SCP HUGLO, LEPAGE & ASSOCIES et AUTRES contre la FRANCE

SCP HUGLO, LEPAGE & ASSOCIES et AUTRES contre la FRANCE (CtEDO, 2003)

A DOUA SECȚIE

DECIZIE PARȚIALĂ

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererei nr. 59477/00

prezentată de SCP HUGLO, LEPAGE & ASSOCIÉS și alții

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședință din 11 februarie 2003 într-o cameră compusă din

Domnii A.B. Baka, președinte,

J.-P. Costa,

Gaukur Jörundsson,

K. Jungwiert,

V. Butkevych,

Doamna W. Thomassen,

Domnul M. Ugrekhelidze,

judecători,

și de Doamna S. Dollé,

grefierul secției,

Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă pe 14 iunie 2000,

După deliberații, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Societatea reclamantă, SCP Huglo, Lepage & Asociații, Avocat, este o societate civilă profesională de avocați, reprezentată de avocatul domnul C. Huglo, și al cărei sediu este la Paris. Ceilalți reclamanți, asociați ai SCP, doamnele Christian Huglo și Corinne Lepage, cetățeni francezi, născuți respectiv în 1942 și 1951, locuiesc la Paris.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Geneza cauzei

Pe 16 martie 1978, o pată de petrol a fost provocată de naufragiul petrolierului Amoco Cadiz care s-a produs pe coasta nord-vestică a Finisterului. Încă din ziua următoare, Asociația de avocați Huglo-Lepage, ai cărei drepturi le moștenitor societatea reclamantă, a fost încărcată cu apărarea intereselor orașului Brest, rapid urmată de multe alte colectivități publice și private afectate de catastrofa ecologică.

Cabinetul de avocați a acționat rapid pentru conservarea dovezilor, angajând o procedură de urgență la tribunalul administrativ din Rennes pentru ca să fie efectuate expertize. De altfel, o informare penală a fost condusă împotriva X de către un judecător de instrucție al tribunalului de mare instanță din Brest. În paralel, reclamanții au organizat coordonarea victimelor, regrupând-le în structuri ale căror statute le-au redactat. Hotărând de asemenea asupra strategiei procedurale de urmat, alegând și permițând în special punerea în cauză a tuturor responsabililor în cadrul unui singur proces și aceasta, în ciuda obstacolelor juridice, au adus cauza în fața jurisdicțiilor americane și au desemnat, sub responsabilitatea lor financiară și directă până în 1980, cabinetul de avocați americani Curtis, Mallet, Prevost.

Prin decrete din 30 mai și 24 iunie 1980, un Sindicat mixt „de protecție și conservare a litoralului nord-vestic al Bretoniei" („Sindicatul mixt"), instituție publică, a fost creat între departamentul Côtes-du-Nord și șaptezeci și șase de comuni situate pe acest departament și pe cel al Finisterului, pentru a „pune în aplicare toate mijloacele legale atât în Franța cât și în străinătate pentru a asigura repararea daunelor suferite, pentru a urmări acțiunile judiciare inițiate în aprilie 1978 și mobiliza mijloacele financiare necesare pentru a le duce la bun sfârșit". Statuturile sale au fost redactate de reclamanți.

Pe 15 septembrie 1978, o primă citație tendând la repararea daunelor a fost transmisă în fața curții federale a statului New York societății de drept american Amoco International Oil Company și Claude Phillips Dependants. Alte proceduri fiind inițiate în fața diferitelor jurisdicții americane, toate au fost îmbinate în fața tribunalului federal din Chicago, declarat singur competent să le cunoască. Instanța s-a desfășurat, în conformitate cu regulile dreptului american, în două faze succesive, și anume determinarea responsabilităților în prima fază apoi, în faza a doua, evaluarea și repararea daunelor suferite.

Pe 4 septembrie 1980, un protocol de acord privind onorariile avocaților a fost semnat între sindicatul mixt, reclamanți și cabinetul de avocați american. Un cont C.A.R.P.A. (casa de reglementări pecuniare ale avocaților) a fost deschis pentru a face ca toate fondurile să tranziteze către Statele Unite (plata avocaților americani) sau provenind din această țară.

Pe 18 aprilie 1984, tribunalul federal din Chicago a pronunțat o primă hotărâre privind responsabilitatea Standard Oil, Amoco International și Amoco Transports și le-a condamnat în solidar să repare daunele.

Pe 11 ianuarie 1988, judecătorul federal al tribunalului federal din Chicago a pronunțat o a doua hotărâre privind suma daunelor-interese datorata de societățile declarate responsabile. Din această dată și până în 1990, s-a angajat o fază de rectificare a hotărârii asupra daunelor.

Nefiind mulțumiți de suma alocată, cei care cereau reparația au depus apel în fața curții federale de apel.

Pe 21 ianuarie 1992, după mai bine de treisprezece ani de procedură, curtea de apel din Chicago a stabilit indemnizațiile la 987 milioane de franci pentru stat și 225 milioane pentru colectivitățile publice și private, precum și pentru alte părți în instanță. Societățile pârâte au renunțat la utilizarea căilor de atac disponibile și au executat decizia curții de apel prin versarea indemnizației datorate în aprilie 1992.

În paralel, o instanță distinctă diligențată în scopuri similare împotriva American Bureau of Shipping a culminat cu plata transacționară a unei sume de zece milioane de franci.

B.

