AFFAIRE ATCA ET AUTRES c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable sous l'angle de l'art. 6-3-c;Violation de l'art. 6-1 en ce qui concerne l'indépendance et l'impartialité;Non-lieu à examiner l'art. 6-1 en ce qui concerne les autres griefs;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Remboursement partiel frais et dépens
AFFAIRE ATCA ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
ATÇA ȘI ALȚII c. TURCIA
(Cerere nr. 41316/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
6 februarie 2003
DEFINITIVĂ
06/05/2003
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite în art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi retusuri de formă.
În cauza Atça și alții c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședind într-o cameră alcătuită din:
Domnul G. Ress, președinte,
Domnul I. Cabral Barreto,
Domnul L. Caflisch,
Domnul R. Türmen,
Domnul J. Hedigan,
Doamna H.S. Greve,
Domnul K. Traja,
judecători,
și de domnul V. Berger, grефieră de secțiune,
După deliberarea în camera de consiliu pe data de 16 ianuarie 2003,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 41316/98) îndreptată împotriva Republicii Turciei și pe care treisprezece cetățeni ai acestui stat, domenii Mehmet Atça, Sükrü Süsin, Faik Kaplan, Abdülkarim Aslan, Çetin Abay, Yusuf Basaran, Sadun Hamarat, Emin Hazer Adirbelli, Hüseyin Demir, Hasan Dogan, Sehmus Çüngü, Hasan Uras și Selahattin Genç ("reclamații"), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 23 martie 1998 în virtutea articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamații sunt reprezentați în fața Curții de doamna avocat H. Kaplan, avocat la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.
Reclamații susțineau, în special, că au fost victime ale unei încălcări a art. 6 din cauza lipsei de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului care i-a judecat și condamnat, precum și din cauza inechității procedurii în fața aceleiași instanțe judiciare.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
Cererea a fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament).
Pe 16 octombrie 2001, Curtea a decis să comunice grievurile rezultând din art. 6 § 1 din Convenție guvernului pârât și a declarat cererea inadmisibilă pentru rest.
Atât reclamații cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia astfel remaniate (art. 52 § 1).
Printr-o scrisoare din 6 mai 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în aplicarea art. 29 §§ 1 și 3 din Convenție, atât asupra admisibilității cât și asupra fondului. Ea a invitat, de asemenea, părțile să prezinte observații suplimentare asupra fondului și reclamații să-și prezinte cererile de satisfacție echitabilă.
Pe 1 august 2002, reclamații au transmis Curții observații suplimentare asupra fondului, precum și cererile de satisfacție echitabilă.
PE FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamații, domenii Atça, Süsin, Kaplan, Aslan, Abay, Basaran, Hamarat, Adirbelli, Demir, Dogan, Çüngü, Uras și Genç, sunt cetățeni turci, născuți respectiv în 1937, 1958, 1973, 1966, 1974, 1956, 1973, 1959, 1950, 1974, 1971, 1964 și 1968.
În cadrul unei operații desfășurate împotriva unei organizații ilegale armate, PKK, reclamații au fost succesiv arestați și plasați în arestul poliției după cum urmează: H. Dogan pe 19 ianuarie 1993, S. Genç pe 22 ianuarie, M. Atça pe 23 ianuarie, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Uras, E.H. Adirbelli, C. Abay, H. Demir și S. Süsin pe 26 ianuarie, F. Kaplan pe 30 ianuarie, A. Aslan pe 2 februarie și, în fine, S. Çüngü pe 3 februarie 1993. În fața polițiștilor, reclamații au confesat că au participat la acte în numele organizației menționate.
Reclamații au fost mai întâi audiați de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului din Diyarbakir ("procurorul"—"curtea de securitate a statului"), apoi trimiși în fața judecătorului asessor al acestei instanțe care a ordonat plasarea lor în detenție preventivă. Domenii Süsin, Atça, Demir și Abay au contestat în fața procurorului și judecătorului asessor declarațiile făcute în fața poliției. În fața acestor doi magistrați, ceilalți reclamații și-au menținut confesiunile. Deci, H. Dogan a fost plasat în detenție preventivă pe 12 februarie 1993, F. Kaplan pe 15 februarie, S. Hamarat, H. Uras, C. Abay pe 17 februarie, E.H. Adirbelli, S. Süsin, M. Atça, H. Demir, A. Aslan pe 18 februarie, Y. Basaran pe 19 februarie și, în fine, S. Genç și S. Çüngü pe 20 februarie 1993.
