AFFAIRE ATCA ET AUTRES c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 41316/98) îndreptată împotriva Republicii Turciei și pe care treisprezece cetățeni ai acestui stat, domenii Mehmet Atça, Sükrü Süsin, Faik Kaplan, Abdülkarim Aslan, Çetin Abay, Yusuf Basaran, Sadun Hamarat, Emin Hazer Adirbelli, Hüseyin Demir, Hasan Dogan, Sehmus Çüngü, Hasan Uras și Selahattin Genç ("reclamații"), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 23 martie 1998 în virtutea articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamații sunt reprezentați în fața Curții de doamna avocat H. Kaplan, avocat la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Reclamații susțineau, în special, că au fost victime ale unei încălcări a art. 6 din cauza lipsei de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului care i-a judecat și condamnat, precum și din cauza inechității procedurii în fața aceleiași instanțe judiciare.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament).

Pe 16 octombrie 2001, Curtea a decis să comunice grievurile rezultând din art. 6 § 1 din Convenție guvernului pârât și a declarat cererea inadmisibilă pentru rest.

Atât reclamații cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia astfel remaniate (art. 52 § 1).

Printr-o scrisoare din 6 mai 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în aplicarea art. 29 §§ 1 și 3 din Convenție, atât asupra admisibilității cât și asupra fondului. Ea a invitat, de asemenea, părțile să prezinte observații suplimentare asupra fondului și reclamații să-și prezinte cererile de satisfacție echitabilă.

Pe 1 august 2002, reclamații au transmis Curții observații suplimentare asupra fondului, precum și cererile de satisfacție echitabilă. PE FAPT

În cadrul unei operații desfășurate împotriva unei organizații ilegale armate, PKK, reclamații au fost succesiv arestați și plasați în arestul poliției după cum urmează: H. Dogan pe 19 ianuarie 1993, S. Genç pe 22 ianuarie, M. Atça pe 23 ianuarie, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Uras, E.H. Adirbelli, C. Abay, H. Demir și S. Süsin pe 26 ianuarie, F. Kaplan pe 30 ianuarie, A. Aslan pe 2 februarie și, în fine, S. Çüngü pe 3 februarie 1993. În fața polițiștilor, reclamații au confesat că au participat la acte în numele organizației menționate.

Reclamații au fost mai întâi audiați de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului din Diyarbakir ("procurorul"—"curtea de securitate a statului"), apoi trimiși în fața judecătorului asessor al acestei instanțe care a ordonat plasarea lor în detenție preventivă. Domenii Süsin, Atça, Demir și Abay au contestat în fața procurorului și judecătorului asessor declarațiile făcute în fața poliției. În fața acestor doi magistrați, ceilalți reclamații și-au menținut confesiunile. Deci, H. Dogan a fost plasat în detenție preventivă pe 12 februarie 1993, F. Kaplan pe 15 februarie, S. Hamarat, H. Uras, C. Abay pe 17 februarie, E.H. Adirbelli, S. Süsin, M. Atça, H. Demir, A. Aslan pe 18 februarie, Y. Basaran pe 19 februarie și, în fine, S. Genç și S. Çüngü pe 20 februarie 1993.

Pe 11 iunie 1993, procurorul a pus reclamații sub acuzație în fața curții de securitate a statului din Diyarbakir, compusă din trei magistrați de carieră, dintre care unul aparținând magistraturii militare. Reprochabdu-le domeniilor Kaplan, Adirbelli, Abay, Demir, Atça și Süsin să fie membri ai PKK, a solicitat condamnarea lor în virtutea art. 168 § 2 din codul penal și art. 5 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. În plus, a pus sub acuzație domenii Genç, Çüngü, Dogan, Basaran, Hamarat, Uras și Aslan în virtutea art. 125 din codul penal care sancționează, printre altele, acte de înaltă trădare împotriva integrității statului.

Ulterior, cu excepția domeniilor Çüngü și Genç, ceilalți reclamații au fost respectiv eliberați pe 7 iulie 1993 și 3 februarie 1994.

Înainte de curtea de securitate a statului, reclamații au contestat acuzațiile formulate împotriva lor. În acest sens, au susținut că în cadrul custodie lor, declarațiile au fost luate sub constrângere a polițiștilor.

