vedea, de exemplu, Laçin c. Turcia, nr 23654/94, Decizia Comisiei din 15 iunie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 81, p. 76). În speță, Curtea constată că reținerea reclamantului s-a încheiat la 27 iulie 1994 în timp ce cererea a fost introdusă la 22 martie 2000. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul acestui termen. Curtea consideră că această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni, în sensul articolului 35 alineatul (1). Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, Renunță la examinarea obiecțiilor reclamantului, întemeiate pe lipsa independenței și a imparțialității Curții de Siguranță a Țării din Diyarbakýr și pe durata procedurii în fața acesteia Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O
de la requête n
o
59759/00
présentée par Aslan AKÇAKALE
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 février 2003 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M
me
E.
Palm
,
M.
R.
Türmen
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
M.
Fischbach
,
M.
J.
Casadevall
,
M.
R.
Maruste,
juges
,
et
de
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mars 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Aslan Akçakale, est un ressortissant turc, né en 1976 et résidant à Mardin. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut placé en garde à vue le 12 juillet 1994 et mis en détention provisoire le 27 juillet 1994.
Par un acte d’accusation présenté le 16 août 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («
la cour de sûreté de l’Etat
») inculpa le requérant pour atteinte à l’unité indivisible de l’Etat, sur la base des articles 125 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Il lui reprocha notamment d’avoir occupé une fonction au sein du comité de village, guidé et hébergé des membres du PKK et participé à l’attaque armée de plusieurs gendarmeries à l’aide d’une kalachnikov qui lui avait été remise par l’organisation en cause.
Le rapport médical du 28 novembre 1994 délivré par l’hôpital public de Diyarbakır fit état d’une hospitalisation du requérant entre les 9 et 16
septembre 1994 pour une opération chirurgicale.
A l’audience du 24 avril 1995, le requérant rejeta les accusations portées à son encontre. Il contesta sa déposition faite lors de sa garde à vue, où il était passé aux aveux, au motif qu’elle avait été obtenue sous la contrainte et exposa avoir été victime d’une hémorragie cérébrale à la suite de mauvais traitements. Quant à la kalachnikov saisie lors de son arrestation, il soutint qu’elle lui avait été léguée par son grand-père. Le requérant contesta également ses dépositions faites devant le procureur de la République et le juge d’instruction de Mardin, dans lesquelles il avait reconnu son aide et son soutien à l’organisation mais rejeté sa participation à l’attaque armée des gendarmeries.
A l’audience du 6 juillet 1995, le représentant du requérant indiqua que son client avait été victime d’une hémorragie cérébrale lors de sa garde à vue. Il soutint que les dépositions faites lors de l’instruction préliminaire ne pouvaient être prises en considération en raison du manque de lucidité du requérant. Le procureur de la République réfuta ces allégations et fit savoir que l’hémorragie cérébrale était survenue lors de la mutinerie du 4
septembre 1994. Ni le requérant ni son représentant ne contestèrent ce fait.
Par un arrêt du 14 octobre 1996, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable de l’infraction visée à l’article 125 du code pénal et le condamna à la peine capitale. En application de l’article 59 du code pénal concernant les circonstances atténuantes, elle commua la peine à la réclusion à perpétuité.
Afin d’établir la culpabilité du requérant, la cour de sûreté de l’Etat tint compte de ses déclarations recueillies lors de sa garde à vue et aux différents stades de la procédure pénale, du procès-verbal de confrontation, du procès-verbal de reconstitution des faits confirmé par les agents l’ayant dressé et des rapports d’expertise balistique.
Par un arrêt du 25 septembre 1997, la Cour de cassation cassa le jugement de première instance pour insuffisance de preuve et demanda l’application de l’article 169 du code pénal. Elle indiqua en outre que le requérant devait bénéficier de l’article 55 dudit code, relatif aux infractions commises par les mineurs.
Par un arrêt du 4 février 1999, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à quinze ans d’emprisonnement pour appartenance à une organisation armée, en application des articles 168 § 2 du code pénal et
5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Tenant compte des circonstances atténuantes et de l’âge du requérant au moment des faits, la cour réduisit la peine du requérant et le condamna à huit ans et quatre mois d’emprisonnement.
Par un arrêt du 11 octobre 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 4
février 1999.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 du code pénal se lit ainsi
:
«
Quiconque commet un acte tendant à soumettre l’Etat ou une partie de l’Etat à la domination d’un Etat étranger, à amoindrir son indépendance, à altérer son unité, ou tendant à soustraire une partie du territoire à l’administration de l’Etat, sera passible de la peine capitale.
»
L’article 168 du code pénal dispose
:
«
Sera condamné à une peine de quinze ans d’emprisonnement minimum, quiconque, en vue de commettre les infractions énoncées aux articles 125 (...) créera une bande ou une organisation armée qui se chargera de la direction (...) du commandement ou d’une responsabilité particulière dans une telle bande ou organisation.
Les autres membres de la bande ou de l’organisation seront condamnés à une peine de cinq à quinze ans d’emprisonnement.
»
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été torturé pendant sa garde à vue. Il aurait été victime d’une hémorragie cérébrale à la suite de mauvais traitements.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat.
Il se plaint également de la durée de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat. Il invoque à cet égard l’article 5 § 4 de la Convention.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat. La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été torturé pendant sa garde à vue. Il aurait été victime d’une hémorragie cérébrale à la suite de mauvais traitements.
La Cour note que la garde à vue du requérant a débuté le 12 juillet 1994 et s’est terminée par sa mise en détention provisoire le 27 juillet 1994. Le certificat délivré par l’hôpital de Diyarbakır fait état d’une hospitalisation entre les 9 et 16 septembre 1994.
La Cour relève que le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat a fait observer que le requérant a été victime d’une hémorragie cérébrale lors d’une mutinerie survenue le 4 septembre 1994. Elle relève en outre que ni le requérant ni son représentant n’ont formulé d’objection aux observations du procureur.
La Cour constate que le requérant n’a pas produit, devant elle, le moindre élément matériel ou une quelconque preuve du lien de causalité entre ses allégations de mauvais traitement et son hospitalisation. Par ailleurs, il n’a produit aucune explication détaillée à l’appui de ses allégations de traitements contraires à l’article 3 de la Convention.
Dans ces circonstances, la Cour observe qu’elle ne dispose d’aucun élément susceptible d’engendrer un soupçon raisonnable de traitements incompatibles avec l’article 3 de la Convention infligés par les gendarmes (voir, entre autres,
Barbaros Hayrettin Yılmaz c. Turquie
(déc.), n
o
50743/99, 30 mai 2000 et
Yusuf Fidan c. Turquie
(déc.), n
o
24209/94, 29
février 2000).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue.
La Cour relève que la garde à vue du requérant étant conforme à la législation interne, celui-ci ne disposait en droit turc, à l’époque des faits de la cause, d’aucune voie de recours pour en contester la durée (
voir Sakık et autres c. Turquie
, arrêt du 26 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, § 53). La Cour se réfère à la jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voies de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (voir, par exemple
, Laçin c.
Turquie
, n
o
23654/94, décision de la Commission du 15 juin 1995, Décisions et rapports (DR) 81, p. 76).
En l’espèce, la Cour constate que la garde à vue du requérant a pris fin le 27
juillet 1994 alors que la requête a été introduite le 22 mars 2000. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours de ce délai. La Cour estime que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée pour non-respect du délai de six mois, au sens de l’article
35 § 1.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır et de la durée de la procédure devant celle-ci
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président