CASE OF HAMANOV v. BULGARIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 5-3;Violation of Art. 5-4;Violation of Art. 5-5;Violation of Art. 6-1;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
CASE OF HAMANOV v. BULGARIA (CtEDO, 2004)
Reclamantul s-a născut în 1963 și trăiește în Plovdiv. 11. La 11 martie 1996, Procurorul districtului Plovdiv a deschis o anchetă împotriva reclamantului, care a fost manager de sucursale bancare, și alții, în legătură cu o serie de tranzacții financiare efectuate de acestea presupus în încălcarea legii (a se vedea Yankov c. Bulgaria, nr. 39084/97, § 11, 11 decembrie 2003, și Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 11, 8 aprilie 2004). 12. La 12 martie 1996, reclamantul a fost acuzat că a autorizat treizeci și cinci transferuri de cablu în străinătate în încălcarea sa de atribuții profesionale și în vederea unui câștig ilegal pentru alții. 13. În cursul anchetei, reclamantul a fost, de asemenea, acuzat că a fost garantat în numele băncii nouă note de promisiune emise de companii legate de un dl Belchev și de posedarea ilegală a muniției de arme de foc. 14. Opt persoane au fost acuzate în toate. Acuzațiile au fost modificate de mai multe ori în cursul anchetei. 15. În cursul anchetei, care a durat aproximativ 14 luni, investigatorul a auzit patruzeci și șapte de martori, a examinat numeroase documente financiare și bancare, a comis rapoarte de experți și a efectuat căutări. 16. La 5 mai 1997, ancheta a fost finalizată și dosarul a fost trimis procurorului. 17. La 1 iulie 1997, procurorul a prezentat Curtea de district Plovdiv o acuzație de treizeci de pagini însoțită de douăzeci de ligatori de probe documentare. 18. Prima audiere a avut loc între 17 și 30 septembrie 1997. Curtea de district a auzit acuzații, precum și mai mulți martori și experți. Unii martori nu au apărut. Atât acuzațiile, cât și apărarea au solicitat suspendarea. 19. Curtea de District a reluat procesul la 25 noiembrie 1997. Curtea de District a auzit mai mulți martori.Alți zece martori au fost absenți deoarece nu au fost citați în mod corespunzător și alții, deși citați, nu au apărut. Procesul a fost suspendat până la 7 ianuarie 1998. 20. Procesul a reluat la 7 și 8 ianuarie 1998. Curtea a suspendat-o la 9 aprilie, deoarece unii martori nu au apărut, și au ordonat un raport financiar suplimentar. 21. Audierea din 9 aprilie 1998 a fost suspendată la 6 iulie și apoi la 19 octombrie din cauza malatei unuia dintre co-accusatele reclamantei. 22. La 19 octombrie 1998, Curtea de District a avut ultima ședință. A auzit argumentul de închidere al părților. 23. La 30 octombrie 1998, Curtea de District a constatat că reclamantul a fost vinovat. L-a condamnat la nouă ani de închisoare și l-a interzis să dețină postul de director al unei filiale a unei bănci pentru o perioadă de 12 ani. 24. Raționarea hotărârii Curții de District a fost depusă în registrul instanței respective la o dată neespecificată la sfârșitul lunii ianuarie 1999. 25. De mai multe ori, în timpul procedurii, dosarul nu a fost disponibil, deoarece ar fi fost transmis instanței competente pentru examinarea apelurilor depuse de solicitant împotriva detenției lor. În practică, la un astfel de recurs, întregul dosar ar fi transmis împreună cu recursul. 26. Pe parcursul procedurii, Curtea de District și, mai târziu, Curtea Regională a solicitat asistență de poliție pentru a stabili adresele martorilor și a asigura participarea acestora. 27. La o dată neespecificată în noiembrie 1998, reclamantul a apelat împotriva condamnării și condamnării sale. 28. Mai mult de un an mai târziu, la 6 decembrie 1999, Curtea Regională Plovdiv a organizat prima audiere, care a fost suspendată la 13 martie 2000 din cauza problemelor de sănătate ale unuia dintre coacusul reclamantului. 29. La 13 și 14 martie 2000, Curtea Regională a reluat audierea în acest caz. 30. La 5 iunie 2000, Curtea Regională a anulat hotărârea instanței inferioare și a trimis cazul la etapa de anchetă preliminară. 31. Oficiul Procurorului Regional, având în vedere că hotărârea Curții Regionale a fost neclară sau eronată, a căutat să recurgă împotriva acesteia sau să-și solicite interpretarea. La 27 noiembrie 2000, instanța a respins cererea procurorului. 32. Nu s-a făcut nimic în cazul respectiv, cel puțin până în aprilie 2003, data cele mai recente informații din partea părților. La data de 12 martie 1996, reclamantul a fost arestat și a fost adus în fața unui investigator care a decis să-l dețină. Decizia a fost confirmată mai târziu de către un procuror. 