Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Perhirin c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Acea secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 14 ianuarie 2003, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 60545/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Jean Perhirin ( La 11 mai 2000, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale (inclusiv Convenia privind Drepturile Omului). Guvernul francez este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, Director pentru Afaceri Juridice al Ministerului Afacerilor Externe. Cererea a fost atribuită seciei a doua a Curii (art. 52 alin. (1) din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din regulament. Prin decizia din 12 martie 2002, Curtea a decis să comunice interdicția de la art. 6 alin. (1) și privind durata procedurii inițiate de reclamant în fața instanțelor administrative Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise privind fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). La 7 martie 1995, reclamantul a fost convocat în fața unei comisii de reformă, care a ajuns la concluzia că cererile sale au fost respinse; reclamantul a fost informat la 4 aprilie 1995. La 11 aprilie 1995, reclamantul sesizează instanța de pensii a Finisterului cu privire la o acțiune împotriva acestei decizii din 4 aprilie 1995. Prin hotărârea din 6 noiembrie 1995, instanța a dispus o expertiză medicală, care, depusă la 26 ianuarie 1996, a concluzionat că persoana în cauză era în nici un caz imputată activităților militare. 1996, instanța a respins cererea reclamantului. Prin hotărârea din 5 decembrie 1997, instanța de apel din Rennes a declarat recursul interjudiciat de recurentul nefondat. La 16 martie 1998, reclamantul s-a ocupat în fața comisiei speciale de casare a pensiilor adjuncte temporar Consiliului de Stat ( La 11 februarie 2000, reclamantul sesizează CSCP cu privire la o acțiune de revizuire a deciziei din 19 ianuarie 2000; CSCP nu a luat încă o hotărâre cu privire la această cerere. ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALOCATE DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE 11. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra admisibilității 12. Guvernul susține că reclamantul dispunea de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța durata procedurii și pentru a obține despăgubiri. , Adunarea, 29 decembrie 1978, Rec., p. 542): că o abatere gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției judiciare, este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. Se referă la două hotărâri pronunțate în 1999 de Tribunalul Administrativ din Paris (Magiera, 24 iunie 1999 ; Levy , 30 septembrie 1999) care ar indica că durata unei proceduri este susceptibilă de a pune în pericol această responsabilitate; acesta precizează că, în cauza Magiera Prin hotărârea din 11 iulie 2001, Curtea Administrativă din Paris a acordat pentru prima dată (...) [a făcut] dreptul la concluzii de despăgubire în despăgubire pentru prejudiciile suferite de o necunoaștere a condițiilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenția privind termenul rezonabil, fără a solicita demonstrația existenței unei abateri grave, iar instanța de apel a acordat reclamantului o despăgubire de 30 000 FRF pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul deduce din aceasta că, întrucât reclamantul nu a recurs în prealabil, acesta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție; în consecință, acesta ar fi inadmisibil. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne o ocazie pe care această dispoziție are drept scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: evitarea sau corectarea infracțiunilor invocate împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, § 36. Această normă se bazează pe ipoteza că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea. dorite; este de competența statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 38). La aceasta, trebuie adăugat faptul că epuizarea căilor de atac interne s mai apreciază, în principiu, data la care a fost introdusă cererea în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Zutter c. Franța, nr 30197/96, Decizia din 27 iunie 2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, nr 44952/98 și 44953/98, Decizia din 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța, 46051/99, Decizia din 20 ianuarie 2001) sau, în cazul de față, la 11 mai 2000. Cu toate acestea, numai două dintre deciziile interne la care se referă guvernul sunt anterioare acestei date. Acestea sunt hotărârile Tribunalului