Procedura de contestare a onorariilor

Prin scrisoare din 26 februarie 1992, ca urmare a refuzului sindicatului mixt de a permite ca sumele atribuite pe baza responsabilității de către curtea de apel din Chicago să tranziteze prin contul C.A.R.P.A. deschis de cabinetul francez și la un dezacord care s-a ridicat între ei cu privire la cota datorată cabinetului francez la titlul onorariilor, reclamanții au sesizat Batonul din Paris pentru a vedea stabilirea unor onorarii amânate în cursul procedurii, precum și onorarii în funcție de importanța cauzei și datorita serviciilor prestate. În cererea lor, au insistat în special asupra duratei procesului, caracterul acestuia creativ în jurisprudența internațională, importanța excepțională a intereselor în cauză și dificultățile cu totul speciale care au marcat procedura. Au subliniat suma extrem de moderată a onorariilor lor, într-un montant de 6 295 758 franci, și au indicat că au acordat în cursul procedurii o reducere provizorie de 10% din onorarii, adică 468 590,97 franci toate taxele incluse pentru care au cerut plata. În fine, au remarcatu o disparitate cu onorariile de mai mult de o sută de milioane de franci plătite de Sindicatul mixt avocaților americani. Potrivit unui aviz al unui fost baton, onorariile lor de rezultat ar fi putut să se ridice la cinci sau șase milioane de franci.

În fața batonului, Sindicatul mixt a contestat datorarea unor onorarii amânate și a propus voluntar versarea unei sume de 700 000 de franci pentru stingere de obligații.

Prin decizie din 25 iunie 1992, Batonul Ordinului avocaților din fața curții de apel din Paris a respins cererea de onorarii amânate legate de reducerea pretinsă provizorie de 10% din onorariile reclamanților. De altfel, a acordat reclamanților o sumă de 3 704 242 franci fără taxe la titlu de onorarii de diligențe excepționale și de rezultat.

Prin hotărâre din 28 aprilie 1993, la recursul Sindicatului mixt, curtea de apel din Paris a confirmat decizia batonului, apreciind în special:

„Considerând că dovada este astfel furnished a importanței și caracterului excepțional al rezultatului obținut calificat de altfel de presa locală ca „senzațional și fabulos";

Că deci, din cauza ingenozității mijloacelor dezvoltate, determinării manifestate de SCP Huglo-Lepage în interesul clienților săi, eficienței eforturilor ei reînnoite și susținute, competenței ei dovedite la ocazia unei cauze ieșite din comun care, deși istoric fără precedent este acum la originea unei jurisprudențe privind dreptul internațional al poluării și mediului, este pe bună dreptate că decizia atacată a dat curs cererii formulate;

Considerând că amploarea niciodată egală în această materie a succesului obținut, care depășește în mod evident ce un pronostic măsurat și chiar optimist ar fi lăsat să se aștepte, justifică într-adevăr suma care a fost alocată acestei părți."

Prin hotărâre din 17 octombrie 1995, la recurul format de Sindicatul mixt care cu toate acestea versase suma de 4 809 312 franci pe 23 iunie 1993, Curtea de Casație a anulat hotărârea curții de apel din 28 aprilie 1993 în toate dispozițiile ei, din motive că:

- pe primul motiv:

„Întrucât, pentru a admite cererea SCP Huglo-Lepage și asociații, curtea de apel a reținut că proiectul de protocol din 1978 prevedând principiul unui onorariu de diligențe și rezultate excepționale, confirmat de protocolul din 4 septembrie 1980, a fost acceptat fără rezerve de clienții acestui cabinet de avocați „ai căror drepturi se găsește Sindicatul mixt";

Întrucât prin determinarea ei prin această singură afirmație pentru a admite opoziibilitatea Sindicatului mixt a acordului din 1978, în timp ce, în memoriul lui, acest sindicat făcea valabilă că, creat în 1980, era o persoană morală cu totul nouă, curtea de apel nu a satisfăcut cerințele textului menționat;

(...)"

- pe al doilea motiv:

„Întrucât pentru a hotărî cum a hotărît, curtea de apel, prin adoptarea motivelor batonului, a reținut că Sindicatul mixt nu putea susține că un onorariu de rezultat nu a fost contractual prevăzut, din moment ce convenția din 4 septembrie 1980 se referea în mod expres la practicile în vigoare în Ordinul avocaților din baroul din Paris și că aceste practici, nu doar nu interziceau, ci admitteau, principiul unui onorariu de diligențe și rezultate excepționale;

Întrucât totuși, în absența oricărei stipulări prevedendu alocarea unui onorariu suplimentar în funcție de rezultatul obținut, simpl referință la practicile în vigoare în Ordinul avocaților din baroul din Paris pentru calculul onorariilor avocatului nu implică acordul părților pentru acordarea, la sfârșitul procesului, a unui onorariu de rezultat; că prin determinarea ei deci, curtea de apel a denaturatu convenția invocată (...)"

Cauza a fost trimisă în fața curții de apel din Versailles.

Prin hotărâre din 29 mai 1996, curtea de apel din Versailles a observat în primul rând că batonul estimase că proiectul de protocol stabilit în 1978 și adresat prin notă comunelor trebuia să fie ținut pentru cunoscut și aprobat de comunele interesate, fiind de altfel observat că convenția din 1980 se referea la practicile în vigoare în Ordinul avocaților din fața curții din Paris, practici inclusiv, chiar în absența unei convenții particulare, o majorare la titlul rezultatului.

