HAMANOV v. BULGARIA

Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 44062/98 de către Nikolai Todorov HAMANOV împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 6 februarie 2003 în calitate de Cameră compusă de președinte C.L. Rozakis dna Tulkens Bonello dna Vajić Levits dna Botoucharova dna Steiner, judecători și grefier adjunct al secțiunii Nielsen având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 7 iulie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere decizia parțială din 11 mai 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Nikolai Todorov Hamanov, este un național bulgar care s-a născut în 1963 și trăiește în Plovdiv, Bulgaria. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl M. Ekimdjiev, un avocat care practică în Plovdiv. Guvernul contestat a fost reprezentat de dna G. Samaras, co-agent, a Ministerului Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cursul procedurii penale împotriva reclamantului (a) Investigația din 11 martie 1996 Oficiul Procurorului de district din Plovdiv a deschis o anchetă împotriva reclamantului, care a fost administrator de sucursale bancare și mai multe altele, în legătură cu o serie de tranzacții financiare efectuate de acestea (a se vedea Yankov v. Bulgaria (dec.), nr. 39084/97, 12 septembrie 2002, nedeclarat, și Belchev v. Bulgaria (dec.), nr. 39084/97, 6 februarie 2003, nedeclarat). La 12 martie 1996, reclamantul a fost acuzat că a autorizat treizeci și cinci transferuri de cablu în străinătate în încălcarea sa profesională și în vederea unui câștig ilegal pentru alții. În cursul anchetei, reclamantul a fost, de asemenea, acuzat că a fost garantat în numele băncii nouă note de promisiune emise de companii legate de un dl Belchev și de posedarea ilegală a muniției cu arme de foc. Opt persoane au fost acuzate în toate. Acuzațiile au fost modificate de mai multe ori în cursul anchetei. În cursul anchetei, care a durat aproximativ 14 luni, investigatorul a auzit patruzeci și șapte de martori, a examinat numeroase documente financiare și bancare, a comis rapoarte de experți și a efectuat căutări. De mai multe ori, în timpul procedurii, dosarul nu a fost disponibil, deoarece ar fi fost transmis instanței competente pentru examinarea apelurilor depuse de către solicitant împotriva detenției lor. În practică, la un astfel de recurs, întregul dosar ar fi transmis împreună cu recursul. La 5 mai 1997, ancheta a fost finalizată și dosarul a fost trimis procurorului. La 1 iulie 1997, procurorul a prezentat Curții de district Plovdiv o acuzație de treizeci și două de pagini, însoțită de douăzeci de ligatori de probe documentare. (b) Procesul Procesul a început la 17 septembrie 1997. Curtea de District a auzit acuzatul, precum și mai mulți martori și experți. Unii martori nu au apărut. Atât acuzația și apărarea au solicitat o suspendare. Curtea de District a reluat procesul la 25 noiembrie 1997. Curtea de District a auzit mai mulți martori. Alte zece martori au fost absenți deoarece nu au fost citați în mod corespunzător și alții, deși citați, nu au apărut. Procesul a fost suspendat la 7 ianuarie 1998. Procesul a reluat la 7 și 8 ianuarie 1998. Curtea a suspendat-o la 9 ianuarie 1998. În aprilie, ca unii martori nu au apărut și au ordonat un raport financiar suplimentar. Pe parcursul procedurii Curtea de District și, mai târziu, Curtea Regională a solicitat asistență de poliție pentru a stabili adresele martorilor și pentru a asigura participarea acestora. Auzul enumerat pentru 9 aprilie 1998 a fost suspendat la 6 iulie și apoi, din nou, la 19 octombrie, din cauza sănătății bolnave ale unuia dintre solicitanți Acuzat. La 19 octombrie 1998, Curtea de District a organizat ultima audiere. A auzit argumentul de închidere al părților. La 30 octombrie 1998, Curtea de District a constatat că reclamantul a fost vinovat. L-a condamnat la nouă ani de închisoare și l-a interzis să dețină postul de director al unei sucursale băncii pentru o perioadă de 12 ani. Raționarea hotărârii Curții de District a fost depusă în registrul instanței respective la o dată neespecificată la sfârșitul lunii ianuarie 1999. (c) Acțiunea La o dată neespecificată în noiembrie 1998 reclamantul a apelat împotriva condamnării și sentinței sale. Mai mult de un an mai târziu, la 6 decembrie 1999, Curtea Regională Plovdiv a organizat prima audiere, care a fost amânată la 13 martie 2000 din cauza problemelor de sănătate ale unuia dintre co-acusarea reclamantului. La 13 și 14 martie 2000, Curtea Regională a reluat audierea în acest caz. La 5 iunie 2000, Curtea Regională a anulat hotărârea instanței inferioare și a trimis cazul la etapa investigației. Oficiul Procurorului Regional, având în vedere faptul că hotărârea Curții Regionale nu era clară sau eronată, a încercat să recurgă împotriva acesteia sau să-și solicite interpretarea. La 27 noiembrie 2000, acesta a susținut un litigiu cu privire la termenul pentru un astfel de recurs, care a fost adus de către autoritățile judiciare la Curtea Supremă de Cassare. Începând cu data de ianuarie 2001, ancheta în cazul reclamantului a fost în suspensie în fața autorităților de urmărire penală. Detenția reclamantului la reținere la 12 martie 1996, reclamantul a fost arestat și adus în fața unui investigator care a hotărât să-l rețină în reținere. Decizia a fost confirmată mai târziu de către un procuror. La 26 septembrie 1997, în timpul primei audieri de judecată, reclamantul a cerut eliberarea Curții de District. El a susținut că el nu a putut abscinde pentru că a avut o soție și un copil al cărui a avut grijă. El nu a putut nici interfera cu ancheta, deoarece toate dovezile au fost deja colectate. În sfârșit, nu a existat nici un