Administrativ din Paris din 24 iunie și 30 septembrie 1999, care se limitează la a indica următoarele (adică): întrucât nu rezultă din faptul că domnul Magiera a suferit un prejudiciu de nespăgubit; întrucât, într-adevăr, prejudiciul nu este stabilit nici în realitatea sa, nici în suma sa; întrucât, prin urmare, concluziile cererii de acordare a unei despăgubiri nu pot fi pur și simplu respinse întrucât (...) reclamantul nu este de părere că termenul anormal de lung acordat de instanța administrativă de la Versailles pentru judecarea acțiunii sale fiscale ar rezulta dintr-o gravă greșeală în funcționarea acestei jurisdicții administrative. În mod evident, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra caracterul efectiv și accesibil al căii de atac în care se află o cale de atac, în special în ceea ce privește durata unei proceduri în fața instanței administrative, cu atât mai puțin cu cât sunt supuse unei instanțe de primă instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Lutz c. Franța, 48215/99, Hotărârea din 26 martie 2002, § 20). Prin urmare, nu poate fi reproșat reclamantului că nu a exercitat această acțiune. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de neobosire invocată de guvern. 15. Cu toate acestea, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare de fond. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Constatând că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare, Curtea o declară admisibilă. Cu privire la observația art. 6 alin. (1) din Convenția Perioada care urmează să fie luată în considerare 16. Cu toate acestea, acesta adaugă că, în acest caz, această regulă nu se referă la posibilitatea de a sesiza judecătorul înainte de luarea deciziei. De altfel, ar fi devenit o acțiune fără să aștepte răspunsul administrației, singura condiție care trebuie îndeplinită fiind aceea că în ziua judecății, decizia administrației fie în prealabil, fie în prealabil. Perioada menționată ar începe la 11 aprilie 1995, data sesizării tribunalului de pensii al Finisterului ; aceasta nu ar fi închisă până în prezent, acțiunea în revizie inițiată de reclamant fiind pendinte. 17. Curtea amintește că perioada care trebuie luată în considerare în ceea ce privește termenul de termen rezonabil mai puțin de 1 din art. 6 alin. (1) din Convenție începe la data sesizării administrației în cazul în care o astfel de demers este o condiție prealabilă pentru sesizarea judecătorului (a se vedea, de exemplu, Hotărârea X. c. Franța , din 31 Martie 1992, seria A n 234-C, § 31. Curtea nu este convinsă de teza guvernului potrivit căreia perioada care trebuie luată în considerare în speță este amânată la data depunerii cererii în fața Tribunalului de pensii al Finistrei : O sesizare anticipată a judecătorului administrativ n mail ar fi avut un efect neglijabil asupra duratei procedurii, în măsura în care, în orice caz, instanța respectivă ar fi fost obligată să aștepte decizia administrației pentru a se pronunța. Cu toate acestea, susținând în același timp că guvernul nu susține că reclamantul era în speță în măsură să se prevaleze de o decizie implicită de respingere care rezultă din tăcerea reținută de administrație pentru o anumită perioadă de timp, care ar putea fi afectată de cenzura instanței administrative, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva În ceea ce privește sfârșitul perioadei care trebuie luată în considerare, Curtea constată că reclamantul a sesizat CSCP cu o cerere de revizuire a deciziei din 19 ianuarie 2000 și că examinarea acestei cereri este în curs. Prin urmare, se pune întrebarea dacă această perioadă se prelungește după 19 ianuarie 2000. În această privință, Curtea amintește că o procedură de revizuire cuprinde, în principiu, două etape. Prima constă în a examina dacă elementele prezentate în sprijinul cererii de revizuire justifică redeschiderea unei cauze care se încheie printr-o decizie cu forță de lucru considerată În cazul în care cererea de revizuire este primită, se deschide o a doua etapă, în cursul căreia se efectuează o nouă examinare globală a cauzei ; astfel, în cazul în care cauza avea la origine un caracter penal sau civil în sensul articolului 6, aceasta își recapătă caracterul ca urmare a deciziei de redeschidere a cauzei, întrucât aceasta implică o nouă examinare a fondului, iar art. 6 alineatul (1) se aplică (hotărârea Sablon c. Belgia, nr 36445/97, 10 aprilie 2001, §§ 86-87) Într-un astfel de caz, ar putea considera că durata procedurii inițiale este prelungită de cea a procedurii în revizie. În speță, trebuie să se constate că procedura în revizie