34. La 26 septembrie 1997, în timpul primei ședințe de proces, reclamantul a solicitat la Curtea de District pentru eliberare. El a susținut că el nu a putut abscinde pentru că a avut o soție și un copil al cărui a trebuit să aibă grijă. El nu a putut interfera cu ancheta, pentru că toate dovezile au fost deja adunate. În cele din urmă, nu a existat nici un risc de a comite o infracțiune, pentru că el a fost concediat de la banca în cazul în care a lucrat. Cererea a fost respinsă de Curtea de District cu următorul argument: „Reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă. Există încă dovezi care trebuie adunăte. [T] Tribunalul consideră, prin urmare, că există un risc real că [aplicatorul] va împiedica investigația.” 35. La 7 octombrie 1997, reclamantul a interzis apelul. La 9 octombrie, Curtea de District, care nu a constatat motive de modificare a deciziei sale, a transmis recursul la Curtea Regională. La 20 octombrie, Curtea Regională a susținut hotărârea impugnată, constatând că reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă și, prin urmare, a trebuit să fie reținut. 36. La 25 noiembrie 1997, în timpul celei de-a doua audieri a procesului, reclamantul a formulat o nouă cerere de eliberare. El a susținut că faptele cazului au fost elucidate: nu au mai fost doar doi martori care să fie interogați. Prin urmare, nu a existat nici un risc de a obstrucționa ancheta. Curtea de district a refuzat, raționând succint că reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă, că nu există circumstanțe noi și că, prin urmare, el ar trebui să rămână în detenție. La 4 decembrie, reclamantul a apelat, susținând că nu a existat nici o indicație că ar fugi, care ar obstrucționa ancheta – în special având în vedere faptul că cazul a progresat la proces – sau că ar încerca să fie martori sau experți subornați. La 5 decembrie, Curtea de district nu constată motive de modificare a deciziei sale, a transmis apelul la Curtea Regională. La 15 decembrie, Curtea Regională a respins recursul, constatând că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune gravă intenționată și că, prin urmare, restul său în detenție a fost justificat, în special având în vedere gravitatea presupusei infracțiuni. 37. La 8 ianuarie 1998, în cadrul celei de-a treia audieri a procesului, reclamantul a cerut din nou eliberarea. El a spus că, având în vedere suspendarea cazului, detenția sa nu ar trebui să fie prelungită în continuare. Nu a existat nici un risc de a obstrucționa ancheta sau de a fugi. Obstrucția instanței de a refuza eliberarea sa a făcut detenția anterioară o formă de pedeapsă. Într-adevăr, celelalte persoane acuzate au fost pe cauțiune. Curtea de District a refuzat în următoarele termeni: „Curtea constată cererea [aplicantului] de eliberare necorespunzătoare. [El] a fost acuzat de o crimă gravă intenționată și, prin urmare, trebuie să fie păstrată în detenție. ... Faptul că celălalt acuzat nu este reținut nu are nimic de-a face cu detenția [aplicantului].” 38. La 16 ianuarie 1998, reclamantul a apelat și a afirmat că faptele din cauză au fost deja clarificate, că are o adresă permanentă și că familia sa a suferit în mod serios detenția sa continuată. La 22 ianuarie, Curtea de District și-a confirmat decizia și a transmis apelul la Curtea Regională. La 23 ianuarie, instanța respectivă a respins recursul, declarând că reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă. Prin urmare, detenția este legală în temeiul articolului 152 din Codul de Procedință Penală („CP”), în temeiul căreia persoanele acuzate de infracțiuni intenționate grave au trebuit reținute, interzicând circumstanțe speciale. Trebuia să existe fapte reale care să declare că nu există niciun risc de absența reclamantului, de recidivare sau de împiedicare a anchetei cu excepția articolului 152 § 2. argumentele reclamantului referitoare la lipsa cazului său penal, adresa permanentă etc. nu au fost de natură să dovedească lipsa unui astfel de risc. 39. La 17 aprilie 1998, reclamantul a depus o cerere de eliberare, susținând că a avut o adresă permanentă și că nu a avut nici o intenție de a absoarce sau de a interzice ancheta. La 23 aprilie, Curtea de District a ținut o audiere cu privire la cerere și a negat-o în următoarele termeni: „Curtea constată că cererea [aplicantului] de eliberare este nefondată. Acuzațiile împotriva lui se referă la o crimă intenționată gravă și există un risc ca el să poată interfera cu ancheta sau să comită o altă infracțiune[.]” 