A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71643/01 prezentate de Societatea civilă a Neo-Polders împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 februarie 2005 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto, președintele J.-P. Costa Türmen Butkevych Ugrekhelidze mes Fura-Sandström, Jočienė, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată mai sus la 11 aprilie 2001, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este o societate de drept francez a cărei denumire este Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de societatea reclamantă, se pot rezuma după cum urmează. La 12 noiembrie 1952, societatea reclamantă încheie cu statul un contract pe o perioadă de 30 de ani prin care s-a angajat să scape de acțiunea de la Marea 427 hectare de teren situat în havrele Lessay. Contractul prevedea că orice proiect legat de punerea în aplicare a acestuia ar trebui să facă obiectul aprobării prealabile a administrației punților și a electricității și prevedea, de asemenea, ca societatea reclamantă să devină ulterior proprietară a terenului zilei și în măsura în care acestea ar fi, de fapt, deduse din acțiunea apei. Societatea reclamantă a realizat o primă tranșă de lucrări din 96 din cele 427 de hectare, apoi, în conformitate cu termenii contractului, a solicitat administrației punților și a fost autorizată să efectueze lucrările de scoatere din apă a terenurilor rămase. În aprilie 1980, directorul departamentului de echipamente din Canalul Mânecii a refuzat să permită societății să continue lucrările, pe motiv că operațiunea avută în vedere era incompatibilă cu documentele de urbanism în vigoare. Într-adevăr, din planurile de ocupare a terenurilor ale municipalităților vizate de lucrările de construcție au fost clasificate ca Zona de menținere strictă în stare naturală. Refuzul de a autoriza continuarea lucrărilor a fost confirmat implicit de către ministrul mediului și al cadrului de viață, sesizat cu o acțiune ierarhică. Exodarea nu poate continua, concesiunea de îndiguire a fost întreruptă. 1 În decembrie 1980, administratorul societății reclamante a înaintat o cerere în fața Tribunalului Administrativ din Caen pentru ca societatea să fie despăgubită pentru prejudiciul cauzat de încetarea contractului și, prin urmare, a solicitat condamnarea statului la plata unei sume de 47 105 000 de franci francezi (FRF). La 7 mai 1985, Tribunalul Administrativ din Caen a declarat cererea societății civile a Neo-Polders inadmisibilă, considerând că instanța administrativă nu putea fi sesizată decât prin recurs formulat împotriva unei decizii a administrației și că, în cazul de față, societatea reclamantă nu justifica nicio decizie de respingere a unei eventuale cereri de despăgubire. La 21 iunie 1985, societatea civilă a Neo-Polders a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat. La 18 martie 1988, Consiliul de Stat a considerat că contractul a acoperit, în ansamblu, caracterul unui contract de lucrări publice și că, prin urmare, recursul era admisibil chiar dacă nu era îndreptat împotriva unei decizii. Consiliul de Stat a anulat în consecință hotărârea Tribunalului Administrativ din Caen din 7 mai 1985 și a trimis cazul în fața aceleiași instanțe. La 21 martie 1989, Tribunalul Administrativ din Caen, care hotărăște asupra trimiterii ordonate de Consiliul de Stat, încheie în primul rând angajamentul de principiu al răspunderii statului în prejudiciul societății reclamante născut din încălcarea contractului de îndigaj, inclusiv pierderea profiturilor de exploatare a terenurilor. La 22 martie 1989, Tribunalul Administrativ din Caen a considerat că angajamentul de răspundere a statului în acest caz a fost dobândit, acordându-i societății reclamante o despăgubire provizorii de 3 000 000 FRF. La 9 iunie 1989, ministrul echipamentelor, locuinței, transporturilor și mării a solicitat judecarea din 21 martie 1989 în sensul că a ajuns la concluzia angajamentului de răspundere a statului, în special din cauza faptului că societatea nu avea niciun drept asupra celei de-a doua tranșe a lucrărilor și că, astfel, decizia în cauză nu provocase niciun prejudiciu societății reclamante. El a adăugat că decizia de refuz din 1 aprilie 1980, în conformitate cu planul de ocupare a terenurilor al comunelor în cauză, era