Curtea de apel estimae că înainte de 1980, comunele nu putuseră exprima niciun fel de acord asupra proiectului din 1978 și „că deci Sindicatul mixt, persoană morală nouă, nu a trebuit la constituirea sa, în ceea ce privește onorariile, să ia asupra sa niciun fel de angajamente care ar fi fost anterior luate de persoanele pe care le-a adunat". A judecat că doar convenția din 1980 fusese deci valabil subscrisă de Sindicatul mixt, că practica în vigoare în Ordinul avocaților nu implica acordul pentru onorarii de rezultat și, prin urmare, că suma de 4 809 312 franci versată de Sindicatul mixt pe 23 iunie 1993 trebuia să fie restituită de către societatea reclamantă.

În hotărârea sa, curtea de apel considerae de altfel că fraza „În orice caz, aici, se va observa că nu este nevoie de a raiționa asupra ipotezei unui onorariu de rezultat fără convenție deoarece convențiile există" în concluziile luate de societatea reclamantă pe 14 februarie 1996 semnifica că aceasta din urmă intenționează doar să se prevaleze de o convenție de onorarii de rezultat și nu intenționează să facă valabilă, nici măcar cu titlu subsididar, că asemenea onorarii ar putea fi datorata fără convenție. Pentru curtea de apel din Versailles, pretențiile subsidiare tendeau deci doar la o reevaluare a onorariilor calculate la timp petrecut, pretențiile pe care le-a respins.

Societatea reclamantă a format un recurs în casație. În memoriul ampliatif, a criticat în special argumentul tras din constituirea în cursul procedurii a unei noi persoane juridice, care determinase inopoziblita convențe de onorarii, și a contestat abandonul ei pretins al mijlocului tras din onorariu fără convenție, invocând de altfel dispozițiile articolului 631 al noului cod de procedură civilă conform căruia instrucția este reluat în starea procedurii neatins de casație în fața jurisdicției de trimitere.

Pe 18 noiembrie 1999, prima cameră civilă a Curții de Casație a ținut o ședință publică, în prezența în special a doamnei Delaroche, consilier raporttor, și a avocaților din Consilii ai părților care prezentaու observații orale.

Prin hotărâre din 15 decembrie 1999, Curtea de Casație a respins recursul în termenii următori:

„Întrucât, în primul rând, curtea de apel a remarcat că nici una din colectivitățile publice regrupate în 1980 în Sindicatul mixt nu expresase anterior, în calitatea sa și în formele dreptului, acord asupra modalităților propuse pentru stabilirea onorariilor prin proiectul de convenție stabilit în octombrie 1978 de SCP de avocați; că a remarcat de altfel că constituirea de asociații numite „comitete de coordonare și vigilență" nu putuse furniza acestei SCP un interlocutor cu care contracta pentru a angaja fiecare din comunele sau persoanele publice care aderau; că a reținut deci, pe bună dreptate, că Sindicatul mixt, persoană morală nouă, nu a trebuit la constituirea sa în 1980 să ia asupra sa angajamente de onorarii care nu fuseseră luate de persoanele publice pe care le-a adunat; că apoi, după constatare că doar convenția din 4 septembrie 1980, stipulând o remunerație orară, lega părțile, a, pentru a respinge posibilitate „de onorarii suplimentare" evocată într-o corespondență din care se spunea că coraborează o acceptare a acestor onorarii, suveran estimat că o asemenea acceptare nu era stabilita; că fără a denatura concluziile invocate, nici a încalca cerințele articolului 631 al noului Cod de procedură civilă, a, suveran de altfel, considerat că pretența subsididar formulată de SCP de avocați tendea doar la o reevaluare a onorariilor calculate la timp petrecut; că a remarcat, pe acest punct, pe de o parte, că avocații înșiși declarasenumerou, deja din 1986, că minimizaseranumerou voluntar orele lor de birou în interesul sindicatului, aceasta, conform convenților încheiate, și pe de altă parte, că corespondența schimbată excludea orice reevaluare; că deci, curtea de apel a legal justificat decizia spunând că nu este caz nici la plată a unui onorariu de rezultat, nici la altă reevaluare a onorariilor (...)"

GRIEVURI

1.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plâng:

- de o lipsă de imparțialitate a Curții de Casație care hotărâse pe 15 decembrie 1999, pe de o parte, deoarece consilierul raporttor, domiciliat la Quarantec, comună vecină cu cea a Ploudalmézeau, sediul sindicatului mixt finanțat de cotizațiile comunelor membre, ar fi avut interes în litigiu în calitatea de contribuabil și, pe de altă parte, deoarece acest magistrat, admis să facă valabilă drepturile la pensie, a fost cu toate acestea special chemat să stea în judecată pe 18 noiembrie 1999, dată la care Curtea de Casație examina cauza;

- de absența comunicării raportului consilierului raporttor al Curții de Casație în cursul procedurii care a culminat cu hotărârea din 15 decembrie 1999 și aceasta, în ciuda solicitărilor avocatului lor din Consilii;

- de o eroare manifestă de apreciere a curții de apel din Versailles în hotărârea din 29 mai 1996 și a Curții de Casație în decizia din 15 decembrie 1999, în măsura în care ar fi considerat că societatea reclamantă renunțase să vadă taxate onorariile de rezultat fără convenție, cerere cu toate acestea depusă la baton în primă instanță;

- de o atingere la egalitatea armelor datorită aplicării retroactive a legii din 1991 reglementând profesia de avocat, cu consecința de a necesita unei părți în proces producerea unei convenții de onorarii scrise în timp ce un document scris nu era necesar conform dreptului intern la epoca faptelor.

2.

Invocând art. 8 al Convenției, estimează că au fost lipsiți de o just reparație în ceea ce privește importanța muncii îndeplinite.

ÎN DREPT

1.