40. La 29 aprilie 1998, reclamantul a apelat, susținând că detenția sa lungă – mai mult de doi ani – nu a fost justificată. În ziua următoare, Curtea de District și-a confirmat decizia și a transmis recursul Curții Regionale, care, la rândul său, l-a respins la 11 mai, susținând că nu există circumstanțe obiective care ar putea duce la concluzia că reclamantul nu ar interfera cu ancheta. Durata detenției nu a fost motiv să se abate de cerințele stricte de la art. 152 din CCP. 41. În timpul audierii judiciare care au avut loc la 6 iulie 1998, reclamantul a cerut din nou eliberarea. El a susținut că nu există niciun risc de a-l absoarbe, de a-l respinge sau de a fugi. În plus, având în vedere suspendarea cazului, detenția sa va depăși doi ani și jumătate, devenind astfel un fel de pedeapsă. Tribunalul de District a respins cererea, constatând în scurt timp că reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă și că nu a existat nicio schimbare de circumstanțe. La 15 iulie, reclamantul a apelat, susținând că faptele cazului au fost stabilite și că el nu a avut antecedente penale. La 22 iulie, Curtea de District a refuzat să își modifice decizia și a transmis recursul Curții Regionale. La 27 iulie, Curtea Regională a respins recursul în următoarele termeni: „Reclamantul este acuzat de o infracțiune intenționată serioasă. În temeiul articolului 152 [CCP] acest lucru este suficient pentru impunerea detenției. La 12 august 1998, reclamantul a depus o cerere de eliberare. El a susținut că nu există fapte care indică faptul că ar putea absoarce, revoca sau împiedica ancheta. La 10 septembrie, Curtea de District a organizat o audiere cu privire la cerere și a respins-o. Acesta a considerat că reclamantul a fost acuzat de o crimă intenționată gravă și că există un risc de a-l împiedica ancheta sau de a-și recidiva. În plus, procesul era pe cale de a termina. Toate apelurile depuse de reclamant împotriva refuzului Curții de District de a-l elibera în particular au fost examinate de Curtea Regională, fără participarea părților. 44. Reclamantul nu a susținut că detenția sa a continuat după anularea condamnării sale cu o hotărâre din 5 iunie 2000. 45. art. 282 § 1 din Codul penal („CC”) prevede: „O persoană [exersând o funcție de gestionare a proprietății altor persoane sau a unei funcții oficiale], care acționează în încălcare sau în deteriorare a sarcinilor sale profesionale sau depășește puterea sau drepturile sale, în vederea unui câștig pecuniar pentru sine sau pentru altul sau a unei alte daune, și cauzând astfel un prejudiciu semnificativ, este pedepsită cu închisoarea de până la cinci ani...” 46. art. 282 § 3, citit în conjuncție cu primul și al doilea paragraf al aceleiași dispoziții, prevede închisoarea de trei până la zece ani în cazuri foarte grave atunci când daunele rezultate sunt substanțiale sau infractorul deține un post de rang înalt. 47. art. 339 § 1 prevede că cel care deține muniții cu arme de foc fără permis este pedepsit cu închisoarea de până la șase ani. 48. Detenția preventivă a fost reglementată de art. 152 din CCP, care se citește în partea relevantă: „1. Detenția preventivă se impune [în cazurile în care acuzațiile se referă] la o infracțiune intenționată gravă. În cazurile care intră sub incidența alineatului (1) [detenție] se poate dispensa dacă nu există niciun risc de evadare a justiției acuzate, de obstrucționare a anchetei sau de comitere a unor infracțiuni suplimentare. ...” 49. O crimă „seroasă” este definită în art. 93 § 7 din CC ca pedepsită de mai mult de cinci ani de închisoare. 50. Curtea Supremă a susținut că nu a fost deschisă instanțelor, atunci când examinează un recurs împotriva detenției anterioare, pentru a se întreba dacă există dovezi suficiente pentru a susține acuzațiile împotriva deținutului. Instanțele au trebuit să examineze doar validitatea oficială a ordinului de detenție (habitualizării. nr. 24 от 23 май 1995 δо н.д. nr. 268/95 δ. на Potrivit practicii Curții Supreme în momentul respectiv (a devenit acum cel puțin parțial obsolet ca urmare a modificărilor în vigoare din 1 ianuarie 2000), art. 152 § 1 impune reținerea unei persoane acuzate de o crimă intenționată gravă. O excepție a fost doar posibilă, în conformitate cu art. 152 § 2, în cazul în care a fost clar că orice risc de absoarbă sau de recidivă a fost exclus obiectiv, de exemplu, în cazul unui deținut care a fost grav bolnav, în vârstnici sau deja în custodie, pe alte motive, cum ar fi îndeplinirea unei sentințe (о от 4 май 1992. Nr. 48 от 2 октомври 1995 δ. δо н.