legală și că nu putea compensa societatea pentru lipsa de câștig pe care o revendica. La 3 februarie 1993, Curtea Administrativă de Apel de la Nantes a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ din Caen din 21 martie 1989 prin faptul că angajează răspunderea statului în prejudiciul cauzat de ruperea concesiunii de îndigaj, însă l-a reformat prin limitarea materială a acestui prejudiciu la toate cheltuielile [pe care societatea] le-a angajat, au devenit inutile și direct legate de executarea contractului, minus veniturile pe care le-a putut încasa în cadrul operațiunii la 2 aprilie 1993, societatea civilă a Neo-Polders se asigură că se declară împotriva acestei hotărâri. La 31 ianuarie 1995, Tribunalul Administrativ din Caen, hotărând în fond după prezentarea raportului de expertiză ordonată la 21 martie 1989 și ținând seama de hotărârea Curții Administrative de Apel de la Nantes din 3 februarie 1993, în sensul că modifică determinarea prejudiciului societății, evaluează pecuniar prejudiciul suferit de aceasta la 3 008 330 FRF, din care s-ar deduce provizionul de 3 000 000 FRF alocate la 22 martie 1989. Cele două părți au solicitat această hotărâre, cu toate acestea, la 30 decembrie 1996, președintele Curții Administrative de Apel din Nantes a emis o ordonanță prin care a constatat depunerea în afara termenelor prevăzute a concluziilor suplimentare ale societății în sprijinul acestei cereri, astfel încât a dat act de revocarea din oficiu a acestei acțiuni de către societate. La 29 decembrie 1997, Consiliul de Stat, hotărând cu privire la recursul formulat de societatea reclamantă împotriva hotărârii Curții Administrative de Apel de la Nantes din 3 februarie 1993, l-a anulat pe acesta prin faptul că limitează prejudiciul de care ar fi putut beneficia și include în prejudiciul respectiv valoarea terenurilor de care societatea nu a devenit proprietară, precum și profiturile de care ar fi fost privată. Consiliul de Stat a trimis această parte a cazului, în legătură cu întinderea materială a responsabilității statului, în fața Curții Administrative de Apel de la Nantes. Printr-o hotărâre din 30 decembrie 1999, Curtea Administrativă de Apel de la Nantes a decis să atașeze trimiterea după casare ordonată de Consiliul de Stat la 29 decembrie 1997 și apelul depus de ministrul Echipamentelor, Transporturilor și Turismului împotriva hotărârii din 31 decembrie 1997 ianuarie 1995. Această alegere a fost făcută astfel încât să se decidă simultan atât asupra stabilirii întinderii materiale a răspunderii statului, cât și asupra evaluării pecuniare a prejudiciului societății. Curtea administrativă de apel a stat după cum urmează (...) În ceea ce privește răspunderea Considerând că rezultă din hotărârea pronunțată la 3 februarie 1993 de Curte și devenit definitivă în această măsură că, pe de o parte, (...) responsabilitatea statului este angajată față de societatea civilă a Neo-Polders din cauza rupturii unilaterale a echilibrului contractului de concesiune care rezultă din decizia din 1 aprilie 1980 al directorului departamentului de echipamente al Canalului Mânecii, și, pe de altă parte, că legătura de cauzalitate dintre prejudiciul invocat de societate, pe această bază, și faptele imputate statului cocontractant este stabilită În ceea ce privește determinarea prejudiciului care nu poate fi compensat Având în vedere că societatea civilă din Neo-Polders are dreptul să solicite repararea integrală a prejudiciului direct și sigur suferit și care își găsește cauza în ruperea unilaterală de către statul de echilibru a contractului ;că acest prejudiciu include atât totalitatea cheltuielilor angajate și devenite inutile care se referă direct la executarea contractului, cât și lipsa de câștig care ar putea rezulta din pierderea valorii terenurilor de care societatea ar fi trebuit să devină proprietară și din privarea de profitul obținut din exploatare, până la expirarea contractului, a terenurilor deja scutite Cu toate acestea, este necesar să se deducă din acest prejudiciu veniturile pe care societatea le-a putut încasa în cadrul operațiunii în ceea ce privește evaluarea prejudiciului Considerând, în primul rând, că, în cazul în care societatea civilă din Neo-Polders poate prezenta un memoriu în apărare împotriva recursului ministrului