Reclamanții se plâng de o lipsă de imparțialitate a Curții de Casație care hotărâse pe 15 decembrie 1999 datorită situației personale a consilierului raporttor, precum și de absența comunicării raportului acestui același consilier raporttor. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă (...) de către un tribunal independent și impartial, stabilit prin lege, care va hotărî (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile ei de natură civilă (...)"

Curtea trebuie în primul rând să examineze dacă persoanele fizice reclamante se pot pretinde victime, în sensul articolului 34 al Convenției, a unei încălcări a dispozițiilor sale, ținând seama de existența unei persoane morale constituită pentru exercitarea profesiei lor de avocați. În această privință, Curtea observă că procedura internă și deciziile pronunțate de jurisdicțiile naționale nu privesc decât societatea civilă profesională (SCP) Huglo, Lepage și Asociații, Avocat. O asemenea entitate este dotată cu personalitate juridică.

Or Curtea reamintește că nu estimează justificată ridicarea „vălului social" sau abstractizarea personalității juridice a unei societăți decât în circumstanțe excepționale, în special atunci când este clar stabilit că aceasta se găsește în imposibilitate de a sesiza prin intermediul organelor statutare sau - în caz de lichidare - prin lichidatorii ei organele Convenției (Agrotexim și alții c. Grecia, hotărâre din 24 octombrie 1995, seria A nr. 330-A, p. 25, § 66; Paparatti și alții c. Italia (decizie), nrsu. 37196/97, 37198/97, 37199/97, 37200/97, 37202/97, 37203/97, 37204/97, 37205/97 și 37208/97, 1 iunie 1999). Nu este cazul în prezenta cauză, societatea reclamantă, care este în activitate, având acționat în fața Curții prin intermediul reprezentantului legal, domnul avocat Christian Huglo.

La lumina considerațiilor care preced, Curtea este de părere că doamnele Huglo și Lepage, luate individual, nu pot fi considerate ca având calitate de a acționa în fața ei. Rezultă că petitia, în ceea ce le privește la titlu personal, este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Privind societatea reclamantă, care are calitate de a acționa, în starea actuală a dosarului, Curtea nu se estimează în măsură să se pronunțe asupra admisibilității grievului și apreciază necesar comunicarea acestei părți a cererei către guvernul pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) al regulamentului ei.

2.

Reclamanta se plânge de altfel, cu privire la art. 6 § 1, pe de o parte, de o eroare manifestă de apreciere a curții de apel din Versailles apoi a Curții de Casație și, pe de altă parte, de o atingere la egalitatea armelor datorită aplicării retroactive a legii din 1991 reglementând profesia de avocat.

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, cuprinde, printre altele, dreptul părților în proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Convenția vizând nu a garanta drepturi teoretice sau iluzoare ci drepturi concrete și efective (Artico c. Italia, hotărâre din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „ascultate", adică corespunzător examinate de tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, art. 6 implicante în special, sub responsabilitate „tribunalului", obligația de a se dedica unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovadă ale părților, cu excepția aprecierii relevanței lor (a se vedea hotărârile Van de Hurk c. Țările de Jos din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59 și Dulaurans c. Franța din 21 martie 2000, nr. 34553/97, § 33).

Cu toate acestea, Curtea reamintește de altfel că nu-i aparține să cunoască erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o jurisdicție internă, cu excepția dacă și în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților salvgaardate de Convenție (a se vedea, printre altele, Garcia Ruiz c. Spania, hotărâre din 21 ianuarie 1999, Colecția hotărârilor și deciziilor 1999-I, § 28).

Or, Curtea estimează, ținând seama de circumstanțele cauzei, în măsura în care este competentă să cunoască aceste grievuri, că nu a fost adusă atingere dispozițiilor articolului 6 § 1 al Convenției. În particular, privind pretinsa eroare manifestă de apreciere cu privire la una din pretențiile reclamantei, constată că nu se agă nici de o eroare nici de o omisiune a curții de apel din Versailles și a Curții de Casație (a se vedea, a contrario, Fouquet c. Franța, hotărâre din 31 ianuarie 1996, Colecția 1996-I, aviz al Comisiei, p. 29, § 37), ci dimpotrivă de o apreciere adusă de aceste jurisdicții asupra concluziilor reclamantei, Curtea de Casație răspunzând chiar observațiilor dezvoltate de avocatul din Consilii al reclamantei pe acest punct precis, apreciind că curtea de apel nici nu denaturase concluziile, nici nu încălcase dispozițiile articolului 631 al noului cod de procedură civilă.

Similar, pretinsa retroactivitate în aplicare legii din 1991 rezultă doar dintr-o interpretare a societății reclamante și nu relevă, după Curte, o atingere la drepturile și libertățile garantate de Convenție. Curtea reamintește de altfel că în principiu puterea legislativă nu este împiedicată de a reglementa în materie civilă, prin dispoziții noi cu sferă de aplicare retroactivă, drepturi rezultând din legi în vigoare (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [Marea Cameră], nrsu. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, § 57, CEDH 1999-VII)

Rezultă că grievurile trebuie deci respinse ca fiind evident nefundate, în aplicare articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

3.

Reclamanta estimează în fine că a fost privată de o just reparație în ceea ce privește importanța muncii îndeplinite. Conform articolului 8 al Convenției:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, domiciliului și corespondenței sale.

Curtea observă că grievul reclamantei nu privează decât reparația sa, pe care o estimează insuficientă în ceea ce privește munca efectiv îndeplinită. Or chestiunea contestării reparației unui avocat de către client nu cade sub domeniul vieții private și familiale, domiciliul sau corespondenței în sensul articolului 8 al Convenției. În orice caz, se agă de un litigiu între particulari care scapă deci de competența Curții.