este încă în prima fază. Curtea concluzionează că, în stadiul actual al dosarului, sfârșitul perioadei care trebuie luată în considerare este obligatoriu la 19 ianuarie 2000. Pe scurt, perioada care urmează să fie luată în considerare în speță, în la fel de mult ca și în cazul în care ar fi vorba de un termen rezonabil, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) este de șapte ani și unsprezece luni, pentru examinarea unei cereri prealabile și a trei instane. în măsura în care cererile reclamantului au avut tendința de a obține recunoașterea responsabilității de a se afla într-o afecțiune care rezultă în opinia sa din tratamentul pe care l-ar fi suferit în 1959 în timpul serviciului său militar: faptul că faptele ar fi generat dificultăți de probă; guvernul subliniază, de asemenea, rapiditatea cu care instanțele au luat o hotărâre. 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului (reclamanților) și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979, § 43 CEDH 2000-VII). Potrivit Curii, în ceea ce privește circumstanele care ar putea fundamenta responsabilitatea pentru statul membru în cauză, se poate considera că cauza a fost o oarecare complexitate mai puțin de cinci ani pentru trei instane. Curtea constată, de asemenea, că instanele sesizate au pronunat într-un termen rezonabil: mai puțin de cinci ani pentru trei instane. Cu toate acestea, Curtea arată că administrația a luat trei ani, o lună și aproape două săptămâni pentru a respinge cererea prealabilă a reclamantului. Având în vedere durata specială a fazei administrative a procedurii în litigiu și lipsa de declarație a guvernului în această privință, Curtea ajunge în speță la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 193 545 EUR ( Curtea reamintește că constatarea încălcării convenției la care ajunge rezultă exclusiv din necunoașterea dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil. În aceste circumstanțe, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamantul; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale ar trebui respins (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Arvois c. Franța din 23 noiembrie 1999, n 38249/97, § 18). Curtea consideră, pe de altă parte, că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului o anumită eroare morală, motivând acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41, îi acordă 3 500 EUR în acest sens. 25. Curtea reamintește că, la sfârșitul art. 60 alin. (1) din Regulamentul său de procedură, ... reclamantul trebuie să cuantifice și să ventileze pe verso toate pretențiile [pentru satisfacția echitabilă], la care trebuie să anexeze documentele necesare, în caz contrar camera poate respinge cererea, integral sau parțial. Constatând că reclamantul nu-și numără și nici nu își ventilează pretențiile și nu furnizează nici o justificare și că nu a fost reprezentat în fața sa, Curtea concluzionează respingerea acestei părți a cererilor de la .interese moratoriu 26. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L și la durata procedurii inițiate de reclamant în fața instanțelor administrative; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3 500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 4 februarie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
PERHIRIN c. FRANCE
(Requête n
o
60545/00)
ARRÊT
4 février 2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Perhirin c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 janvier 2003,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
60545/00) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Jean
Perhirin («
le requérant
»), a saisi la Cour le 11 mai 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.
3.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
4.
Par une décision du 12 mars 2002, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 6 § 1 et relatif à la durée de la procédure engagée par le requérant devant les juridictions administratives
; elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus.
5.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
6.
Né en 1939 le requérant réside à Plozevet. Le 18 février 1992, il adressa une demande de pension au Ministère de la Défense
: il soutenait qu’il avait contracté l’affection des bronches dont il souffre en 1959, à l’occasion de son service militaire. Un médecin expert fut désigné en 1994
; il conclut au défaut de fondement des demandes du requérant. Le 7
mars
1995, le requérant fut convoqué devant une commission de réforme, laquelle conclut au rejet desdites demandes
; le requérant en fut informé le 4
avril 1995.