risc de a comite o infracțiune, deoarece el a fost respins de la banca unde a lucrat. Cererea a fost respinsă de Curtea de District cu următorul raționament: [Reclamantul] a fost acuzat de o crimă gravă intenționată. Există încă dovezi de colectat. [T]a instanță consideră, prin urmare, că există un risc real că [aplicantul] va împiedica ancheta.” La 7 octombrie 1997, reclamantul a recurs. La 9 octombrie, Curtea de District nu constată motive de modificare a deciziei sale, a transmis recursul la Curtea Regională. La 20 octombrie, Curtea Regională a susținut decizia impugnată, constatând că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune gravă intenționată și, prin urmare, a trebuit reținut. La 25 noiembrie 1997, în cadrul celei de-a doua audieri de proces, reclamantul a făcut o nouă cerere de eliberare. El a susținut că faptele din caz au fost elucidate: există doar doi martori care trebuie interogați. Prin urmare, nu exista niciun risc de a-l obstrucționa ancheta. Nici nu exista nici riscul de a-l recidiva. Curtea de district a refuzat, raționând succint că reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă, că nu există circumstanțe noi și că, prin urmare, el ar trebui să rămână în detenție. La 4 decembrie, reclamantul a apelat, susținând că nu a existat nici o indicație că ar fugi, care ar obstrucționa ancheta – în special având în vedere faptul că cazul a progresat la proces – sau că ar încerca să fie martori sau experți subornați. La 5 decembrie, Curtea de district nu constată motive de modificare a deciziei sale, a transmis apelul la Curtea Regională. La 15 decembrie, Curtea Regională a respins recursul, constatând că reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă și că, prin urmare, restul său în detenție a fost justificat, în special având în vedere gravitatea presupusei infracțiuni. La 8 ianuarie 1998, în cadrul celei de-a treia audieri a procesului, reclamantul a cerut din nou eliberarea. El a afirmat că, având în vedere suspendarea cazului, detenția sa nu ar trebui să fie mai prelungită. Nu a existat nici un risc de a obstrucționa ancheta sau a fugit. Observația instanței de a refuza eliberarea sa a făcut deținerea înainte de judecată o formă de pedeapsă. Într-adevăr, celelalte persoane acuzate au fost cauționate. Curtea de district a refuzat în următoarele termeni: „Curtea constată cererea [aplicătorului] de eliberare necorespunzătoare. [El] a fost acuzat de o crimă intenționată gravă și, prin urmare, trebuie păstrat în detenție. ... Faptul că ceilalți acuzați nu sunt reținuți nu are nimic de-a face cu detenția [aplicantului].” La 16 ianuarie 1998, reclamantul a apelat și a afirmat că faptele din cauză au fost deja clarificate, că are o adresă permanentă și că familia sa a suferit în mod serios detenția sa continuată. La 22 ianuarie, Curtea de District și-a confirmat decizia și a transmis apelul la Curtea Regională. La 23 ianuarie, instanța respectivă a respins recursul, declarând că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune intenționată gravă. Prin urmare, detenția a fost legală în temeiul articolului 152 din CCP, în temeiul căreia persoanele acuzate de infracțiuni intenționate grave au trebuit să fie reținute pentru reținere, interzicând circumstanțe speciale. Trebuia să existe fapte reale care să declare că nu există niciun risc de absența reclamantului, de recidivă sau de împiedicare a anchetei cu excepția articolului 152 § 2. Argumentele reclamantului referitoare la lipsa cazului său penal, adresa permanentă, etc. nu au fost de natură să dovedească lipsa unui astfel de risc. La 17 aprilie 1998, reclamantul a depus o cerere de eliberare, susținând că a avut o adresă permanentă și că nu a avut nici o intenție de a absoarbe sau de a interfera cu ancheta. La 23 aprilie, Curtea de District a ținut o audiere cu privire la cerere și a negat-o în următoarele termeni: „Curtea constată că cererea [aplicantului] de eliberare este nefondată. Acuzațiile împotriva [i] se referă la o infracțiune gravă intenționată și există riscul ca el să poată interfera cu ancheta sau să comite o altă infracțiune[.]” La 29 aprilie 1998, reclamantul a apelat, susținând că detenția sa lungă – mai mult de doi ani – nu a fost justificată. În ziua următoare, Curtea de District și-a confirmat decizia și a transmis recursul Curții Regionale, care, la rândul său, l-a respins la 11 mai, susținând că nu există circumstanțe obiective care ar putea duce la concluzia că reclamantul nu ar interfera cu ancheta. Durata detenției nu a fost motiv să se abate de cerințele stricte de la art. 152 din CCP. În cursul audierii de proces care au avut loc la 6 iulie 1998, reclamantul a cerut din nou eliberarea. El a susținut că nu există niciun risc de a-l absoarbe, de a-l retrage sau de a fugi. În plus, având în vedere suspendarea cazului, detenția sa va depăși doi ani și jumătate, devenind astfel un fel de pedeapsă. Tribunalul de District a respins cererea, constatând în scurt timp că reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă și că nu a existat nicio modificare a circumstanțelor. La 15 iulie, reclamantul a apelat, susținând că faptele cazului au fost stabilite și că el nu a avut antecedente penale. La 22 iulie, Curtea de District a refuzat să își modifice decizia și a transmis recursul Curții Regionale. La 27 iulie, Curtea regională a respins recursul în următoarele termeni: În temeiul articolului 152 [ al CCP], acest lucru este suficient pentru impunerea detenției. Exceptele de la art. 152 § 2 nu sunt prezente, deoarece [al reclamantul] poate fugi sau obstrucționa ancheta.” La 12 august 1998, reclamantul a depus o cerere de eliberare. El a susținut că nu există fapte care indică