Pe 11 iunie 1993, procurorul a pus reclamații sub acuzație în fața curții de securitate a statului din Diyarbakir, compusă din trei magistrați de carieră, dintre care unul aparținând magistraturii militare. Reprochabdu-le domeniilor Kaplan, Adirbelli, Abay, Demir, Atça și Süsin să fie membri ai PKK, a solicitat condamnarea lor în virtutea art. 168 § 2 din codul penal și art. 5 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. În plus, a pus sub acuzație domenii Genç, Çüngü, Dogan, Basaran, Hamarat, Uras și Aslan în virtutea art. 125 din codul penal care sancționează, printre altele, acte de înaltă trădare împotriva integrității statului.
Ulterior, cu excepția domeniilor Çüngü și Genç, ceilalți reclamații au fost respectiv eliberați pe 7 iulie 1993 și 3 februarie 1994.
Înainte de curtea de securitate a statului, reclamații au contestat acuzațiile formulate împotriva lor. În acest sens, au susținut că în cadrul custodie lor, declarațiile au fost luate sub constrângere a polițiștilor.
Prin hotărâre din 14 noiembrie 1996, curtea de securitate a statului a declarat reclamații vinovați de faptele imputate. Ea a considerat că, în ciuda negațiilor reclamații în fața curții, elementele de probă din dosar - cum ar fi procesele-verbale de identificare din partea unui alt membru al PKK, procesele-verbale de identificare ale locurilor după care au fost ridicate arme și documente relatând diferitele acțiuni teroriste la care participaseră reclamații, etc. - veneau să confirme versiunea faptelor propuse de acuzare. Curtea a condamnat domenii Süsin, Atça, Demir, Abay la 12 ani și 6 luni de închisoare în virtutea art. 168 § 2 din codul penal sancționând apartenența la o bandă armată ilegală, domenii Adirbelli, Kaplan, Uras, Basaran la 3 ani și 9 luni de închisoare în virtutea art. 169 din codul penal sancționând ajutorul și asistența unei organizații armate ilegale și domenii Genç, Çüngü, Dogan, Hamarat și Aslan la pedeapsa morții comutată într-o pedeapsă de închisoare pe viață în virtutea art. 125 din codul penal sancționând acte de înaltă trădare împotriva integrității statului.
Prin hotărâre din 11 martie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Înainte de reforma din 18 iunie 1999, partea relevantă a art. 143 din Constituție care guvernează compoziția curților de securitate a statului era redactată după cum urmează:
"Sunt instituite curți de securitate a statului responsabile cu judecarea infracțiunilor comise împotriva Republicii - ale căror caracteristici sunt enunțate în Constituție - împotriva integrității teritoriale a statului sau a unității indivizibile a națiunii și împotriva ordinii libere și democratice, precum și infracțiunilor care afectează direct securitatea internă sau externă a statului.
Curțile de securitate a statului se compun dintr-un președinte, doi membri titulari, doi membri supleanți, un procuror și un număr suficient de substituți.
Președintele, un membru titular, un membru supleanț și procurorul sunt aleși, conform procedurilor stabilite prin legi speciale, dintre judecătorii și procurorii Republicii de prim rang, un titular și un supleanț dintre judecătorii militari de prim rang, și substituții dintre procurorii Republicii și judecătorii militari.
Președinții și membrii titulari și supleanți (...) ai curților de securitate a statului sunt numiți pentru o perioadă de patru ani renouabilă.
Curtea de Casație cunoaște apelurilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de securitate a statului (...)"
Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 relativă instituirii curților de securitate a statului a modificat art. 143 din Constituție, care dispune acum:
"(...) Curțile de securitate a statului se compun dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru supleanț, un procuror general al Republicii și un număr suficient de procurori ai Republicii.
Președintele, doi membri titulari, un membru supleanț și procurorul general al Republicii sunt numiți dintre judecătorii și procurorii de prim rang, procurorii Republicii dintre procurorii de alte ranguri, pentru patru ani, de către Înaltul Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor, conform procedurii stabilite în legea specială. Mandatul lor este renouabil (...)"
PE DREPT
I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ART. 6 DIN CONVENȚIE
Reclamații susțin că curtea de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie un "tribunal imparțial și independent" care ar fi putut le garanta un proces echitabil din cauza, pe de o parte, a prezenței unui judecător militar în sânul ei și, pe de altă parte, a absenței unui avocat în custodia lor. Ei văd aceasta o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție care, în părțile relevante, se citesc după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care se va pronunța (...) asupra bunei întemeieri a oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa (...)
Orice persoană acuzată are droit în special la:
(...)
c) să se apere singură sau să beneficieze de asistența unui apărător la alegerea sa și, dacă nu are mijloace să remunere un apărător, să poată fi asistată gratuit de un avocat desemnat din oficiu, când interesele justiției o cer;
(...)"
A. Asupra admisibilității
Curtea observă din start că, în observațiile lor din 4 martie 2002, reclamații M. Atça, A. Aslan, C. Abay, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Dogan, S. Çüngü, H. Uras și S. Genç, invocând art. 6 din Convenție, susțin că nu au beneficiat de asistență de avocat în custodia lor. Totuși, ultima decizie internă definitivă privind aceste grievuri datează din 11 martie 1998.
Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii este tardivă în sensul art. 35 § 1 din Convenție și trebuie respingă, în conformitate cu art. 35 § 4.
De altfel, Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție, grievurile privind statutul curții de securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, privind grievul relativ la lipsa independenței și imparțialității curții de securitate a statului, este aceea pronunțată de aceeași instanță judiciară. În acest sens, susține că nici curtea de securitate a statului nici Curtea de Casație nu erau împuternicite să se pronunțe asupra acestui grief în măsura în care compoziția curților de securitate a statului decurge, la data faptelor, din legislația internă. El concluzionează că reclamații ar fi trebuit să introducă cererea lor în șase luni de la momentul în care se dădiseră seama de ineficacitatea recursurilor interne, adică de la hotărârea curții de securitate a statului, respectiv pe 14 noiembrie 1996. Totuși, subliniază că cererea a fost introdusă pe 23 martie 1998. Pentru a sprijini argumentația sa, Guvernul face referință la jurisprudența Curții (printre altele, Ipek c. Turcia, cerere nr. 39706/98, decizie din 7 noiembrie 2000, și Göztok c. Turcia, cerere nr. 35830/97, decizie din 6 februarie 2001).
Reclamații se opun tezei Guvernului. Susțin că hotărârile curții de securitate a statului pot fi objeto unui recurs în casație în virtutea art. 305 § 1 din codul de procedură penală. Ei concluzionează că recursul în casație este într-adevăr o cale de recurs efectivă în sensul art. 35 din Convenție și că cererea lor a fost introdusă în conformitate cu regula șase luni.
Prin urmare, reclamații cer Curții să respingă excepția preliminară a Guvernului.
Curtea reamintește, conform jurisprudenței sale constante, că trebuie ținut seama de ansamblul procedurii penale întreprinsă împotriva reclamantului pentru a hotărî asupra conformității cu prescripțiile art. 6 din Convenție (vezi în special John Murray c. Regatul Unit, hotărâre din 8 februarie 1996, Culegere 1996-I, p. 54-55, § 63). Ea observă în acest sens că în procedura în fața curților de securitate a statului, statutul de victimă pe terenul art. 6 § 1 din Convenție se stabilește abia de la momentul în care decizia de condamnare devine definitivă, și aceasta prin hotărârea Curții de Casație (vezi, printre alții, Sakik și alții c. Turcia, nr. 23878-29883/94, decizie din 25 mai 1995, DR. 81, p. 86). Într-adevăr, releva din jurisdicția Curții de Casație să infirme o hotărâre de condamnare pe fond și să o trimită la curtea de securitate a statului, care poate, ea, reexamina cauza și achita interesatul. Curtea estimă deci că termenul de șase luni începe să curgă, în prezenta cauză, de la data hotărârii Curții de Casație în chestiune.
Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului.
Curtea estimează că în lumina criteriilor care rezultă din jurisprudența sa (vezi în special Çiraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII), și având în vedere ansamblul elementelor din posesia sa, că cererea, cu excepția grievurilor respinse pentru tardivitate în §22 mai sus, trebuie să faci obiectul unui examen pe fond. Ea observă, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate.
B. Asupra fondului
Asupra independenței și imparțialității curții de securitate a statului
Guvernul susține, într-o primă vreme, că independența și imparțialitatea sunt garantate pentru toate instanțele judiciare de articolele 138 și următoarele din Constituție.
Guvernul observă, de asemenea, că pe 18 iunie 1999 interveni enumerarea constituțională relativă la art. 143 din Constituție care guvernează compoziția curților de securitate a statului. El susține în special că, ca urmare a acestei enumerări, legea nr. 4390 dispune acum că funcțiile magistraților și procurorilor militari iau sfârșit pe 22 iunie 1999. Guvernul subliniază că ca urmare a susmentionatelor enumerări constituțională și legislativă, problema îndoielii cu privire la independența și imparțialitatea curților de securitate a statului a fost definitivă rezolvată, și concluzionează că reclamații nu pot avea un interes juridic privind grievul lor rezultând din încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.
Reclamații se opun tezei Guvernului. Referindu-se la hotărârile Incal c. Turcia din 9 iunie 1998 (Culegere 1998-IV, § 72) și Çiraklar c. Turcia (citat anterior), susțin că curtea de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu poate trece pentru un "tribunal independent și imparțial" în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Pe de altă parte, reclamații subliniază că enumerările constituțională și legislativă relative la compoziția curților de securitate a statului nu saurait avea consecințe asupra situației lor în măsura în care curtea de securitate a statului din Diyarbakir care a ascultat cauza lor și i-a condamnat pe 14 noiembrie 1996, era, atunci, compusă din trei judecători dintre care unul era magistrat militar.
Curtea reamintește că, în hotărârile Incal și Çiraklar (citate anterior), a examinat deja grievuri similare cu acelea ridicate în prezenta cauză. Ea observă în particular, în aceste cauze, că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari ședând în sânul curților de securitate a statului făceau independența și imparțialitatea lor subiect de îndoială (hotărârea Incal citat anterior, p. 1571, § 68). Ea subliniază deci că interesații erau militari care continuau să aparțină armatei, deci la puterea executivă, că rămâneau supuși disciplinei militare și erau supuși unor evaluări de către armată în acest sens, că desemnarea și numirea lor necesitau pentru o mare parte intervenția administrației și armatei și că, în fine, mandatul lor ca judecător la curtea de securitate a statului era de patru ani și ar putea să fie renovat.
Curtea, totuși, ia în considerare informațiile Guvernului conform cărora legislația turcă a fost modificată de o manieră care să răspundă cerințelor Convenției. Totuși, ea precizează că sarcina sa se limitează la aprecierea circumstanțelor specifice cazului; ea nu poate deci fi chemată să concluzioneze că o cauză nu mai prezintă un interes juridic valid pentru reclamant pe motiv că s-ar fi produs evoluții în legislația internă din momentul relevant (vezi Sadak și alții c. Turcia, hotărâre din 17 iulie 2001, § 38).