7.
Le 11 avril 1995, le requérant saisit le tribunal des pensions du Finistère d’un recours contre cette décision du 4 avril 1995. Par un jugement du 6 novembre 1995, le tribunal ordonna une expertise médicale, laquelle, déposée le 26
janvier
1996, conclut que l’affection litigieuse n’était «
en aucun cas imputable[] aux activités militaires
». Par un jugement du 1
er
avril
1996, le tribunal rejeta la demande du requérant.
8.
Par un arrêt du 5 décembre 1997, la cour d’appel de Rennes dit l’appel interjeté par le requérant mal fondé.
9.
Le 16 mars 1998, le requérant se pourvut devant la commission spéciale de cassation des pensions adjointe temporairement au Conseil d’Etat («
CSCP
»), laquelle rejeta sa requête par une décision du 19
janvier
2000.
10.
Le 11 février 2000, le requérant saisit la CSCP d’un recours en révision de la décision du 19 janvier 2000
; la CSCP n’a pas encore statué sur cette demande.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Le requérant se plaint d’une violation de son droit à voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, lequel est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
A.
Sur la recevabilité
12.
Le Gouvernement soutient que le requérant disposait en droit interne d’un recours efficace permettant de dénoncer la durée de la procédure et obtenir réparation. Il expose qu’il résulte de la jurisprudence du Conseil d’Etat (
Darmont
, Assemblée, 29 décembre 1978, Rec. p. 542) qu’une faute lourde commise par une juridiction administrative dans l’exercice de la fonction juridictionnelle, est susceptible d’engager sa responsabilité. Il se réfère à deux jugements prononcés en 1999 par le tribunal administratif de Paris (
Magiera
, 24 juin 1999 ;
Lévy
, 30 septembre 1999) qui indiqueraient que la durée d’une procédure est susceptible de mettre cette responsabilité en jeu
; il précise que, dans l’affaire
Magiera
, la Cour administrative d’appel de Paris a, par un arrêt du 11 juillet 2001, « pour la première fois (...) [fait] droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d’une méconnaissance des stipulations de l’article 6 §
1 de la Convention » quant au « délai raisonnable », sans exiger la démonstration de l’existence d’une faute lourde, et que la cour d’appel a en conséquence alloué au demandeur une indemnité de 30 000 FRF pour une procédure ayant duré sept ans et six mois. Le Gouvernement en déduit que, n’ayant pas usé préalablement de ce recours, le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention
; le grief serait en conséquence irrecevable.
13.
Le requérant conclut au rejet de l’exception d’irrecevabilité.
14.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes
: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, l’arrêt
Cardot c. France
du 19 mars 1991, série A n
o
200, § 36). Cette règle se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,
Selmouni c. France
[GC], n
o
Les dispositions de l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent cependant que l’épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de
certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité
voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts
Vernillo c. France
, du 20 février 1991, série A n
o
198, § 27, et
Dalia c. France
, du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
A cela, il faut ajouter que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie en principe à la date d’introduction de la requête devant la Cour (voir, par exemple,
Zutter c. France
, n
o
30197/96, décision du 27 juin 2000,
Van der Kar et Lissaur van West c. France
, n
os
44952/98 et 44953/98, décision du 7 novembre 2000, et
Malve c. France
, n
o
46051/99, décision du 20 janvier 2001) soit, en l’espèce, le 11 mai 2000.