Rezultă că acest griev este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Amână

examinarea grievurilor societății reclamante trase de lipsă de imparțialitate a Curții de Casație care hotărâse pe 15 decembrie 1999 datorită situației personale a consilierului raporttor, precum și de absența comunicării raportului acestui același consilier raporttor;

Declară

petitia inadmisibilă pentru rest.

S. Dollé

A.B. Baka

Grefierul

Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

59477/00

présentée par la SCP HUGLO, LEPAGE & ASSOCIES et autres

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 février 2003 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 juin 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La société requérante, la SCP Huglo, Lepage & Associés, Conseil, est une société civile professionnelle d’avocats, représentée par M

e

C. Huglo, et dont le siège est à Paris. Les autres requérants, associés de la SCP, M

es

Christian Huglo et Corinne Lepage, ressortissants français, nés respectivement en 1942 et 1951, résident à Paris.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

A.

La genèse de l’affaire

Le 16 mars 1978, une marée noire fut provoquée par le naufrage du pétrolier Amoco Cadiz survenu sur la côte Nord-Ouest du Finistère. Dès le lendemain, l’Association d’avocats Huglo-Lepage, aux droits de laquelle vient la société requérante, fut chargée de la défense des intérêts de la ville de Brest, rapidement imitée par de nombreuses autres collectivités publiques et privées concernées par la catastrophe écologique.

Le cabinet d’avocats agit rapidement pour la conservation des preuves en engageant une procédure d’urgence auprès du tribunal administratif de Rennes afin que soient diligentées des expertises. Par ailleurs, une information pénale fut conduite contre X par un juge d’instruction du tribunal de grande instance de Brest. Parallèlement, les requérants organisèrent la coordination des victimes, les regroupant dans des structures dont ils rédigèrent les statuts. Décidant également de la stratégie procédurale à suivre, choisissant et permettant notamment la mise en cause de tous les responsables dans le cadre d’un procès unique et ce, nonobstant les obstacles juridiques, ils portèrent l’affaire devant les juridictions américaines et désignèrent, sous leur responsabilité financière et directe jusqu’en 1980, le cabinet d’avocats américains Curtis, Mallet, Prevost.

Par arrêtés des 30 mai et 24 juin 1980, un Syndicat mixte «

de protection et de conservation du littoral du Nord-Ouest de la Bretagne

» («

Syndicat mixte

»), établissement public, fut créé entre le département des Côtes

‑

du

‑

Nord et soixante-seize communes situées sur ce département et celui du Finistère, afin notamment de «

mettre en œuvre tous les moyens légaux tant en France qu’à l’étranger pour assurer la réparation des dommages subis, poursuivre les actions judiciaires engagées en avril 1978 et mobiliser les moyens financiers nécessaires pour les mener à bonne fin

». Ses statuts furent rédigés par les requérants.

Le 15 septembre 1978, une première assignation tendant à la réparation des dommages fut délivrée devant la cour fédérale de l’Etat de New-York à la société de droit américain Amoco International Oil Company and Claude Phillips Dependants. D’autres procédures ayant été initiées devant diverses juridictions américaines, elles furent toutes jointes devant le tribunal fédéral de Chicago, déclaré seul compétent pour en connaître. L’instance se déroula, conformément aux règles du droit américain, en deux phases successives, à savoir la détermination des responsabilités dans un premier temps puis, dans un second temps, l’évaluation et la réparation des dommages subis.

Le 4 septembre 1980, un protocole d’accord portant sur les honoraires d’avocat fut signé entre le syndicat mixte, les requérants et le cabinet d’avocats américain. Un compte C.A.R.P.A. (caisse des règlements pécuniaires des avocats) fut ouvert afin d’y faire transiter tous les fonds à destination des Etats-Unis (paiement des avocats américains) ou en provenance de ce pays.

Le 18 avril 1984, le tribunal fédéral de Chicago rendit une première décision portant sur la responsabilité de Standard Oil, Amoco international et Amoco Transports et les condamnant conjointement et solidairement à réparer les dommages.

Le 11 janvier 1988, le juge fédéral du tribunal fédéral de Chicago rendit une seconde décision portant sur le montant des dommages-intérêts dus par les sociétés déclarées responsables. A partir de cette date, et jusqu’en 1990, s’engagea une phase de rectification de la décision sur les dommages.

Non satisfaits du montant alloué, les demandeurs en réparation firent appel devant la cour fédérale d’appel.

Le 21 janvier 1992, après plus de treize ans de procédure, la cour d’appel de Chicago fixa les indemnités à 987 millions de francs pour l’Etat et 225

millions pour les collectivités publiques et privées, ainsi que pour les autres parties à l’instance. Les sociétés défenderesses renoncèrent à user des voies de recours disponibles et exécutèrent la décision de la cour d’appel par le versement de l’indemnisation due au mois d’avril 1992.

Parallèlement, une instance distincte diligentée aux mêmes fins contre American Bureau of Shipping aboutit au paiement transactionnel d’une somme de dix millions de francs.

B.