faptul că ar putea absconda, re La 10 septembrie, Curtea de District a pronunțat o audiere cu privire la cerere și a respins-o. Afirmă că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune gravă intenționată și că există riscul de a-l împiedica ancheta sau de a-și recidiva. În plus, procesul era pe cale de a termina. Reclamantul nu a apelat la Curtea Regională. Toate apelurile depuse de reclamant împotriva refuzului Curții de District de a-l elibera în camere au fost examinate de către Curtea Regională, fără participarea părților. Legea și practica internă relevantă Crimele cu care reclamantul a fost acuzat art. 282 § 1 din Codul Penal prevede: „O persoană [exersând o funcție de gestionare a proprietății altcuiva sau a unei funcții oficiale], care acționează în încălcare sau îndepărtare a sarcinilor sale profesionale sau depășește puterea sau drepturile sale, în vederea unei câștiguri pecuniare pentru el însuși sau pentru altul sau a unei alte daune sau a unei alte, care cauzează astfel un prejudiciu semnificativ, este pedepsită cu până la cinci ani de închisoare...” art. 282 § 3, citit în conjuncție cu primul și al doilea paragraf al aceleiași dispoziții, prevede închisoarea de trei până la zece ani în cazuri foarte grave atunci când daunele rezultate sunt substanțiale sau deține un post de rang înalt. art. 339 § 1 prevede că cel care deține muniția cu arme de foc fără permis este pedepsit cu închisoarea de până la șase ani. Dispozițiile referitoare la detenția în reținere (a) criteriile și practicile juridice referitoare la cerințele și justificarea detenției în reținere în reținere în reținere au fost reglementate de art. 152 din CCP, care se citește în partea relevantă: „1. Detenția în reținere în reținere se impune [în cazurile în care acuzațiile se referă] la o crimă intenționată gravă. În cazurile care intră sub incidența alineatului (1) [detenția împotriva remandei] nu poate fi impusă dacă nu există niciun risc de evadare a justiției acuzate, de obstrucționare a anchetei sau de comitere a unor infracțiuni suplimentare. ...” O infracțiune „grave” este definită prin art. 93 § 7 din Codul penal ca una pedepsită cu mai mult de cinci ani de închisoare. Curtea Supremă a susținut că nu a fost deschisă instanțelor, atunci când examinează un recurs împotriva detenției în reținere, pentru a se întreba dacă existau suficiente dovezi pentru a susține acuzațiile împotriva deținutului. Instanțele au trebuit să examineze doar validitatea oficială a ordinului de detenție (оδред. Nr. 24 от 23 май 1995 δо н.д. Nr. 268/95. Potrivit practicii Curții Supreme în momentul respectiv (a devenit acum cel puțin parțial obsolet ca urmare a amendamentelor în vigoare din 1 ianuarie 2000), art. 152 § 1 impune reținerea unei persoane acuzate de o crimă intenționată gravă. O excepție a fost doar posibilă, în conformitate cu art. 152 § 2, în cazul în care a fost clar că orice risc de absoarbă sau de recidivă a fost exclus obiectiv, de exemplu, în cazul unui deținut care a fost grav bolnav, în vârstă, sau deja în custodie, pe alte motive, cum ar fi îndeplinirea unei sentințe ( sesungguhnyaред. nr. 1 от 4 май 1992. октомври 1995 δ. δо н.д. nr. 583/95 δ. на δ δ н.о н.о.; оפред. nr. 78 от 6 ноември 1995 δ. δо н.д. 768/95 δ.). (b) Revizuirea judiciară a detenției în timpul procesului Apelurile deținute împotriva detenției în etapa procesului sunt examinate de instanța de judecată (art. 304 § 1 din CCP). Aceste apeluri pot fi examinate în camere, fără participarea părților sau la o audiere orală. Legea nu impune instanței să decidă într-un termen specific. Hotărârea instanței de judecată este supusă recursului la instanța de judecată (art. 344 § 3). Procesul trebuie interzis în termen de șapte zile (art. 345) cu instanța de judecată (art. 318 § 2 coroborat cu art. 348 § 4). După primirea recursului, instanța de judecată, ședința în privată, decide dacă există motive de anulare sau de modificare a deciziei sale. Dacă nu consideră că acest lucru este cazul, acesta transmite recursul la instanța de judecată superioră (art. 347). Înainte de aceasta, instanța de judecată trebuie să comunice apelul celuilalt partid (procurorul) și să primească observațiile sale scrise (articolele 320 și 321, coroborat cu art. 348 § 4). Legea nu prevede ca observațiile procurorului să fie comunicate recurentei. Curtea superioară poate examina recursul în camere fără ca părțile să fie prezente sau, dacă consideră necesar, la o audiere orală (art. 348 § 1). Legea nu impune instanței să decidă într-un termen specific. Alte dispoziții relevante Secțiunea 2 din Legea privind răspunderea statului pentru prejudicii din 1988 („акон”) prevede, după caz: „Statul este responsabil pentru daunele cauzate [persoanelor private] de organele ... anchetei, acuzații, instanța ... pentru ilegalitate: detenție ..., dacă [Ordinea de detenție] a fost respinsă pentru lipsa unor motive legale [.]” COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că detenția sa în reținere a fost nejustificabil lungă, că nu au existat motive suficiente care să justifice acest lucru și că au existat întârzieri în cadrul procedurii. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție că revizuirea judiciară a detenției sale a fost doar o formalitate, că apelurile sale împotriva detenției la instanța competentă nu au fost examinate rapid și au fost examinate în camere, fără ca acesta să fie prezent. În plus, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 alineatul § 5 din Convenție că nu are dreptul executor de compensare în ceea ce privește presupusele încălcări ale articolului 5. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii penale împotriva acestuia. Denunțarea în temeiul articolului 5 § 3 de faptul că detenția reclamantului pe recludere a fost nejustificată și nejustificată și de lungă durată Reclamantul a susținut că continuarea sa detenție implică o încălcare a articolului 5 § 3, care se menționează, în măsura în care este cazul: „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol ... are dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptarea procesului. ...” Guvernul a susținut că necesitatea deținerii în reținere a reținutului a fost presupusă pe baza severității acuzațiilor împotriva reclamantului. Eliberarea nu a fost posibilă decât dacă el a justificat faptul că orice risc, indiferent de distanță, de abscondare sau de comitere a unei infracțiuni a fost exclus. El nu a făcut acest lucru. Guvernul a susținut, de asemenea, că autoritățile au lucrat la cazul cu diligența necesară. Cazul a fost foarte complex: a avut în vedere opt persoane acuzate de infracțiuni legate de operațiuni financiare complexe. Dosarul de caz a avut ca rezultat douăzeci de ligatori. În procesul acuzației se bazase pe aproximativ șaizeci de martori și apărarea a solicitat mai mult. Dificultățile în raportarea cu atâtea persoane au dus inevitabil la amânare. Reclamantul și unele dintre co-acusate au fost responsabile pentru o serie de amânări pentru că au căutat să aducă dovezi suplimentare și din cauza bolii. În plus, dosarul a fost transmis la instanța de judecată mai înaltă de opt ori pentru examinarea apelurilor împotriva detenției. Curtea de District a luat toate măsurile necesare pentru reducerea întârzierii: în intervale de trei luni a fost enumerată audierea și a solicitat asistență de poliție pentru citarea martorilor. Reclamantul a răspuns că autoritățile nu au stabilit existența niciunui risc de a-l absoarbe sau comite o infracțiune. Întrucât el nu a fost niciodată condamnat, are o familie, o viață profesională stabilită și o reședință permanentă, el nu ar fi trebuit să fie reținut în detenție. Reclamantul a afirmat că este pregătit să accepte afirmația guvernului că ancheta a fost încheiată prompt, dar că au existat întârzieri excesive în timpul procesului. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că plângerea ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre impune o examinare a meritelor. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă. Reclamantul a susținut că nu a putut obține o revizuire judiciară completă a detenției anterioare, în contravenție cu art. 5 § 4 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Toată persoana care este privată de libertate prin arestarea sau deținerea are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberarea sa, dacă deținerea nu este legală.” Guvernul a susținut că această plângere a fost vădit nefondată, deoarece instanțele au luat în considerare toate factorele relevante și au acționat în mod legal și diligent. Reclamantul a afirmat că, în conformitate cu legislația și practica internă, în momentul respectiv, domeniul de aplicare al revizuirii judiciare a detenției în reținere era foarte limitat. Prin urmare, nici una dintre deciziile din cazul reclamantului nu includea o analiză adecvată a tuturor factorilor care determina licența detenției. Reclamantul a afirmat, de asemenea, că apelurile sale nu au fost examinate rapid și că cerințele procedurilor adversare au fost încălcate în faptul că Curtea Regională a examinat toate apelurile sale în camere fără ca acesta să fie prezent. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit nici un alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acestuia. Denumirea în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție privind presupusa lipsă de drept de compensare executivă Reclamantul a susținut că imposibilitatea de a obține compensarea presupuselor încălcări ale articolului 5 § § 3 și 4 din Convenție a fost violatoare la alineatul (5) din același articol, care prevede: „Toată persoana care a fost victimă de arestarea sau detenția în incompatibilitate cu dispozițiile prezentului articol are dreptul la compensare executivă.” Guvernul nu a formulat comentarii cu privire la această plângere. Reclamantul a susținut că, în temeiul legislației bulgare, nu a fost posibilă obținerea unei compensații pentru detenție care au încălcat Convenția, dar a fost efectuată în conformitate cu cerințele CCP. El a subliniat că nu a existat niciodată un singur precedent al unui deținut care a obținut compensații în astfel de circumstanțe. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acesteia. Denumirea, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, privind durata procedurii penale împotriva reclamantului În ceea ce privește plângerea sa cu privire la durata procedurii penale, reclamantul a invocat art. 6 din Convenția care, în partea sa relevantă, prevede după cum urmează: „În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul a menționat argumentele lor în temeiul articolului 5 § 3 și a subliniat complexitatea cazului care a necesitat mai mult timp. Reclamantul a făcut referire, de asemenea, la argumentele sale în temeiul articolului 5 § 3 și a adăugat că s-au încheiat nouă luni între livrarea raționării Curții de District în ianuarie 1999 și prima audiere în fața Curții regionale. În plus, cazul a fost remis la etapa investigației și a fost probabil să continue timp de mai mult de câțiva ani. Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa privind problema „temps rezonabil” și având în vedere tot materialul în posesia sa, că este necesară o examinare a meritelor plângerii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile, fără a se judeca în fondul cauzei. Søren Nielsen Christos Președintele adjunct al grefierului Rozakis