Or seules deux des décisions internes auxquelles se réfère le Gouvernement sont antérieures à cette date. Il s’agit des jugements du tribunal administratif de Paris des 24 juin et 30 septembre 1999, lesquels se bornent à indiquer ce qui suit
(respectivement) :
« considérant qu’il ne résulte pas de l’instruction que M. Magiera ait subi un préjudice indemnisable ; qu’en effet, le préjudice invoqué n’est établi ni dans sa réalité, ni dans son montant ; que, dès lors, les conclusions de la requête tendant à l’octroi d’une indemnité ne peuvent qu’être rejetées
»
;
«
considérant (...) que le requérant n’établit pas que le délai anormalement long mis par le tribunal administratif de Versailles pour juger son recours fiscal résulterait d’une faute lourde dans le fonctionnement de cette juridiction administrative ».
Ils ne suffisent manifestement pas à faire la démonstration du caractère effectif et accessible de la voie de recours invoquée s’agissant d’un grief tiré de la durée d’une procédure devant le juge administratif, d’autant moins qu’ils émanent d’une juridiction de première instance (voir,
mutatis mutandis
,
Lutz c. France
, n
o
48215/99, arrêt du 26 mars 2002, § 20). Il ne saurait donc être reproché au requérant de ne pas avoir exercé ce recours.
Partant, il y a lieu de rejeter l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.
15.
Ceci étant, la Cour estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond. La Cour conclut par conséquent qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
B.
Sur l’observation de l’article 6 § 1 de la Convention
1.
Période à considérer
16.
S’agissant du point de départ de la période à considérer sous l’angle du «
délai raisonnable
» de l’article 6 § 1, le Gouvernement expose qu’en matière de responsabilité, le recours administratif est un préalable obligatoire à la saisine des juridictions administratives. Il ajoute cependant que, dans ce cas, cette règle n’exclut pas la possibilité de saisir le juge avant que la décision soit intervenue
; il serait d’ailleurs devenu usuel d’introduire un recours sans attendre la réponse de l’administration, «
la seule condition à remplir étant celle qu’au jour du jugement, la décision de l’administration soit préalablement intervenue
». Ladite période débuterait ainsi le 11 avril 1995, date de la saisine du tribunal des pensions du Finistère
; elle ne serait pas close à ce jour, le recours en révision engagé par le requérant étant pendant.
17.
La Cour rappelle que la période à considérer sous l’angle du «
délai raisonnable
» de l’article 6 § 1 de la Convention débute à la date de la saisine de l’administration lorsqu’une telle démarche est un préalable nécessaire à la saisine du juge (voir, par exemple, l’arrêt
France
, du 31
mars 1992, série A n
o
234-C, § 31). La Cour n’est pas convaincue par la thèse du Gouvernement selon laquelle la période à considérer en l’espèce se trouve reportée à la date du dépôt de la requête devant le tribunal des pensions du Finistère
: une saisine anticipée du juge administratif n’aurait eu qu’un effet négligeable sur la durée de la procédure, dans la mesure où – le Gouvernement l’expose lui-même – ledit juge aurait de toutes façons été tenu d’attendre la décision de l’administration pour statuer.
Ceci étant, relevant en sus que le Gouvernement ne prétend pas que le requérant était en l’espèce en mesure de se prévaloir d’une décision implicite de rejet résultant du silence gardé par l’administration durant un certain temps, susceptible d’être déférée à la censure du juge administratif, la Cour estime que la période à considérer sous l’angle du «
délai raisonnable
» de l’article 6 § 1 débute le 18 février 1992, date à laquelle le requérant a adressé sa demande préalable au Ministère de la Défense.