echipamentelor, transporturilor și locuințelor împotriva hotărârii din 31 iulie 1995 a Tribunalului Administrativ din Caen, revocarea din oficiu, care are caracterul unei dezosări a acțiunii, a propriei sale cereri îndreptate împotriva aceleiași hotărâri care a fost pronunțată prin Ordonanța menționată anterior din 30 decembrie 1996 face inadmisibile, astfel cum o susține ministrul, concluziile sale de apel incident prezentate de un memoriu înregistrat la 5 martie 1997, care tinde ca indemnizația care i-a fost acordată de instanța administrativă să fie extinsă la suma de 8 973 425 F În orice caz, această retragere din oficiu, având în vedere efectele acesteia, împiedică, de asemenea, acceptarea admisibilității acțiunii incidente, prin care se urmărește acordarea unei despăgubiri, formulată într-un memoriu înregistrat la 16 martie 1998, ca răspuns la recursul ministrului echipamentelor, transporturilor și locuințelor îndreptat împotriva hotărârii înainte de a se pronunța dreptul din 21 martie 1989 al Tribunalului Administrativ din Caen (...). Societatea civilă a Neo-Polders a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri și a contestat metoda de evaluare a prejudiciului, considerând că terenurile de care nu va deveni niciodată proprietar și profiturile de exploatare pe care ar fi trebuit să le obțină nu au fost luate în considerare de Curtea de Apel. Prin hotărârea pronunțată la 13 octombrie 2000, Consiliul de Stat a considerat că niciunul dintre motivele societății reclamante nu era de natură să permită admiterea recursului său. GRIEFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, societatea reclamantă invocă trei obiecțiuni expuse după cum urmează: În ansamblu, aceasta critică hotărârea Curții Administrative de Apel de la Nantes din 30 decembrie 1999, care se plânge în primul rând de oportunitatea reunirii de către Curtea Administrativă de Apel de la Nantes între trimiterea ordonată de Consiliul de Stat în hotărârea sa din 29 decembrie 1997 și apelul interjucat împotriva hotărârii Tribunalului Administrativ din Caen din 31 ianuarie 1995. Societatea contestă, de asemenea, aplicarea regulii de retragere din oficiu, astfel cum a fost utilizată de Curtea Administrativă de Apel de la Nantes în Ordonanța din 30 decembrie 1996 și în Hotărârea din 30 decembrie 1999. Societatea reclamantă consideră că această retragere nu ar trebui să aibă efect decât asupra admisibilității cererii sale interjudecate împotriva hotărârii din 31 ianuarie 1995. Prin urmare, potrivit acesteia, Curtea Administrativă de Apel de la Nantes și-a încălcat obligațiile în calitate de judecător de trimitere, omitând să examineze efectiv cererile de despăgubire depuse de societate. Societatea adaugă că Consiliul de Stat nu ar fi sancționat aceste deficiențe, violând astfel autoritatea lucrului judecat prin Hotărârea din 29 decembrie 1997. Societatea reclamantă contestă apoi motivarea deciziei Consiliului de Stat pronunțată la 13 octombrie 2000. În cele din urmă, aceasta se plânge de durata procedurii. Invocând art. 1 din 1 Protocolul adițional la convenție, societatea reclamantă susține că nu și-a putut exercita dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu din cauza refuzului administrativ de a permite continuarea lucrărilor de îndiguire. Ea analizează această situație ca pe o privare de proprietate și consideră că nu a primit nicio compensație în acest sens. Societatea reclamantă invocă mai multe încălcări ale articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Societatea reclamantă contestă hotărârea Curții Administrative de la Nantes din 30 decembrie 1999 și se plânge în primul rând de reunirea acestei hotărâri. În același timp, Comisia consideră că această instanță, pronunțând retragerea societății unei părți din cererile sale de despăgubire, nu și-a îndeplinit obligația de a examina efectiv mijloacele prezentate de părți; ea adaugă că Consiliul de Stat nu a constatat și sancționat aceste deficiențe, violând astfel autoritatea lucrului judecat prin Hotărârea din 29 decembrie 1997. În ceea ce privește prima parte a plângerii, și anume cea referitoare la oportunitatea joncțiunei efectuate de Curtea Administrativă de Apel în Hotărârea din 30 decembrie 1999, Curtea amintește că art. 35 alineatul (1) din convenție, dacă trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv (a se vedea, printre altele, Guzzardi c. Italia, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A n 26, § 72), nu impune numai sesizarea instanțelor naționale competente și exercitarea căilor de atac în vederea combaterii unei hotărâri deja pronunțate: acesta cuprinde, în principiu, și obligația de a fi invocat în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile care urmează să fie prezentate la Strasbourg (a se vedea ibidem, pp. 25-27, § 71 și 72). C. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, § 34 Saidi c. Franța, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A n 216 C, p. 54, § 38 Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A n 306 B, § 48). Curtea arată că, în cazul de față, societatea reclamantă nu a contestat în nici o măsură legătura pronunțată de Curtea Administrativă de Apel din Nantes în fața instanței de Casație sesizate cu recursul său împotriva hotărârii din 30 decembrie 1999. Prin urmare, această parte a plângerii trebuie respinsă pentru neechivocarea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește cea de-a doua parte a plângerii, și anume cea referitoare la pronunțarea retragerii din oficiu a cererii adresate de societatea reclamantă împotriva hotărârii din 31 ianuarie 1995, Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia, în temeiul articolului 19 din convenție, aceasta este numai competentă să asigure respectarea de către părțile contractante a angajamentelor care rezultă din convenție. Prin urmare, aceasta nu este competentă să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă (a se vedea Garcia Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Curtea amintește, de asemenea, că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. În principiu, autoritățile naționale, în special instanțele și instanțele, trebuie să interpreteze legislația internă, rolul Curții doar în verificarea compatibilității cu Convenția efectelor unei astfel de interpretări (a se vedea Brualla Gómez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997, Rec., 1997, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998 I, § 33. Curtea arată că, în speță, aplicarea și consecințele pronunțării unei dezosări din oficiu, precum și atribuțiile unei instanțe administrative de apel în calitate de instanță de trimitere se analizează ca aspecte legate de interpretarea dreptului intern. În această privință, Curtea nu arată că instanțele naționale au depășit limitele unei interpretări rezonabile a dispozițiilor legale aplicabile în speță. În orice caz, având în vedere hotărârile pronunțate de instanțele interne, în special hotărârea Curții Administrative de Apel de la Nantes din 30 decembrie 1999, Curtea consideră că cererile și motivele prezentate de recurentă au făcut obiectul unei proceduri contradictorii și au fost examinate în mod corespunzător, ținând seama în special de faptul că, în urma dezosării din oficiu, Curtea Administrativă de Apel nu mai era sesizată cu cererea de reevaluare a prejudiciului. Curtea constată, în sfârșit, că procedura în litigiu nu prezintă nicio aparență de arbitrară. Prin urmare, Curtea consideră că întregul motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Societatea reclamantă susține ulterior că Consiliul de Stat, declarându-și recursul neacceptat, nu și-ar fi motivat hotărârea și, prin urmare, nu i-ar fi permis să aprecieze dacă mijloacele de Casație ar fi fost examinate în mod corespunzător. Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia art. 6 nu impune să fie motivată în detaliu o hotărâre prin care o instanță de apel, bazată pe o dispoziție juridică specifică, exclude o acțiune ca fiind lipsită de șanse de succes (a se vedea societatea anonimă Immeuble Group Kosser c. Franța (dec.) , n 38748/97, 9 martie 1999; de asemenea, Latournerie c. Franța (dec.), 50321/99, 10 decembrie 2002 și Burg c. Franța (dec.) , n 34763/02, 28 ianuarie 2003). În speță, Curtea constată că hotărârea Consiliului de Stat se baza pe lipsa mijloacelor de natură să permită admiterea cererii în sensul articolului 11 din Legea din 31 decembrie 1987. În aceste condiții, aceasta nu evidențiază nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În continuare, recurenta se plânge de caracterul nerațional al duratei