FIRST SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 44062/98

by Nikolai Todorov HAMANOV

against Bulgaria

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 6

February 2003 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mrs

E.

Steiner,

judges

,

and

Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 7 July 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the partial decision of 11 May 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Nikolai Todorov Hamanov, is a Bulgarian national who was born in 1963 and lives in Plovdiv, Bulgaria. He was represented before the Court by Mr M. Ekimdjiev, a lawyer practising in Plovdiv. The respondent Government were represented by Mrs G. Samaras, co-agent, of the Ministry of Justice.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

1.

Course of the criminal proceedings against the applicant

(a)

The investigation

On 11 March 1996 the Plovdiv District Prosecutor’s Office opened an investigation against the applicant, who was a bank branch manager, and several others, in connection with a number of financial transactions effected by them (see

Yankov v. Bulgaria

(dec.), no. 39084/97, 12

September 2002, unreported, and

Belchev v. Bulgaria

(dec.), no.

39084/97, 6 February 2003, unreported).

On 12 March 1996 the applicant was charged with having authorised thirty-five wire transfers abroad in breach of his professional duties and with a view to an unlawful gain for others.

In the course of the investigation the applicant was also accused of having guaranteed on behalf of the bank nine promissory notes issued by companies related to a Mr Belchev, and of unlawfully possessing firearm ammunition.

Eight persons were charged in all. The charges were modified several times in the course of the investigation.

During the investigation, which lasted about fourteen months, the investigator heard forty-seven witnesses, examined numerous financial and banking documents, commissioned expert reports, and undertook searches.

Several times during the proceedings the case file was unavailable as it would be transmitted to the competent court for the examination of appeals submitted by the applicant’s co-accused against their detention. In practice, upon such an appeal, the entire case file would be transmitted together with the appeal.

On 5 May 1997 the investigation was completed and the case file was sent to the prosecutor.

On 1 July 1997 the prosecutor submitted to the Plovdiv District Court a thirty-two-page indictment accompanied by twenty binders of documentary evidence.

(b)

The trial

The trial opened on 17 September 1997. The District Court heard the accused as well as several witnesses and experts. Some witnesses did not appear. Both the prosecution and the defence requested an adjournment.

The trial resumed on 25 November 1997. The District Court heard several witnesses. Ten other witnesses were absent as they had not been subpoenaed properly and others, albeit subpoenaed, did not show up. The trial was adjourned to 7 January 1998.