S’agissant de la fin de la période à considérer, la Cour constate que le requérant a saisi la CSCP d’une demande en révision de la décision du 19
janvier 2000, et que l’examen de cette demande est pendant. Se pose en conséquence la question de savoir si, de ce fait, ladite période se trouve prolongée au-delà du 19 janvier 2000. A cet égard, la Cour rappelle qu’une procédure en révision comporte en principe deux phases. La première consiste à examiner si les éléments présentés à l’appui de la demande de révision justifient la réouverture d’une affaire qui s’est achevée par une décision ayant force de chose jugée
; l’article 6 § 1 n’est pas applicable à cette phase prise isolément. Si la demande de révision est accueillie, s’ouvre une seconde phase, au cours de laquelle il est procédé à un nouvel examen global de l’affaire
; ainsi, si l’affaire présentait à l’origine un caractère pénal ou civil au sens de l’article 6, elle retrouve ce caractère du fait de la décision de réouverture de l’affaire puisque celle-ci implique un nouvel examen du fond, et l’article 6 § 1 s’applique (arrêt
Sablon c. Belgique
, n
o
36445/97, 10
avril 2001, §§ 86-87)
; dans un tel cas, l’on pourrait considérer que la durée de la procédure initiale se trouve prolongée par celle de la procédure en révision.
En l’espèce, force est cependant de constater que la procédure en révision en est toujours à la première phase. La Cour en conclut que, dans l’état actuel du dossier, la fin de la période à considérer est nécessairement le 19 janvier 2000.
Bref, la période à considérer en l’espèce sous l’angle du «
délai raisonnable
» de l’article 6 § 1 est de sept ans et onze mois, pour l’examen d’une demande préalable et trois instances.
2.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
18.
Le Gouvernement estime que l’affaire présentait une certaine complexité,
dans la mesure où les demandes du requérant tendaient à faire reconnaître la responsabilité de l’Etat pour une affection résultant selon lui du traitement dont il aurait été victime en 1959 pendant son service militaire
: l’ancienneté des faits aurait généré des difficultés de preuve. Le Gouvernement souligne par ailleurs la rapidité avec laquelle les juridictions ont cependant statué.
19.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du ou des requérants ainsi que celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
Selon la Cour, l’ancienneté des circonstances susceptibles de fonder la responsabilité de l’Etat conférait sans doute à l’affaire une certaine complexité «
en fait
», de nature à expliquer quelques délais. La Cour constate par ailleurs que les juridictions saisies ont statué dans un délai raisonnable
: moins de cinq ans pour trois instances.
La Cour relève cependant que l’administration a mis trois ans, un mois et presque deux semaines pour rejeter la demande préalable du requérant. Vu la particulière longueur de la phase administrative de la procédure litigieuse et l’absence d’explication du Gouvernement à cet égard, la Cour conclut en l’espèce à une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
21.
Le requérant demande 193 545 euros («
EUR
») pour préjudice matériel – cette somme correspondant au montant de la pension qui lui serait due –, plus les intérêts. Il réclame en sus 10 000 EUR pour dommage moral.
22.
Le Gouvernement réplique que le requérant ne peut se prévaloir que d’un préjudice moral, lequel serait adéquatement réparé par le versement de 3
23.
La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle parvient résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions (voir, par exemple, l’arrêt
Arvois c. France
du 23 novembre 1999, n
o
38249/97, §
18).
La Cour estime en revanche que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du « délai raisonnable » a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie 3 500 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
24.
Le requérant – qui n’était pas représenté devant la Cour – demande le remboursement des «
frais inhérents [aux] longues procédures
» qu’il a engagées.
25.
La Cour rappelle qu’au terme de l’article 60 § 1 de son règlement, «
(...) le requérant doi[t] chiffrer et ventiler par rubrique toutes [ses] prétentions [au titre de la satisfaction équitable], auxquelles ils doi[t] joindre les justificatifs nécessaires, faute de quoi la chambre peut rejeter la demande, en tout ou en partie
».
Constatant que le requérant ne chiffre ni ne ventile ses prétentions et ne fournit aucun justificatif, et relevant qu’il n’était pas représenté devant elle, la Cour conclut au rejet de cette partie des demandes de l’intéressées.
C.
Intérêts moratoires
26.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable en ce qu’elle se rapporte à l’article 6 § 1 de la Convention
et à la durée de la procédure engagée par le requérant devant les juridictions administratives ;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 3 500 EUR (trois mille cinq cent euros) pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
4 février 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président