Prin hotărâre din 14 noiembrie 1996, curtea de securitate a statului a declarat reclamații vinovați de faptele imputate. Ea a considerat că, în ciuda negațiilor reclamații în fața curții, elementele de probă din dosar - cum ar fi procesele-verbale de identificare din partea unui alt membru al PKK, procesele-verbale de identificare ale locurilor după care au fost ridicate arme și documente relatând diferitele acțiuni teroriste la care participaseră reclamații, etc. - veneau să confirme versiunea faptelor propuse de acuzare. Curtea a condamnat domenii Süsin, Atça, Demir, Abay la 12 ani și 6 luni de închisoare în virtutea art. 168 § 2 din codul penal sancționând apartenența la o bandă armată ilegală, domenii Adirbelli, Kaplan, Uras, Basaran la 3 ani și 9 luni de închisoare în virtutea art. 169 din codul penal sancționând ajutorul și asistența unei organizații armate ilegale și domenii Genç, Çüngü, Dogan, Hamarat și Aslan la pedeapsa morții comutată într-o pedeapsă de închisoare pe viață în virtutea art. 125 din codul penal sancționând acte de înaltă trădare împotriva integrității statului.

Prin hotărâre din 11 martie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată.

Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 relativă instituirii curților de securitate a statului a modificat art. 143 din Constituție, care dispune acum: "(...) Curțile de securitate a statului se compun dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru supleanț, un procuror general al Republicii și un număr suficient de procurori ai Republicii. Președintele, doi membri titulari, un membru supleanț și procurorul general al Republicii sunt numiți dintre judecătorii și procurorii de prim rang, procurorii Republicii dintre procurorii de alte ranguri, pentru patru ani, de către Înaltul Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor, conform procedurii stabilite în legea specială. Mandatul lor este renouabil (...)" PE DREPT

Curtea observă din start că, în observațiile lor din 4 martie 2002, reclamații M. Atça, A. Aslan, C. Abay, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Dogan, S. Çüngü, H. Uras și S. Genç, invocând art. 6 din Convenție, susțin că nu au beneficiat de asistență de avocat în custodia lor. Totuși, ultima decizie internă definitivă privind aceste grievuri datează din 11 martie 1998. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii este tardivă în sensul art. 35 § 1 din Convenție și trebuie respingă, în conformitate cu art. 35 § 4.

De altfel, Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție, grievurile privind statutul curții de securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, privind grievul relativ la lipsa independenței și imparțialității curții de securitate a statului, este aceea pronunțată de aceeași instanță judiciară. În acest sens, susține că nici curtea de securitate a statului nici Curtea de Casație nu erau împuternicite să se pronunțe asupra acestui grief în măsura în care compoziția curților de securitate a statului decurge, la data faptelor, din legislația internă. El concluzionează că reclamații ar fi trebuit să introducă cererea lor în șase luni de la momentul în care se dădiseră seama de ineficacitatea recursurilor interne, adică de la hotărârea curții de securitate a statului, respectiv pe 14 noiembrie 1996. Totuși, subliniază că cererea a fost introdusă pe 23 martie 1998. Pentru a sprijini argumentația sa, Guvernul face referință la jurisprudența Curții (printre altele, Ipek c. Turcia, cerere nr. 39706/98, decizie din 7 noiembrie 2000, și Göztok c. Turcia, cerere nr. 35830/97, decizie din 6 februarie 2001).

Reclamații se opun tezei Guvernului. Susțin că hotărârile curții de securitate a statului pot fi objeto unui recurs în casație în virtutea art. 305 § 1 din codul de procedură penală. Ei concluzionează că recursul în casație este într-adevăr o cale de recurs efectivă în sensul art. 35 din Convenție și că cererea lor a fost introdusă în conformitate cu regula șase luni. Prin urmare, reclamații cer Curții să respingă excepția preliminară a Guvernului.

Curtea reamintește, conform jurisprudenței sale constante, că trebuie ținut seama de ansamblul procedurii penale întreprinsă împotriva reclamantului pentru a hotărî asupra conformității cu prescripțiile art. 6 din Convenție (vezi în special John Murray c. Regatul Unit, hotărâre din 8 februarie 1996, Culegere 1996-I, p. 54-55, § 63). Ea observă în acest sens că în procedura în fața curților de securitate a statului, statutul de victimă pe terenul art. 6 § 1 din Convenție se stabilește abia de la momentul în care decizia de condamnare devine definitivă, și aceasta prin hotărârea Curții de Casație (vezi, printre alții, Sakik și alții c. Turcia, nr. 23878-29883/94, decizie din 25 mai 1995, DR. 81, p. 86). Într-adevăr, releva din jurisdicția Curții de Casație să infirme o hotărâre de condamnare pe fond și să o trimită la curtea de securitate a statului, care poate, ea, reexamina cauza și achita interesatul. Curtea estimă deci că termenul de șase luni începe să curgă, în prezenta cauză, de la data hotărârii Curții de Casație în chestiune. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului.