The trial resumed on 7 and 8 January 1998. The court adjourned it to 9

April, as some witnesses did not appear, and ordered an additional financial report.

Throughout the proceedings the District Court and later the Regional Court sought police assistance to establish the addresses of witnesses and ensure their attendance.

The hearing listed for 9 April 1998 was adjourned to 6 July and then again to 19 October by reason of ill health of one of the applicant’s co

‑

accused.

On 19 October 1998 the District Court held its last hearing. It heard the closing argument of the parties.

On 30 October 1998 the District Court found the applicant guilty. It sentenced him to nine years’ imprisonment and banned him from holding the post of a director of a bank’s branch for a period of twelve years.

The reasoning of the District Court’s judgment was deposited in the registry of that court on an unspecified date in late January 1999.

(c)

The appeal

On an unspecified date in November 1998 the applicant appealed against his conviction and sentence.

More than a year later, on 6 December 1999, the Plovdiv Regional Court held its first hearing, which was adjourned to 13 March 2000 because of health problems of one of the applicant’s co-accused.

On 13 and 14 March 2000 the Regional Court resumed its hearing in the case.

On 5 June 2000 the Regional Court quashed the lower court’s judgment and remitted the case to the investigation stage.

The Regional Prosecutor’s Office, considering that the Regional Court’s judgment was unclear or erroneous, sought to appeal against it or request its interpretation. There ensued a dispute about the time-limit for such an appeal, which was brought by the prosecution authorities to the Supreme Court of Cassation. On 27 November 2000 that court dismissed the prosecution’s request.

As of January 2001 the investigation in the applicant’s case was pending before the prosecution authorities.

2.

The applicant’s detention on remand

On 12 March 1996 the applicant was arrested and brought before an investigator who decided to detain him on remand. The decision was later confirmed by a prosecutor.

On 26 September 1997, during the first trial hearing, the applicant applied to the District Court for release. He submitted that he could not abscond because he had a wife and a child of whom he had to take care. He could not interfere with the investigation either, because all evidence had already been gathered. Finally, there was no risk of him committing an offence, because he had been dismissed from the bank where he had worked. The application was denied by the District Court with the following reasoning:

“[The applicant] has been charged with a serious intentional crime. There is still evidence to be gathered. [T]he court therefore considers that there is a real risk that the [applicant] will hinder the investigation.”

On 7 October 1997 the applicant appealed. On 9 October the District Court, finding no reasons to alter its decision, transmitted the appeal to the Regional Court. On 20 October the Regional Court upheld the impugned decision, finding that that applicant had been charged with a serious intentional crime and hence had to be detained.

On 25 November 1997, during the second trial hearing, the applicant made a fresh request for release. He argued that the facts of the case had been elucidated: there were only two more witnesses to be questioned. There was hence no risk of him obstructing the investigation. There was no risk of him re-offending either. The District Court refused, reasoning succinctly that the applicant had been charged with a serious intentional crime, that there were no new circumstances, and that he should hence remain in detention. On 4 December the applicant appealed, arguing that there was no indication that he would flee, obstruct the investigation – especially in view of the fact that the case had progressed to trial –, or try to suborn witnesses or experts. On 5 December the District Court, finding no reasons to alter its decision, transmitted the appeal to the Regional Court. On 15 December the Regional Court dismissed the appeal, finding that the applicant was charged with a serious intentional crime and that hence his remaining in detention was justified, especially in view of the gravity of the alleged offence.

On 8 January 1998, during the third trial hearing, the applicant again requested release. He averred that in view of the adjournment of the case his detention should not be prolonged any further. There was no risk of him obstructing the investigation or fleeing. The obduracy of the court to refuse his release made pre-trial detention a form of punishment. Indeed, the other accused persons were on bail. The District Court refused in the following terms:

“The court finds the [applicant’s] request for release ill-founded. [He] has been charged with a serious intentional crime and thus has to be kept in detention. ... The fact that the other accused are not detained has nothing to do with the [applicant’s] detention.”

On 16 January 1998 the applicant appealed, averring that the facts of the case had already been clarified, that he had a permanent address and that his family seriously suffered from his continuing detention. On 22 January the District Court confirmed its decision and transmitted the appeal to the Regional Court. On 23 January that court dismissed the appeal, holding that the applicant was charged with a serious intentional crime. Detention was therefore lawful under Article 152 of the CCP, under which persons charged with serious intentional crimes had to be detained on remand, barring special circumstances. There had to be real facts establishing that there was no risk of the applicant absconding, re-offending or hindering the investigation for the exception of Article 152 § 2 to apply. The applicant’s arguments relating to his lack of criminal record, permanent address, etc. were not of a nature to prove the lack of such risk.

On 17 April 1998 the applicant filed an application for release, arguing that he had a permanent address and that he had no intention of absconding or interfering with the investigation. On 23 April the District Court held a hearing on the application, and denied it in the following terms:

“The court finds that the [applicant’s] request for release is ill-founded. The charges against [him] concern a serious intentional crime and there is a risk that he may interfere with the investigation or commit another crime[.]”