procedurii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. În sfârșit, recurenta invocă art. 1 din 1 Protocolul adițional la convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Pretinde că a fost privată de terenul pe care ar fi trebuit să-l dețină în termenii contractului încheiat cu statul, fără ca această privare să fi fost compensată prin acordarea unei despăgubiri corecte. Curtea reamintește din nou că art. 35 alineatul (1) din Convenție nu impune numai sesizarea instanțelor naționale competente și exercitarea acțiunilor destinate combaterii unei hotărâri deja pronunțate : acesta include, în principiu, și obligația de a fi invocat în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiunile care urmează să fie prezentate la Strasbourg (a se vedea ibidem, pp. 25-27, § 71 și 72 Cardot c. Franța, § 34 Saidi c. Franța, § 38 Gasier mai târziu, und Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos, § 48). Curtea arată în speță că, în cazul în care prejudiciul suferit de societatea reclamantă din cauza lipsei de câștig care ar putea rezulta din pierderea valorii terenurilor de care societatea ar fi trebuit să devină proprietară a fost recunoscut ca atare atât prin hotărârea Consiliului de Stat pronunțată la 29 decembrie 1997, cât și prin hotărârea Curții Administrative de Apel de la Nantes, sesizată după trimitere, pronunțată la 30 decembrie 1999 Cu toate acestea, din analiza procedurii reiese că cererea societății reclamante de a fi condamnată la despăgubirea prejudiciului nu a putut fi examinată din cauza inadmisibilității acțiunii în apel pe care aceasta a intervenit împotriva hotărârii Tribunalului Administrativ din Caen din 31 ianuarie 1995. Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv nu a fost invocat în formele și termenele prevăzute de dreptul intern. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei societății reclamante cu privire la durata procedurii Declare cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle Cabral Barreto Modulul Președinte
de la requête n
o
71643/01
présentée par Société civile des Néo-Polders
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 22 février 2005 en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 avril 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une société de droit français dont la dénomination est «
société civile des Néo-Polders
» et dont le siège se trouve à Paris. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la société requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 12 novembre 1952, la société requérante conclut avec l'Etat un contrat d'une durée de 30 ans par lequel elle s'est engagée à soustraire de l'action de la mer 427 hectares de terrain situés dans le havre de Lessay.
Ce contrat stipulait que tout projet lié à son exécution devait être soumis à l'agrément préalable de l'administration des Ponts et Chaussées. Il prévoyait également que par la suite la société requérante deviendrait propriétaire des terrains du jour et dans la mesure où ceux-ci se trouveraient, en fait, soustraits à l'action des eaux.
La société requérante réalisa une première tranche de travaux sur 96 des 427 hectares puis, conformément aux termes du contrat, sollicita auprès de l'administration des Ponts et Chaussées l'autorisation d'exécuter les travaux de mise hors d'eau des terrains restants.
Le 1
er
avril 1980, le directeur départemental de l'équipement de la Manche refusa d'autoriser la société à continuer les travaux, au motif que l'opération envisagée était incompatible avec les documents d'urbanisme en vigueur. En effet, il ressortait des plans d'occupation des sols des communes concernées par les travaux que les terrains objets de la concession avaient été classés en «
zone de maintien strict à l'état naturel
». Le refus d'autoriser la poursuite des travaux fut confirmé implicitement par le ministre de l'Environnement et du Cadre de vie, saisi d'un recours hiérarchique. L'exondation ne pouvant se poursuivre, la concession d'endigage fut rompue.
Le 1
er
décembre 1980, le gérant de la société requérante déposa une requête devant le tribunal administratif de Caen visant à ce que la société soit indemnisée du préjudice né de la rupture du contrat. Il demanda à ce titre la condamnation de l'Etat au versement d'une somme de 47
105
000
francs français (FRF).