Curtea estimează că în lumina criteriilor care rezultă din jurisprudența sa (vezi în special Çiraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII), și având în vedere ansamblul elementelor din posesia sa, că cererea, cu excepția grievurilor respinse pentru tardivitate în §22 mai sus, trebuie să faci obiectul unui examen pe fond. Ea observă, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului 1. Asupra independenței și imparțialității curții de securitate a statului

Guvernul susține, într-o primă vreme, că independența și imparțialitatea sunt garantate pentru toate instanțele judiciare de articolele 138 și următoarele din Constituție.

Guvernul observă, de asemenea, că pe 18 iunie 1999 interveni enumerarea constituțională relativă la art. 143 din Constituție care guvernează compoziția curților de securitate a statului. El susține în special că, ca urmare a acestei enumerări, legea nr. 4390 dispune acum că funcțiile magistraților și procurorilor militari iau sfârșit pe 22 iunie 1999. Guvernul subliniază că ca urmare a susmentionatelor enumerări constituțională și legislativă, problema îndoielii cu privire la independența și imparțialitatea curților de securitate a statului a fost definitivă rezolvată, și concluzionează că reclamații nu pot avea un interes juridic privind grievul lor rezultând din încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamații se opun tezei Guvernului. Referindu-se la hotărârile Incal c. Turcia din 9 iunie 1998 (Culegere 1998-IV, § 72) și Çiraklar c. Turcia (citat anterior), susțin că curtea de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu poate trece pentru un "tribunal independent și imparțial" în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Pe de altă parte, reclamații subliniază că enumerările constituțională și legislativă relative la compoziția curților de securitate a statului nu saurait avea consecințe asupra situației lor în măsura în care curtea de securitate a statului din Diyarbakir care a ascultat cauza lor și i-a condamnat pe 14 noiembrie 1996, era, atunci, compusă din trei judecători dintre care unul era magistrat militar.

Curtea reamintește că, în hotărârile Incal și Çiraklar (citate anterior), a examinat deja grievuri similare cu acelea ridicate în prezenta cauză. Ea observă în particular, în aceste cauze, că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari ședând în sânul curților de securitate a statului făceau independența și imparțialitatea lor subiect de îndoială (hotărârea Incal citat anterior, p. 1571, § 68). Ea subliniază deci că interesații erau militari care continuau să aparțină armatei, deci la puterea executivă, că rămâneau supuși disciplinei militare și erau supuși unor evaluări de către armată în acest sens, că desemnarea și numirea lor necesitau pentru o mare parte intervenția administrației și armatei și că, în fine, mandatul lor ca judecător la curtea de securitate a statului era de patru ani și ar putea să fie renovat.

Curtea, totuși, ia în considerare informațiile Guvernului conform cărora legislația turcă a fost modificată de o manieră care să răspundă cerințelor Convenției. Totuși, ea precizează că sarcina sa se limitează la aprecierea circumstanțelor specifice cazului; ea nu poate deci fi chemată să concluzioneze că o cauză nu mai prezintă un interes juridic valid pentru reclamant pe motiv că s-ar fi produs evoluții în legislația internă din momentul relevant (vezi Sadak și alții c. Turcia, hotărâre din 17 iulie 2001, § 38).

Curtea nu vede, totuși, nici o rație de a se abate de la concluzia la care ajunsese în ceea ce privește domenii Incal și Çiraklar, care, ca și reclamații, erau amândoi civili. Este înțeles în prezenta cauză că reclamații, care răspundeau în fața unei curți de securitate a statului, pentru unii, la acuzația de apartenență la o bandă armată ilegală și, pentru alții, la comiterea de acte de înaltă trădare împotriva integrității statului, infracțiuni prevăzute și sancționate de articolele 168 § 2 și 125 din codul penal, să fi temut să compară în fața judecătorilor dintre care figurând un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, puteau în mod legitim să se teamă că curtea de securitate a statului din Diyarbakir se lasă indebi ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost obiectiv justificate îndoielile alimentate de reclamații privind independența și imparțialitatea acestei instanțe judiciare (hotărârea Incal citat anterior, p. 1573, § 72 in fine).