On 29 April 1998 the applicant appealed, arguing that his lengthy detention – more than two years – was not warranted. The following day the District Court confirmed its decision and forwarded the appeal to the Regional Court, which in turn dismissed it on 11 May, holding that there were no objective circumstances which could lead to the conclusion that the applicant would not interfere with the investigation. The length of detention was no reason to deviate from the strict requirements of Article 152 of the CCP.

During the trial hearing which took place on 6 July 1998 the applicant again applied for release. He argued that there was no risk of him absconding, re-offending or fleeing. Moreover, given the adjournment of the case, his detention would exceed two and a half years, thus becoming a sort of punishment. The District Court rejected the request, finding briefly that the applicant had been accused of a serious intentional crime and that there had been no change in circumstances. On 15 July the applicant appealed, asserting that the facts of the case had been established and that he had no criminal record. On 22 July the District Court declined to alter its decision and forwarded the appeal to the Regional Court. On 27 July the Regional Court dismissed the appeal in the following terms:

“[The applicant is charged with] a serious intentional crime. Under Article 152 [of the CCP] this is sufficient for the imposition of detention. The exceptions of Article 152 § 2 are not present, as [the applicant] may flee or obstruct the investigation.”

On 12 August 1998 the applicant filed an application for release. He maintained that there were no facts indicating that he could abscond, re

‑

offend or hinder the investigation. On 10 September the District Court held a hearing on the application and rejected it. It held that the applicant had been accused of a serious intentional crime and that there was risk of him impeding the investigation or re-offending. Moreover, the trial was about to finish. The applicant did not appeal to the Regional Court.

All appeals filed by the applicant against the refusals of the District Court to release him were examined by the Regional Court in chambers, without the participation of the parties.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

The offences with which the applicant was charged

Article 282 § 1 of the Criminal Code provides:

“A person [exercising a function of managing another’s property or an official function], who acts in breach or dereliction of his professional duties or exceeds his power or rights with a view to a pecuniary gain for himself or another or damage to another, and thus causes significant harm, shall be punished by up to five years’ imprisonment...”

Article 282 § 3, read in conjunction with the first and the second paragraphs of the same provision, provides for three to ten years’ imprisonment in very grave cases when the resulting damage is substantial or the offender holds a high ranking post.

Article 339 § 1 provides that whoever possesses firearm ammunition without a permit is punishable by up to six years’ imprisonment.

2.

Provisions relating to detention on remand

(a)

Legal criteria and practice regarding the requirements and justification for detention on remand

Detention on remand was governed by Article 152 of the CCP, which read in relevant part:

“1.

Detention on remand shall be imposed [in cases where the charges concern] a serious intentional crime.

2.

In the cases falling under paragraph 1 [detention on remand] may possibly not be imposed if there is no risk of the accused evading justice, obstructing the investigation, or committing further crimes. ...”

A “serious” crime is defined by Article 93 § 7 of the Criminal Code as one punishable by more than five years’ imprisonment.

The Supreme Court has held that it was not open to the courts, when examining an appeal against detention on remand, to inquire whether there existed sufficient evidence to support the charges against the detainee. The courts had to examine only the formal validity of the detention order (опред. № 24 от 23 май 1995 г. по н.д. № 268/95 г. на ВС І н.о.).

According to the Supreme Court’s practice at the relevant time (it has now become at least partly obsolete as a result of amendments in force since 1 January 2000), Article 152 § 1 required that a person charged with a serious intentional crime be detained on remand. An exception was only possible, in accordance with Article 152 § 2, where it was clear beyond doubt that any risk of absconding or re-offending was objectively excluded as, for example, in the case of a detainee who was seriously ill, elderly, or already in custody on other grounds, such as serving a sentence (опред. № 1 от 4 май 1992 г. по н.д. № 1/92 г. на ВС І н.о.; опред. № 48 от 2

октомври 1995 г. по н.д. № 583/95 г. на ВС І н.о.; опред. № 78 от 6

ноември 1995 г. по н.д. 768/95 г.).

(b)

Judicial review of detention during the trial

The detainee’s appeals against detention at the trial stage are examined by the trial court (Article 304 § 1 of the CCP). Such appeals may be examined in chambers, without the participation of the parties, or at an oral hearing. The law does not require the court to decide within a particular time-limit.

The trial court’s decision is subject to appeal to the higher court (Article

344 § 3). The appeal must be filed within seven days (Article 345) with the trial court (Article 318 § 2 in conjunction with Article 348 § 4). After receiving the appeal, the trial court, sitting in private, decides whether there exist grounds to annul or vary its decision. If it does not find this to be the case, it forwards the appeal to the higher court (Article 347).

Before doing so, the trial court must communicate the appeal to the other party (the prosecutor) and receive its written observations (Articles 320 and 321 in conjunction with Article 348 § 4). The law does not provide for the prosecutor’s observations to be communicated to the appellant.