Le 7 mai 1985, le tribunal administratif de Caen déclara la requête de la société civile des Néo-Polders irrecevable, estimant que la juridiction administrative ne pouvait être saisie que par voie de recours formé contre une décision de l'administration et qu'en l'espèce, la société requérante ne justifiait d'aucune décision rejetant une éventuelle demande d'indemnité.
Le 21 juin 1985, la société civile des Néo-Polders forma un recours contre ce jugement devant le Conseil d'Etat.
Le 18 mars 1988, le Conseil d'Etat considéra que le contrat avait revêtu dans son ensemble le caractère d'un marché de travaux publics et que dès lors le recours était recevable alors même qu'il n'était pas dirigé contre une décision. Le Conseil d'Etat annula en conséquence le jugement du tribunal administratif de Caen du 7 mai 1985 et renvoya l'affaire devant ce même tribunal.
Le 21 mars 1989, le tribunal administratif de Caen, statuant sur le renvoi ordonné par le Conseil d'Etat, conclut tout d'abord à l'engagement de principe de la responsabilité de l'Etat dans le préjudice de la société requérante né de la rupture du contrat d'endigage, y incluant la perte des bénéfices d'exploitation des terrains. Il ordonna ensuite une expertise afin de procéder à l'évaluation pécuniaire du préjudice.
Le 22 mars 1989, le tribunal administratif de Caen considérant que l'engagement de la responsabilité de l'Etat en l'espèce était acquis, accorda à la société requérante une indemnité provisionnelle de 3
000
Le 9 juin 1989, le ministre de l'Equipement, du Logement, des Transports et de la Mer interjeta appel du jugement du 21 mars 1989 en ce qu'il conclut à l'engagement de la responsabilité de l'Etat. Il argua notamment du fait que la société n'avait aucun droit acquis sur la seconde tranche des travaux et qu'ainsi la décision en cause n'avait causé aucun préjudice à la société requérante. Il ajouta que la décision de refus du 1
er
avril 1980, conforme aux dispositions du plan d'occupation des sols des communes concernées, était légale. Il conclut à l'impossibilité d'indemniser la société du manque à gagner qu'elle revendiquait.
Le 3 février 1993, la cour administrative d'appel de Nantes confirma le jugement rendu par le tribunal administratif de Caen le 21 mars 1989 en ce qu'il engage la responsabilité de l'Etat dans le préjudice né de la rupture de la concession d'endigage, mais le réforma en limitant matériellement ce préjudice à
«
la totalité des dépenses [que la société] a engagées, devenues inutiles et se rattachant directement à l'exécution du contrat, déduction faite des recettes qu'elle a pu encaisser au titre de l'opération
»
.
Le 2 avril 1993, la société civile des Néo-Polders se pourvut en cassation contre cet arrêt.
Le 31 janvier 1995, le tribunal administratif de Caen, statuant au fond après remise du rapport de l'expertise ordonnée le 21 mars 1989 et tenant compte de l'arrêt de la cour administrative d'appel de Nantes du 3 février 1993 en ce qu'il modifie la détermination du préjudice de la société, évalua pécuniairement le préjudice de celle-ci à 3
008
330 FRF, desquels seraient déduits la provision de 3
000
000 FRF allouée le 22 mars 1989.
Les deux parties interjetèrent appel de ce jugement, cependant le 30
décembre 1996, le président de la cour administrative d'appel de Nantes rendit une ordonnance par laquelle il constata le dépôt hors des délais prescrits des conclusions complémentaires de la société à l'appui de cet appel, en conséquence de quoi il donna acte du désistement d'office de ce recours par la société.
Le 29 décembre 1997, le Conseil d'Etat, statuant sur le pourvoi formé par la société requérante contre l'arrêt de la cour administrative d'appel de Nantes du 3 février 1993, annula celui-ci en ce qu'il limite le préjudice indemnisable et inclut dans ledit préjudice la valeur des terres dont la société n'était pas devenue propriétaire, ainsi que les bénéfices dont elle aurait été privée.