Prin urmare, Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamații, curtea de securitate a statului din Diyarbakir nu era un tribunal independent și imparțial în sensul art. 6 § 1 din Convenție. 2. Asupra echității procedurii penale

Reclamații S. Süsin, F. Kaplan, E.H. Adirbelli și H. Demir susțin, de altfel, sub unghiul art. 6 din Convenție, că nu au putut beneficia de asistență de avocat în custodia lor. Ei invocă în acest sens art. 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție.

Guvernul nu se pronunță.

Curtea reamintește că deja a hotărât în cauze similare că un tribunal al cărui lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici o ipoteză, garanta un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.

Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamații de a vedea cauza lor ascultată de un tribunal independent și imparțial la care ajunge, Curtea estimează că nu este locul pentru examinarea prezentului grief (vezi, printre alții, hotărârea Çiraklar citat anterior, p. 14, §§ 44-45).

Reclamații susțin că au suferit prejudiciu material și moral pe care îl evaluează respectiv la 12.000 EUR.

Guvernul consideră că cererea reclamații este excesivă.

În legătură cu prejudiciul material invocat, Curtea nu poate specila asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura în fața curții de securitate a statului dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Nu este deci locul pentru a acorda reclamații o indemnizație pentru prejudiciu material (Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, p. 284, § 85).

Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimează că, în circumstanțele cauzei, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat (hotărârea Çiraklar citat anterior, p. 3074, § 49). B. Cheltuieli și plăți

La titlul cheltuielilor și plăților aferente reprezentării lor, reclamații solicită în total 15.000 EUR. Această sumă cuprinde cheltuielile de procedură, precum și onorariile avocatului. Reclamații nu furnizează nici o justificare.

Guvernul califică aceste pretenții de excesive.

Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile al căror se stabilește că au fost real și neapărat suportate și sunt de o sumă rezonabilă (vezi, printre alții, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). În acest sens, Curtea observă că reclamații nu au produs nici o justificare relativă la cheltuielile și plățile suportate. În aceste condiții, ea nu saurait admite cererea în chestiune (vezi, Dikme c. Turcia din 11 iulie 2000, nr. 20869/92, § 126, CEDO 2000-VIII). Cu toate acestea, rămâne că, în scopuri de pregătire a prezentei cauze, reclamații au trebuit să suporte anumite cheltuieli. Prin urmare, pronunțîndu-se în echitate, Curtea alocă în mod conjunct reclamații o sumă de 14.000 EUR. C. Dobânzi morartorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor morattorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea inadmisibilă în ceea ce privește grievul rezultând din art. 6 § 3 c) din Convenție pentru reclamații M. Atça, A. Aslan, C. Abay, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Dogan, S. Çüngü, H. Uras și S. Genç; 2. Declară cererea admisibilă pentru rest; 3. Declară că a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității curții de securitate a statului din Diyarbakir; 4. Declară că nu este locul pentru examinarea altor grievuri rezultând din art. 6 din Convenție; 5. Declară că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat; 6. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verse reclamații în mod conjunct, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarea sumă, de convertit în lire turcești la rata aplicabilă la data plății: 14.000 EUR (paisprezece mii euro) pentru cheltuieli și plăți, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul taxei pe valoare adăugată sau orice alte sarcini fiscale exigibile la momentul plății; b) De la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 6 februarie 2003 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Georg Ress Grефieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 41316/98) dirigée contre la République de Turquie et dont treize ressortissants de cet Etat, MM. Mehmet Atça, Sükrü Süsin, Faik Kaplan, Abdülkarim Aslan, Çetin Abay, Yusuf Basaran, Sadun Hamarat, Emin Hazer Adirbelli, Hüseyin Demir, Hasan Dogan, Sehmus Çüngü, Hasan Uras et Selahattin Genç (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 23 mars 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés devant la Cour par M e H. Kaplan, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les requérants alléguaient, notamment avoir été victimes d'une violation de l'article 6 du fait du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat qui les avaient jugés et condamnés ainsi que de l'iniquité de la procédure devant cette même juridiction.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement).