The higher court may examine the appeal in chambers without the parties being present or, if it deems necessary, at an oral hearing (Article 348 § 1). The law does not require the court to decide within a particular time-limit.

2.

Other relevant provisions

Section 2 of the State Responsibility for Damage Act of 1988 (Закон за отговорността на държавата за вреди, причинени на граждани) provides, as relevant:

“The State shall be liable for damage caused to [private persons] by the organs of ... the investigation, the prosecution, the court ... for unlawful:

1.

detention ..., if [the detention order] has been overturned for lack of lawful grounds[.]”

COMPLAINTS

1.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that his detention on remand had been unreasonably lengthy, that there had been no sufficient reasons justifying it and that there had been delays in the proceedings.

2.

The applicant complained under Article 5 § 4 of the Convention that the judicial review of his detention had been only a formality, that his appeals against detention to the competent court had not been examined speedily and had been examined in chambers, without him being present.

3.

In addition, the applicant complained under Article 5 § 5 of the Convention that he had no enforceable right to compensation in respect of the alleged breaches of Article 5.

4.

Finally, the applicant complained under Article 6 of the Convention about the length of the criminal proceedings against him.

THE LAW

A.

Complaint under Article 5 § 3 that the applicant’s detention on remand was unjustified and unreasonably lengthy

The applicant contended that his continued detention entailed a breach of Article 5 § 3, which reads, insofar as relevant:

“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph

1

(c) of this Article ... shall be entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. ...”

The Government submitted that the necessity of detention on remand had been presumed on the basis of the severity of the charges against the applicant. Release had only been possible if he had substantiated that any risk, however remote, of absconding or committing an offence had been excluded. He had not done so.

The Government further submitted that the authorities had worked on the case with the required diligence. The case had been very complex: it had concerned eight persons accused of offences relating to complex financial operations. The case file had ran to twenty binders. At the trial the prosecution had relied on approximately sixty witnesses and the defence had called more. The difficulties in subpoenaing so many persons had inevitably led to adjournments. The applicant and some of his co-accused had been responsible for a number of adjournments because they had sought to adduce additional evidence and because of illness. Furthermore, the case file had been transmitted to the higher court eight times for the examination of appeals against detention. The District Court had taken all necessary measures to reduce the delay: it had listed hearings in three-months intervals and had sought police assistance for subpoenaing witnesses.

The applicant replied that the authorities had not established the existence of any risk of him absconding or committing an offence. As he had never been convicted, had a family, an established professional life and a permanent residence, he should have not been kept in detention.

The applicant stated that he was prepared to accept the Government’s contention that the investigation had been concluded promptly, but that there had been excessive delays during the trial.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.

B.

Complaint under Article 5 § 4 of the Convention about the lack of effective judicial review of the applicant’s detention

The applicant alleged that he could not obtain a fully-fledged judicial review of his pre-trial detention, contrary to Article 5 § 4 of the Convention, which reads as follows:

“Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful.”

The Government argued that this complaint was manifestly ill-founded as the courts had taken into account all relevant factors and had acted lawfully and diligently.

The applicant stated that according to the domestic law and practice at the relevant time the scope of judicial review of detention on remand had been very limited. As a result, none of the decisions in the applicant’s case had included a proper analysis of all factors determining the lawfulness of the detention.

The applicant further stated that his appeals had not been examined speedily and that the requirements of adversarial proceedings were violated in that the Regional Court had examined all his appeals in chambers without him being present.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.

C.

Complaint under Article 5 § 5 of the Convention about the alleged lack of an enforceable right to compensation

The applicant claimed that the impossibility to obtain compensation of the alleged breaches of Article 5 §§ 3 and 4 of the Convention was violative of paragraph 5 of the same Article, which provides:

“Everyone who has been the victim of arrest or detention in contravention of the provisions of this Article shall have an enforceable right to compensation.”

The Government did not comment on this complaint.

The applicant submitted that under Bulgarian law it was not possible to obtain compensation for detention which violated the Convention but was effected in accordance with the requirements of the CCP. He stressed that there had never been a single precedent of a detainee obtaining compensation in such circumstances.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.

D.

Complaint under Article 6 § 1 of the Convention about the length of the criminal proceedings against the applicant

In respect of his complaint about the length of the criminal proceedings the applicant relied on Article 6 of the Convention which in its relevant part provides as follows:

“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

The Government referred to their submissions under Article 5 § 3 and stressed the complexity of the case which had required more time.

The applicant also referred to his submissions under Article 5 § 3 and added that nine months had elapsed between the delivery of the District Court’s reasoning in January 1999 and the first hearing before the Regional Court. Furthermore, the case had been remitted to the investigation stage and was likely to continue for several more years.

The Court considers, in the light of the criteria established by its case-law on the question of “reasonable time”, and having regard to all the material in its possession, that an examination of the merits of the complaint is required.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the remainder of the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President