Le Conseil d'Etat renvoya cette partie de l'affaire, concernant l'étendue matérielle de la responsabilité de l'Etat, devant la cour administrative d'appel de Nantes.
Par un arrêt du 30 décembre 1999, la cour administrative d'appel de Nantes décida de joindre le renvoi après cassation ordonné par le Conseil d'Etat le 29 décembre 1997 et l'appel introduit par le ministre de l'Equipement, des Transports et du Tourisme à l'encontre du jugement du 31
janvier 1995. Ce choix fut opéré de manière à statuer simultanément tant sur la détermination de l'étendue matérielle de la responsabilité de l'Etat que sur l'évaluation pécuniaire du préjudice de la société. La cour administrative d'appel statua comme suit
:
«
(...) En ce qui concerne la responsabilité
;
Considérant qu'il résulte de l'arrêt précité rendu le 3 février 1993 par la Cour et devenu définitif dans cette mesure que, d'une part, (...) la responsabilité de l'Etat est engagée à l'égard de la société civile des Néo-Polders à raison de la rupture unilatérale de l'équilibre du contrat de concession résultant de la décision du 1
er
avril 1980 du directeur départemental de l'équipement de la Manche, et, d'autre part, que le lien de causalité entre le préjudice invoqué par la société, sur ce fondement, et les faits imputés à l'Etat co-contractant est établi
;
En ce qui concerne la détermination du préjudice indemnisable
;
Considérant que la société civile des Néo-Polders est fondée à demander la réparation intégrale du préjudice direct et certain qu'elle a subi et qui trouve sa cause dans la rupture unilatérale par l'Etat de l'équilibre du contrat
; que ce préjudice comprend tant la totalité des dépenses engagées et devenues inutiles qui se rattachent directement à l'exécution du contrat que le manque à gagner pouvant résulter de la perte de la valeur des terres dont la société aurait dû devenir propriétaire et de la privation du bénéfice tiré de l'exploitation, jusqu'à l'expiration du contrat, des terres déjà exondées
; qu'il y a lieu, toutefois, de déduire de ce préjudice les recettes que la société a pu encaisser au titre de l'opération
;
En ce qui concerne l'évaluation du préjudice
;
Considérant, en premier lieu, que si la société civile des Néo-Polders peut présenter un mémoire en défense au recours du ministre de l'équipement, des transports et du logement contre le jugement du 31 juillet 1995 du tribunal administratif de Caen, le désistement d'office, qui a le caractère d'un désistement d'action, de sa propre requête dirigée contre le même jugement dont il a été donné acte par l'ordonnance précitée du 30 décembre 1996 rend irrecevables, ainsi que le soutient le ministre, ses conclusions d'appel incident, présentées par un mémoire enregistré le 5 mars 1997, qui tendent à ce que l'indemnité qui lui a été allouée par le tribunal administratif soit portée à la somme de 8
973
425 F
; que ce même désistement d'office, eu égard aux effets qui s'y attachent, fait également obstacle, en tout état de cause, à ce que puisse être admise la recevabilité du recours incident, tendant à l'allocation d'une indemnité, formé, dans un mémoire enregistré le 16 mars 1998, en réponse au recours du ministre de l'équipement, des transports et du logement dirigé contre le jugement avant dire droit du 21 mars 1989 du tribunal administratif de Caen (...).
»
La société civile des Néo-Polders forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt. Elle contesta la méthode d'évaluation du préjudice, estimant que les terres dont elle ne deviendra jamais propriétaire ainsi que les bénéfices d'exploitation qu'elle aurait dû en tirer, n'avaient pas été pris en compte par la cour d'appel.