Le 16 octobre 2001, la Cour a décidé de communiquer les griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention au gouvernement défendeur et a déclaré la requête irrecevable pour le surplus.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une lettre du 6 mai 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond. Elle a également invité les parties à présenter leurs observations complémentaires sur le fond, et les requérants à présenter leurs demandes de satisfaction équitable.

Le 1er août 2002, les requérants ont transmis à la Cour leurs observations complémentaires sur le fond ainsi que leurs demandes de satisfaction équitable. EN FAIT I.

Dans le cadre d'une opération menée contre une organisation illégale armée, le PKK, les requérants furent successivement arrêtés et placés en garde à vue comme suit : H. Dogan fut arrêté le 19 janvier 1993, S. Genç le 22 janvier, M. Atça le 23 janvier, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Uras, E.H. Adirbelli, C. Abay, H. Demir et S. Süsin le 26 janvier, F. Kaplan le 30 janvier, A. Aslan le 2 février et enfin S. Çüngü le 3 février 1993. Devant les policiers, les requérants avouèrent avoir participé à des actes au nom de ladite organisation.

Les requérants furent d'abord entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakir (« le procureur »-« la cour de sûreté de l'Etat ») puis traduits devant le juge assesseur de cette juridiction qui ordonna leur mise en détention provisoire. MM. Süsin, Atça, Demir et Abay contestèrent devant le procureur et le juge assesseur leurs dépositions faites devant la police. Devant ces deux magistrat, les autres requérants maintinrent leurs aveux. Ainsi, H. Dogan fut mis en détention provisoire le 12 février 1993, F. Kaplan le 15 février, S. Hamarat, H. Uras, C. Abay le 17 février, E. H. Adirbelli, S. Süsin, M. Atça, H. Demir, A. Aslan le 18 février, Y. Basaran le 19 février et enfin S. Genç et S. Çüngü le 20 février 1993.

Le 11 juin 1993, le procureur mit les requérants en accusation devant la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakir, composée de trois magistrats de carrière, dont l'un relevant de la magistrature militaire. Reprochant à MM. Kaplan, Adirbelli, Abay, Demir, Atça et Süsin d'être membres du PKK, il requit leur condamnation en vertu de l'article 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme. En outre, il mit en accusation MM. Genç, Çüngü, Dogan, Basaran, Hamarat, Uras et Aslan en vertu de l'article 125 du code pénal réprimant, entre autres, les actes de haute trahison contre l'intégrité de l'Etat.

Par la suite, à l'exception de MM. Çüngü et Genç, les autres requérants furent respectivement remis en liberté les 7 juillet 1993 et 3 février 1994.

Devant la cour de sûreté de l'Etat, les requérants contestèrent les accusations portées à leur encontre. A cet égard, ils soutinrent que durant leur garde à vue, leurs dépositions avaient été prises sous la contrainte des policiers.

Par un arrêt du 14 novembre 1996, la cour de sûreté de l'Etat déclara les requérants coupables des faits reprochés. Elle considéra que nonobstant les démentis des requérants devant la cour, les éléments de preuve contenus dans le dossier - tels que les procès-verbaux d'identification de la part d'un autre membre du PKK, les procès-verbaux d'identification de lieux à la suite desquels furent saisis des armes et des documents relatant les différentes actions terroristes auxquelles avaient participées les requérants, etc. - venaient confirmer la version des faits proposés par l'accusation. La cour condamna MM. Süsin, Atça, Demir, Abay à 12 ans et 6 mois d'emprisonnement en vertu de l'article 168 § 2 du code pénal réprimant l'appartenance à une bande armée illégale, MM. Adirbelli, Kaplan, Uras, Basaran à 3 ans et 9 mois d'emprisonnement en vertu de l'article 169 du code pénal réprimant l'aide et l'assistance à une organisation armée illégale et MM. Genç, Çüngü, Dogan, Hamarat et Aslan à la peine de mort commuée en une peine d'emprisonnement à perpétuité en vertu de l'article 125 du code pénal réprimant les actes de haute trahison contre l'intégrité de l'Etat.

Par un arrêt du 11 mars 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué. II.