д. Nr. 583/95 δ. на δс н.оред. Nr. 78 от 6 ноември 1995 δ. δо н.д. 768/95 δ.). 52. Apelurile deținutului împotriva detenției în etapa procesului sunt examinate de instanța de judecată. Astfel de apeluri pot fi examinate în privat, fără participarea părților, sau la o audiere orală. Legea nu impune instanței să hotărească într-un anumit termen. 53. Hotărârea instanței de judecată este supusă recursului la instanța de judecată (art. 344 § 3 din CCP). Avocatul trebuie depus în termen de șapte zile (art. 345) la instanța de judecată (art. 318 § 2 coroborat cu art. 348 § 4). După primirea recursului, instanța de judecată, ședința în privată, decide dacă există motive de anulare sau de modificare a deciziei sale. În cazul în care nu consideră că acest lucru este cazul, acesta transmite recursul instanței superioare (art. 347) 54. Înainte de a face acest lucru, instanța de judecată trebuie să comunice apelul celuilalt partid (procurorul) și să primească observațiile sale scrise (articolele 320 și 321, coroborat cu art. 348 § 4). Legea nu prevede ca observațiile procurorului să fie comunicate recurentei. 55. Curtea superioară poate examina recursul în particular, fără ca părțile să fie prezente sau, dacă consideră necesar, la o audiere orală (art. 348 § 1). Legea nu impune instanței să decidă într-un termen specific. 56. Secțiunea 2 din Legea privind răspunderea statului pentru prejudicii din 1988 („ detenție preventivă ilegală ..., în cazul în care [mandarea de detenție] a fost respinsă pentru lipsa de motive legale[.]” 57. Jurisprudența raportată în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Legea este puțină. În două hotărâri recente Curtea Supremă de cassare, Curtea Supremă a hotărât că ordinele de detenție anterioară trebuie considerate ca fiind „renunțate pentru lipsa de motive legale” – și că vine răspunderea statului – în cazul în care procedurile penale au fost încheiate din motive care nu s-au dovedit acuzațiile (ре În cazul în care acuzatul a fost achitat (scf. nr. 978/2001) sau în cazul în care acesta a fost achitat (scf. nr. 978/2001) Se pare că, în astfel de cazuri, ordinul de detenție anterioară este retrospectiv privat de motivele sale legitime, deoarece acuzațiile au fost nefondate. 58. Pe de altă parte, Guvernul nu a informat Curtea cu privire la orice cerere de succes în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Act în ceea ce privește ordinele de detenție anterioară ilegale în legătură cu procedurile penale sau procedurile care s-au încheiat cu condamnarea finală. Se pare că hotărârile care pun capăt detenției preliminare în timpul procedurii penale nu au fost luate în considerare niciodată ca hotărâri de „apărare pentru lipsa unor motive legale” în sensul articolului 2 alineatul (1) din Legea. De asemenea, termenii „inlegal” și „scăderea unor motive legale” aparent se referă la ilegalitatea în temeiul legislației interne. 59. Prin art. 2 alin. (2) din Lege, în anumite circumstanțe, o cerere poate fi invocată pentru prejudicii provocate de „închiderea ilegală a acuzațiilor penale”. O astfel de cerere poate fi invocată numai în cazul în care persoana acuzată a fost achitată de o instanță sau de procedură penală a fost întreruptă de către o instanță sau de către autoritățile de pronunțare în temeiul că persoana acuzată nu a fost autorul autorității, că faptele nu constituie o infracțiune penală sau că procedura penală a fost instituită după expirarea perioadei de prelungire relevante sau în ciuda unei amniștii relevante. În contrast cu soluția adoptată în temeiul articolului 2 alineatul (1) (a se vedea punctul 57 de mai sus), Curtea Supremă de cassare a susținut că nu a apărut nicio răspundere în temeiul articolului 2 alineatul (2) în cazul în care procedurile penale au fost întrerupte în faza preliminară, din cauza faptului că acuzația nu a fost demonstrată (noi. Persoanele care solicită soluționare pentru prejudicii provocate de deciziile autorităților de investigare și urmărire judiciară sau ale instanțelor în circumstanțe care intră în domeniul de aplicare al Legii privind răspunderea statului pentru prejudicii nu au nici o reclamație în temeiul legii generale, deoarece aceasta este o lex specialis și exclude aplicarea regimului general (art. 8 alineatul (1) din Legea; nr. 1370/1992. от 16 декември 1992 δ.,