Curtea nu vede, totuși, nici o rație de a se abate de la concluzia la care ajunsese în ceea ce privește domenii Incal și Çiraklar, care, ca și reclamații, erau amândoi civili. Este înțeles în prezenta cauză că reclamații, care răspundeau în fața unei curți de securitate a statului, pentru unii, la acuzația de apartenență la o bandă armată ilegală și, pentru alții, la comiterea de acte de înaltă trădare împotriva integrității statului, infracțiuni prevăzute și sancționate de articolele 168 § 2 și 125 din codul penal, să fi temut să compară în fața judecătorilor dintre care figurând un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, puteau în mod legitim să se teamă că curtea de securitate a statului din Diyarbakir se lasă indebi ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost obiectiv justificate îndoielile alimentate de reclamații privind independența și imparțialitatea acestei instanțe judiciare (hotărârea Incal citat anterior, p. 1573, § 72 in fine).
Prin urmare, Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamații, curtea de securitate a statului din Diyarbakir nu era un tribunal independent și imparțial în sensul art. 6 § 1 din Convenție.
Asupra echității procedurii penale
Reclamații S. Süsin, F. Kaplan, E.H. Adirbelli și H. Demir susțin, de altfel, sub unghiul art. 6 din Convenție, că nu au putut beneficia de asistență de avocat în custodia lor. Ei invocă în acest sens art. 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție.
Guvernul nu se pronunță.
Curtea reamintește că deja a hotărât în cauze similare că un tribunal al cărui lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici o ipoteză, garanta un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.
Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamații de a vedea cauza lor ascultată de un tribunal independent și imparțial la care ajunge, Curtea estimează că nu este locul pentru examinarea prezentului grief (vezi, printre alții, hotărârea Çiraklar citat anterior, p. 14, §§ 44-45).
II. PRIVIND APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit art. 41 din Convenție: "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite ștergerea decât imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, după caz, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamații susțin că au suferit prejudiciu material și moral pe care îl evaluează respectiv la 12.000 EUR.
Guvernul consideră că cererea reclamații este excesivă.
În legătură cu prejudiciul material invocat, Curtea nu poate specila asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura în fața curții de securitate a statului dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Nu este deci locul pentru a acorda reclamații o indemnizație pentru prejudiciu material (Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, p. 284, § 85).
Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimează că, în circumstanțele cauzei, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat (hotărârea Çiraklar citat anterior, p. 3074, § 49).
B. Cheltuieli și plăți
La titlul cheltuielilor și plăților aferente reprezentării lor, reclamații solicită în total 15.000 EUR. Această sumă cuprinde cheltuielile de procedură, precum și onorariile avocatului.
Reclamații nu furnizează nici o justificare.
Guvernul califică aceste pretenții de excesive.
Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile al căror se stabilește că au fost real și neapărat suportate și sunt de o sumă rezonabilă (vezi, printre alții, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). În acest sens, Curtea observă că reclamații nu au produs nici o justificare relativă la cheltuielile și plățile suportate. În aceste condiții, ea nu saurait admite cererea în chestiune (vezi, Dikme c. Turcia din 11 iulie 2000, nr. 20869/92, § 126, CEDO 2000-VIII).
Cu toate acestea, rămâne că, în scopuri de pregătire a prezentei cauze, reclamații au trebuit să suporte anumite cheltuieli. Prin urmare, pronunțîndu-se în echitate, Curtea alocă în mod conjunct reclamații o sumă de 14.000 EUR.
C. Dobânzi morartorii
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor morattorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară cererea inadmisibilă în ceea ce privește grievul rezultând din art. 6 § 3 c) din Convenție pentru reclamații M. Atça, A. Aslan, C. Abay, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Dogan, S. Çüngü, H. Uras și S. Genç;
Declară cererea admisibilă pentru rest;
Declară că a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității curții de securitate a statului din Diyarbakir;
Declară că nu este locul pentru examinarea altor grievuri rezultând din art. 6 din Convenție;
Declară că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat;
Declară că:
a) Statul pârât trebuie să verse reclamații în mod conjunct, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarea sumă, de convertit în lire turcești la rata aplicabilă la data plății: 14.000 EUR (paisprezece mii euro) pentru cheltuieli și plăți, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul taxei pe valoare adăugată sau orice alte sarcini fiscale exigibile la momentul plății;
b) De la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 6 februarie 2003 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Vincent Berger
Georg Ress
Grефieră
Președinte