La procédure en contestation d’honoraires

Par lettre du 26 février 1992, suite au refus du syndicat mixte de voir transiter les sommes attribuées au titre de la responsabilité par la cour d’appel de Chicago par le compte C.A.R.P.A. ouvert par le cabinet français et à un différend s’élevant entre eux quant à la part revenant au cabinet français au titre des honoraires, les requérants saisirent le Bâtonnier de Paris pour voir fixer des honoraires différés pendant le courant de la procédure, ainsi que des honoraires en fonction de l’importance de l’affaire et en raison des services rendus. Dans leur demande, ils insistèrent notamment sur la durée du procès, son caractère créateur dans la jurisprudence internationale, l’importance exceptionnelle des intérêts en cause et les difficultés tout à fait particulières qui avaient marqué la procédure. Ils soulignèrent le montant extrêmement modéré de leurs honoraires, d’un montant de 6

295

758 francs, et indiquèrent avoir accordé en cours de procédure une diminution provisoire de 10

% de leurs honoraires, soit 468

590,97 francs toutes taxes comprises dont ils réclamèrent le paiement. Enfin, ils relevèrent une disparité avec les honoraires de plus de cent millions de francs payés par le Syndicat mixte aux avocats américains. Selon une consultation d’un ancien bâtonnier, leurs honoraires de résultat auraient pu s’élever à cinq ou six

millions de francs.

Devant le bâtonnier, le Syndicat mixte contesta devoir des honoraires différés et proposa volontairement de verser une somme de 700

000 francs pour solde de tout compte.

Par décision du 25 juin 1992, le Bâtonnier de l’Ordre des avocats à la cour d’appel de Paris écarta la demande d’honoraires différés relatifs à la ristourne prétendument provisoire de 10

% sur les honoraires des requérants. En outre, il accorda aux requérants une somme de 3

704

242

francs hors taxes à titre d’honoraires de diligences exceptionnelles et de résultat.

Par arrêt du 28 avril 1993, sur recours du Syndicat mixte, la cour d’appel de Paris confirma la décision du bâtonnier, estimant notamment

:

«

Considérant que la preuve est donc ainsi rapportée de l’importance et du caractère exceptionnel du résultat obtenu qualifié d’ailleurs par la presse locale de «

sensationnel et fabuleux

»

;

Qu’ainsi, en raison de l’ingéniosité des moyens développés, de la détermination manifestée par la S.C.P. Huglo-Lepage dans l’intérêt de ses clients, de l’efficacité de ses efforts renouvelés et soutenus, de sa compétence avérée à l’occasion d’une affaire hors du commun qui, bien qu’historiquement sans précédent est désormais à l’origine d’une jurisprudence relative au droit international de la pollution et de l’environnement, c’est à juste titre que la décision entreprise a fait droit à la demande formée

;

Considérant que l’ampleur jamais égalée en cette matière du succès obtenu, qui dépasse manifestement ce qu’un pronostic mesuré et même optimiste laissait attendre, justifie en effet le montant de la somme qui a été allouée à cette partie.

»

Par arrêt du 17 octobre 1995, sur pourvoi formé par le Syndicat mixte qui avait néanmoins versé la somme de 4

809

312 francs le 23 juin 1993, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel du 28 avril 1993 en toutes ses dispositions, aux motifs que :

- sur le premier moyen

:

«

Attendu que, pour accueillir la demande de la SCP Huglo-Lepage et associés, la cour d’appel a retenu que le projet de protocole de 1978 prévoyant le principe d’un honoraire de diligences et résultats exceptionnels, confirmé par le protocole du 4

septembre 1980, avait été accepté sans réserve par les clients de ce cabinet d’avocats «

aux droits desquels se trouve le Syndicat mixte

»

;

Attendu qu’en se déterminant par cette seule affirmation pour admettre l’opposabilité au Syndicat mixte de l’accord de 1978, alors que, dans son mémoire, ce syndicat faisait valoir que, créé en 1980, il était une personne morale totalement nouvelle, la cour d’appel n’a pas satisfait aux exigences du texte susvisé

;

(...) »

- sur le deuxième moyen

:

«

Attendu que pour statuer comme elle l’a fait, la cour d’appel, par adoption des motifs du bâtonnier, a retenu que le Syndicat mixte ne pouvait soutenir qu’un honoraire de résultat n’avait pas été contractuellement prévu, dès lors que la convention du 4 septembre 1980 s’était référée expressément aux usages en vigueur à l’Ordre des avocats au barreau de Paris et que ces usages, non seulement n’interdisaient pas, mais admettaient, le principe d’un honoraire de diligences et résultats exceptionnels

;

Attendu, cependant, qu’en l’absence de toute stipulation prévoyant l’allocation d’un honoraire complémentaire en fonction du résultat obtenu, la seule référence aux usages en vigueur à l’Ordre des avocats au barreau de Paris pour le calcul des honoraires de l’avocat n’implique pas l’accord des parties pour l’octroi, en fin de procès, d’un honoraire de résultat

; qu’en se déterminant ainsi, la cour d’appel a dénaturé la convention invoquée (...

)

»

L’affaire fut renvoyée devant la cour d’appel de Versailles.

Par arrêt du 29 mai 1996, la cour d’appel de Versailles observa tout d’abord que le bâtonnier avait estimé que le projet de protocole établi en 1978 et adressé par une note aux communes devait être tenu pour connu et approuvé par les communes concernées, étant par ailleurs observé que la convention de 1980 s’était référée aux usages en vigueur à l’Ordre des avocats à la cour de Paris, usages incluant, même en l’absence de convention particulière, une majoration

au titre du résultat.