La loi n o 4388 du 18 juin 1999 relative à l'instauration des cours de sûreté de l'Etat a modifié l'article 143 de la Constitution, qui dispose désormais : « (...) Les cours de sûreté de l'Etat se composent d'un président, de deux membres titulaires, d'un membre suppléant, d'un procureur général de la République et d'un nombre suffisant de procureurs de la République. Le président, deux membres titulaires, un membre suppléant et le procureur général de la République sont nommés parmi les juges et les procureurs de premier rang, les procureurs de la République parmi les procureurs d'autres rangs, pour quatre ans, par le Haut Conseil des juges et des procureurs, selon la procédure définie dans la loi spéciale. Leur mandat est renouvelable (...) » EN DROIT I.

La Cour note d'emblée que, dans leurs observations du 4 mars 2002, les requérants M. Atça, A. Aslan, C. Abay, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Dogan, S. Çüngü, H. Uras et S. Genç, invoquant l'article 6 de la Convention, font valoir qu'ils n'ont pas bénéficié de l'assistance d'un avocat lors de leur garde à vue. Or, la dernière décision interne définitive quant à ces griefs date du 11 mars 1998. Partant, la Cour conclut que cette partie de la requête est tardive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention et doit être rejetée, conformément à son article 35 § 4.

Par ailleurs, le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, les griefs concernant le statut de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut, que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir, le 14 novembre 1996. Or, il souligne que la requête a été introduite le 23 mars 1998. A l'appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres, Ipek c. Turquie , requête n o 39706/98, décision du 7 novembre 2000, et Göztok c. Turquie , requête n o 35830/97, décision du 6 février 2001).

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement. Ils soutiennent que les arrêts de la cour de sûreté de l'Etat peuvent faire l'objet d'un pourvoi en cassation en vertu de l'article 305 § 1 du code de procédure pénale. Ils en concluent que le pourvoi en cassation est bien une voie de recours effective au sens de l'article 35 de la Convention et que leur requête a été introduite conformément à la règle des six mois. Partant, les requérants demandent à la Cour de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement.

La Cour rappelle, selon sa jurisprudence constante, qu'il convient de prendre en considération l'ensemble de la procédure pénale engagée contre le requérant afin de statuer sur la conformité aux prescriptions de l'article 6 de la Convention (voir notamment John Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 8 février 1996, Recueil 1996-I, pp.54-55, § 63). Elle note à cet égard que dans la procédure devant les cours de sûreté de l'Etat, le statut de victime sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention n'est établi qu'à partir du moment où la décision de condamnation devient définitive, et ceci par l'arrêt de la Cour de cassation (voir, en autres, Sakik et autres c. Turquie , n o 23878-29883/94, décision du 25 mai 1995, DR. 81, p. 86). En effet, il relève bien de la juridiction de la Cour de cassation d'infirmer un arrêt de condamnation au fond, et de le renvoyer devant la cour de sûreté de l'Etat, qui peut, elle, réexaminer l'affaire et acquitter l'intéressé. La Cour estime donc que le délai de six mois commence à courir, en l'espèce, à partir de la date de l'arrêt de la Cour de cassation en question. Partant, la Cour rejette l'exception préliminaire du Gouvernement.

La Cour estime qu'à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment Çiraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VII), et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête, à l'exception des griefs rejetés pour tardiveté au paragraphe 22 ci-dessus, doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

Le Gouvernement fait valoir, dans un premier temps, que l'indépendance et l'impartialité sont garanties pour tous les tribunaux par les articles 138 et suivants de la Constitution.

Le Gouvernement fait également observer que le 18 juin 1999 est intervenu l'amendement constitutionnel relatif à l'article 143 de la Constitution régissant la composition des cours de sûreté de l'Etat. Il fait notamment valoir, que suite à cet amendement, la loi n o 4390 dispose désormais que les fonctions des magistrats et procureurs militaires prennent fin le 22 juin 1999. Le Gouvernement souligne que suite auxdits amendements constitutionnel et législatif, le problème du doute quant à l'indépendance et l'impartialité des cours de sûreté de l'Etat a été définitivement résolu, et en conclut que les requérants ne peuvent disposer d'un intérêt juridique quant à leur grief tiré de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement. Se référant aux arrêts Incal c. Turquie du 9 juin 1998 (Recueil 1998-IV, § 72) et Çiraklar c. Turquie (précité), ils soutiennent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne peut passer pour un « tribunal indépendant et impartial » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. D'autre part, les requérants soulignent que les amendements constitutionnel et législatif relatifs à la composition des cours de sûreté de l'Etat ne sauraient avoir de conséquences sur leur situation dans la mesure où la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakir qui a entendu leur cause et les a condamnés le 14 novembre 1996, était, alors, composée de trois juges dont l'un était un magistrat militaire.