La cour d’appel estima qu’avant 1980, les communes n’avaient pu exprimer un quelconque accord sur le projet de 1978 et «

qu’ainsi le Syndicat mixte, personne morale nouvelle, n’a pas eu à reprendre lors de sa constitution, s’agissant des honoraires, de quelconques engagements qu’auraient antérieurement pris les personnes qu’il a rassemblées

». Elle jugea que seule la convention de 1980 avait dès lors été valablement souscrite par le Syndicat mixte, que l’usage en vigueur à l’Ordre des avocats n’impliquait pas l’accord pour des honoraires de résultat et, partant, que la somme de 4

809

312 francs versée par le Syndicat mixte le 23 juin 1993 devait être restituée par la société requérante.

Dans son arrêt, la cour d’appel considéra en outre

que la phrase «

En toute hypothèse, ici, on observera qu’il n’est nul besoin de raisonner sur l’hypothèse d’un honoraire de résultat sans convention car les conventions existent

» dans les conclusions prises par la société requérante le 14 février 1996 signifiait que cette dernière entendait seulement se prévaloir d’une convention d’honoraires de résultat et n’entendait pas faire valoir, serait-ce à titre subsidiaire, que de tels honoraires puissent être dus sans convention. Pour la cour d’appel de Versailles, les prétentions subsidiaires ne tendaient dès lors qu’à une réévaluation d’honoraires calculés au temps passé, prétentions qu’elle rejeta.

La société requérante forma un pourvoi en cassation. Dans son mémoire ampliatif, elle critiqua notamment l’argument tiré de la constitution en cours de procédure d’une nouvelle personne juridique, ce qui avait entraîné l’inopposabilité de la convention d’honoraires, et contesta son abandon prétendu du moyen tiré de l’honoraire hors convention, invoquant également les dispositions de l’article 631 du nouveau code de procédure civile aux termes duquel l’instruction est reprise en l’état de la procédure non atteinte par la cassation devant la juridiction de renvoi.

Le 18 novembre 1999, la première chambre civile de la Cour de cassation tint une audience publique, en présence notamment de M

me

Delaroche, conseiller rapporteur, et des avocats aux Conseils des parties qui présentèrent des observations orales.

Par arrêt du 15 décembre 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi dans les termes suivants

:

«

Attendu, d’abord, que la cour d’appel a relevé qu’aucune des collectivités publiques regroupées en 1980 dans le Syndicat mixte n’avait auparavant, en tant que telle et dans les formes de droit, exprimé un accord sur les modalités proposées pour la fixation des honoraires par le projet de convention établi en octobre

1978 par la SCP d’avocats

; qu’elle a encore relevé que la constitution d’associations dites «

comités de coordination et de vigilance

» n’avait pu fournir à cette SCP un interlocuteur avec qui contracter afin d’engager chacune des communes ou personnes publiques qui y adhéraient

; qu’elle a ainsi retenu, à bon droit, que le Syndicat mixte, personne morale nouvelle, n’avait pas eu à reprendre, lors de sa constitution en 1980, des engagements d’honoraires qui n’avaient pas été pris par les personnes publiques qu’il a rassemblées

; qu’ensuite, après avoir constaté que seule la convention du 4

septembre

1980, stipulant une rémunération horaire, liait les parties, elle a, pour écarter la possibilité «

d’honoraires complémentaires

» évoquée dans une correspondance dont il était dit qu’elle corroborerait une acceptation de ces honoraires, souverainement estimé qu’une telle acceptation n’était pas établie

; que sans dénaturer les conclusions invoquées, ni méconnaître les exigences de l’article

631 du nouveau Code de procédure civile, elle a, souverainement encore, considéré que la prétention subsidiairement formulée par la SCP d’avocats ne tendait qu’à une réévaluation d’honoraires calculés au temps passé

; qu’elle a relevé, sur ce point, d’une part, que les avocats eux-mêmes avaient déclaré, dès 1986, avoir minimisé volontairement leurs heures de cabinet dans l’intérêt du syndicat, ce, selon les conventions conclues, et, d’autre part, que la correspondance échangée excluait toute réévaluation

; qu’ainsi, la cour d’appel a légalement justifié sa décision disant n’y avoir lieu ni à paiement d’un honoraire de résultat, ni à autre réévaluation d’honoraires (...)

» .

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent

:

- d’un manque d’impartialité de la Cour de cassation ayant statué le 15

décembre 1999, d’une part, en ce que le conseiller rapporteur, domicilié à Quarantec, commune voisine de celle de Ploudalmézeau, lieu du siège social du Syndicat mixte financé par les cotisations des communes membres, aurait eu un intérêt au litige en sa qualité de contribuable et, d’autre part, en ce que ce magistrat, admis à faire valoir ses droits à la retraite, aurait néanmoins été spécialement appelé à siéger le 18 novembre 1999, date à laquelle la Cour de cassation examina l’affaire

;

- de l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur de la Cour de cassation durant la procédure ayant abouti à l’arrêt du 15

décembre 1999 et ce, malgré les demandes de leur avocat aux Conseils

;

- d’une erreur manifeste d’appréciation de la cour d’appel de Versailles dans son arrêt du 29 mai 1996 et de la Cour de cassation dans sa décision du 15 décembre 1999, dans la mesure où elles auraient considéré que la société requérante avait renoncé à voir taxer ses honoraires de résultat hors convention, demande pourtant soumise au bâtonnier en première instance

;

- d’une atteinte à l’égalité des armes en raison de l’application rétroactive de la loi de 1991 régissant la profession d’avocat, avec pour conséquence d’exiger d’une partie au procès de produire une convention d’honoraires écrite alors qu’un document écrit n’était pas requis par le droit interne à l’époque des faits.

2.