La Cour rappelle que, dans les arrêts Incal et Çiraklar (précités), elle a déjà examiné des griefs similaires à ceux soulevés dans la présente affaire. Elle a notamment relevé, dans ces affaires, que certaines caractéristiques du statut des juges militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l'Etat rendaient leur indépendance et leur impartialité sujettes à caution (arrêt Incal précité, p. 1571, § 68). Elle a ainsi souligné que les intéressés étaient des militaires continuant d'appartenir à l'armée, donc au pouvoir exécutif, qu'ils restaient soumis à la discipline militaire et faisaient l'objet de notations par l'armée à cet égard, que leurs désignation et nomination requéraient pour une large part l'intervention de l'administration et de l'armée et qu'enfin, leur mandat comme juge à la cour de sûreté de l'Etat était de quatre ans et pouvait se voir renouvelé.

La Cour, cependant, prend en considération les renseignements du Gouvernement selon lesquels, la législation turque a été amendée de manière à répondre aux exigences de la Convention. Toutefois, elle précise que sa tâche se limite à l'appréciation des circonstances propres à l'espèce ; elle ne saurait donc être appelée à conclure qu'une affaire ne présente plus un intérêt juridique valable pour le requérant au motif que des développements seraient survenus dans la législation interne depuis l'époque pertinente (voir Sadak et autres c. Turquie , arrêt du 17 juillet 2001, § 38).

La Cour ne voit, toutefois, aucune raison de s'écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue en ce qui concerne MM. Incal et Çiraklar, qui, comme les requérants, étaient tous deux des civils. Il est compréhensible dans la présente affaire que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat, pour certains, du chef d'accusation d'appartenance à une bande armée illégale et, pour d'autres, d'avoir commis des actes de haute trahison contre l'intégrité de l'Etat, crimes prévus et réprimés par les articles 168 § 2 et 125 du code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakir se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (arrêt Incal précité, p. 1573, § 72 in fine ).

Partant, la Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakir n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. 2. Sur l'équité de la procédure pénale

Les requérants S. Süsin, F. Kaplan, E.H Adirbelli et H. Demir allèguent en outre, sous l'angle de l'article 6 de la Convention, qu'ils n'ont pu bénéficier de l'assistance d'un avocat durant leur garde à vue. Ils invoquent à cet égard, l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres, l'arrêt Çiraklar précité, p 14, §§ 44-45). II.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel et moral qu'ils évaluent respectivement à 12 000 EUR.

Le Gouvernement considère que la demande des requérants est excessive.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité pour dommage matériel ( Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 284, § 85).

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué (arrêt Çiraklar précité, p. 3074, § 49). B. Frais et dépens

Au titre des frais et dépens afférents à leur représentation, les requérants réclament au total 15 000 EUR. Cette somme comprend les frais de procédure ainsi que les honoraires d'avocat. Les requérants ne fournissent aucun justificatif.

Le Gouvernement qualifie ces prétentions d'excessives.

La Cour rappelle qu'au regard de l'article 41 de la Convention, seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d'un montant raisonnable (voir, entres autres, Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). A cet égard, la Cour observe que les requérants n'ont produit aucune pièce justificative relative aux frais et dépens qu'il ont encourus. Dans ces conditions, elle ne saurait accueillir la demande dont il s'agit (voir, Dikme c. Turquie du 11 juillet 2000, n o 20869/92, § 126, CEDH 2000-VIII). Cependant, il n'en reste pas moins qu'aux fins de la préparation de la présente affaire, les requérants ont dû exposer certains frais. Dés lors, statuant en équité, la Cour alloue conjointement aux requérants une somme de 14 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR , À l'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête irrecevable en ce qui concerne le grief tiré de l'article 6 § 3 c) de la Convention pour les requérants M. Atça, A. Aslan, C. Abay, Y. Basaran, S. Hamarat, H. Dogan, S. Çüngü, H. Uras et S. Genç ; 2. Déclare la requête recevable pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakir ; 4. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention ; 5. Dit que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué ; 6. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, la somme suivante, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : 14 000 EUR (quatorze mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 février 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président