Invoquant l’article 8 de la Convention, ils estiment avoir été privés d’une juste rémunération au regard de l’importance du travail accompli.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent d’un manque d’impartialité de la Cour de cassation ayant statué le 15 décembre 1999 en raison de la situation personnelle du conseiller rapporteur, ainsi que de l’absence de communication du rapport de ce même conseiller rapporteur. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour doit d’abord examiner si les personnes physiques requérantes peuvent se prétendre victimes, au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de ses dispositions, compte tenu de l’existence d’une personne morale constituée pour l’exercice de leur profession d’avocats. A cet égard, la Cour note que la procédure interne et les décisions rendues par les juridictions nationales ne concerne que la société civile professionnelle (S.C.P.) Huglo, Lepage et Associés, Conseil. Une telle entité est dotée de la personnalité juridique.

Or la Cour rappelle qu’elle n’estime justifié de lever le «

voile social

» ou de faire abstraction de la personnalité juridique d’une société que dans des circonstances exceptionnelles, notamment lorsqu’il est clairement établi que celle-ci se trouve dans l’impossibilité de saisir par l’intermédiaire de ses organes statutaires ou - en cas de liquidation - par ses liquidateurs les organes de la Convention (

Agrotexim et autres c. Grèce

, arrêt du 24 octobre 1995, série A n

o

330-A, p. 25, § 66

;

Paparatti et autres c.

Italie

(déc.), n

os

37196/97, 37198/97, 37199/97, 37200/97, 37202/97, 37203/97, 37204/97, 37205/97 et 37208/97, 1

er

juin 1999). Tel n’est pas le cas en l’espèce, la société requérante, qui est en activité, ayant agi devant la Cour par l’intermédiaire de son représentant légal, M

e

Christian Huglo.

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour est d’avis que M

es

Huglo et Lepage, pris individuellement, ne sauraient être considérés comme ayant la qualité pour agir devant elle. Il s’ensuit que la requête, en ce qui les concerne à titre personnel, est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

S’agissant de la société requérante, qui a qualité pour agir, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.

La requérante se plaint également, au regard de l’article 6 § 1, d’une part, d’une erreur manifeste d’appréciation de la cour d’appel de Versailles puis de la Cour de cassation et, d’autre part, d’une atteinte à l’égalité des armes en raison de l’application rétroactive de la loi de 1991 régissant la profession d’avocat.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, englobe, entre autres, le droit des parties au procès à présenter les observations qu’elles estiment pertinentes pour leur affaire. La Convention ne visant pas à garantir des droits théoriques ou illusoires mais des droits concrets et effectifs (

Artico c. Italie

, arrêt du 13

mai 1980, série A n

o

37, p. 16, § 33), ce droit ne peut passer pour effectif que si ces observations sont vraiment «

entendues

», c’est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Autrement dit, l’article 6 implique notamment, à la charge du «

tribunal

», l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence (voir les arrêts

Van de Hurk c. Pays-Bas

du 19 avril 1994, série

A n

o

288, p. 19, § 59 et

Dulaurans

c. France

du 21 mars 2000

,

n

o

34553/97, § 33).

Cependant, la Cour rappelle également qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, entre autres,

Garcia Ruiz c.

Espagne,

arrêt du 21 janvier 1999,

Recueil des arrêts et décisions

1999-I, § 28).

Or, la Cour estime, au vu des circonstances de l’espèce, dans la mesure où elle est compétente pour connaître de ces griefs, qu’il n’a pas été porté atteinte aux dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention. En particulier, s’agissant de la prétendue erreur manifeste d’appréciation quant à l’une des prétentions de la requérante, elle constate qu’il ne s’agit ni d’une erreur ni d’une omission de la cour d’appel de Versailles et de la Cour de cassation (voir,

a contrario

,

Fouquet c. France

, arrêt du 31 janvier 1996,

Recueil

1996-I, avis de la Commission, p. 29, § 37), mais au contraire d’une appréciation portée par ces juridictions sur les conclusions de la requérante, la Cour de cassation répondant même aux observations développées par l’avocat aux Conseils de la requérante sur ce point précis, en jugeant que la cour d’appel n’avait ni dénaturé les conclusions, ni méconnu les dispositions de l’article 631 du nouveau code de procédure civile.

Pareillement, la prétendue rétroactivité dans l’application de la loi de 1991 ne résulte que d’une interprétation de la société requérante et ne révèle pas, selon la Cour, une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention. La Cour rappelle au surplus qu’en principe le pouvoir législatif n’est pas empêché de réglementer en matière civile, par de nouvelles dispositions à portée rétroactive, des droits découlant de lois en vigueur (

Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France

[GC], n

os

24846/94 et 34165/96 à 34173/96, § 57, CEDH 1999-VII)

Il s’ensuit que les griefs doivent dès lors être rejetés comme étant manifestement mal fondés, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

3.

La requérante estime enfin avoir été privée d’une juste rémunération au regard de l’importance du travail accompli. Aux termes de l’article 8 de la Convention

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour note que le grief de la requérante ne porte que sur sa rémunération, qu’elle estime insuffisante au regard du travail effectivement accompli. Or la question de la contestation de la rémunération d’un avocat par son client ne relève pas du domaine de la vie privée et familiale, du domicile ou de la correspondance au sens de l’article 8 de la Convention. En tout état de cause, il s’agit d’un litige entre particuliers qui échappe dès lors à la compétence de la Cour.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs de la société requérante tirés d’un manque d’impartialité de la Cour de cassation ayant statué le 15 décembre 1999 en raison de la situation personnelle du conseiller rapporteur, ainsi que de l’absence de communication du rapport de ce même conseiller rapporteur

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président