Par un arrêt rendu le 13 octobre 2000, le Conseil d'Etat estima qu'aucun des moyens de la société requérante n'était de nature à permettre l'admission de son pourvoi.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la société requérante allègue trois griefs exposés comme suit :
a)
Elle critique dans son ensemble l'arrêt rendu par la cour administrative d'appel de Nantes le 30 décembre 1999, en se plaignant tout d'abord de l'opportunité de la jonction opérée par la cour administrative d'appel de Nantes entre le renvoi ordonné par le Conseil d'Etat dans son arrêt du 29
décembre 1997 et l'appel interjeté contre le jugement du tribunal administratif de Caen du 31 janvier 1995. La société conteste également l'application de la règle du désistement d'office telle qu'utilisée par la cour administrative d'appel de Nantes dans l'ordonnance du 30 décembre 1996 puis dans l'arrêt du 30 décembre 1999. La société requérante estime que ce désistement ne devait produire d'effet que sur la recevabilité de son appel interjeté contre le jugement du 31 janvier 1995. Il s'ensuit, selon elle, que la cour administrative d'appel de Nantes a méconnu ses obligations en tant que juge de renvoi, omettant d'examiner de manière effective les demandes d'indemnité déposées par la société. La société ajoute que le Conseil d'Etat n'aurait pas sanctionné ces manquements, violant ainsi l'autorité de la chose jugée par l'arrêt du 29 décembre 1997.
b)
La société requérante conteste ensuite la motivation de la décision du Conseil d'Etat rendue le 13 octobre 2000.
c)
Elle se plaint enfin de la durée de la procédure.
2.
Invoquant l'article 1 du 1
er
Protocole additionnel à la Convention, la société requérante soutient n'avoir pu exercer son droit de propriété sur les terres litigieuses en raison du refus administratif d'autoriser la poursuite des travaux d'endigage. Elle analyse cette situation comme une privation de propriété et considère n'avoir reçu aucune indemnisation à ce titre.
1.
La société requérante allègue plusieurs violations de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
a)
La société requérante conteste l'arrêt rendu par la cour administrative de Nantes le 30 décembre 1999. Elle se plaint tout d'abord de la jonction opérée par cet arrêt. Parallèlement, elle considère que cette juridiction, en prononçant le désistement de la société d'une partie de ses demandes d'indemnisation, a manqué à son obligation d'examiner de manière effective les moyens soumis par les parties. Elle ajoute que le Conseil d'Etat n'a pas constaté et sanctionné ces manquements, violant ainsi l'autorité de la chose jugée par l'arrêt du 29 décembre 1997.
En ce qui concerne la première partie du grief, à savoir celle relative à l'opportunité de la jonction opérée par la cour administrative d'appel dans son arrêt du 30 décembre 1999, la Cour rappelle que l'article 35 § 1 de la Convention, s'il doit s'appliquer «
avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif
» (voir, entre autres,
Guzzardi c. Italie
, arrêt du 6
novembre 1980, série A n
o
39, p. 26, §
72), n'exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes et l'exercice de recours destinés à combattre une décision déjà rendue
: il comprend en principe aussi, et notamment, l'obligation d'avoir soulevé dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l'on entend soumettre par la suite à Strasbourg (voir
ibidem
, pp. 25-27, §§
71 et 72
;
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, § 34
;
Saïdi c. France
, arrêt du 20
septembre 1993, série A n
o
216 C, p. 54, § 38
;
Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH c. Pays-Bas
, arrêt du 23 février 1995, série A n
o
La Cour relève qu'en l'espèce, la société requérante n'a en aucune mesure contesté la jonction opérée par la cour administrative d'appel de Nantes devant le juge de cassation saisi de son pourvoi contre l'arrêt du 30
décembre 1999.
Il s'ensuit que cette partie du grief doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et 4 de la Convention.
En ce qui concerne la seconde partie du grief, à savoir celle relative au prononcé du désistement d'office de l'appel interjeté par la société requérante à l'encontre du jugement du 31 janvier 1995, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle aux termes de l'article 19 de la Convention, elle est uniquement compétente pour assurer le respect par les parties contractantes des engagements résultant de la Convention. Elle n'est donc pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne (voir
Garcia Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 28, CEDH 1999-I). La Cour rappelle également qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. Il revient en principe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, d'interpréter la législation interne, le rôle de la Cour se limitant à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation (voir
Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne
, arrêt du 19
décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII, p.
2955, §
31, et
Edificaciones March Gallego S.A. c.
Espagne
, arrêt du 19
février 1998,
Recueil
1998
‑
I, §
33).
La Cour relève qu'en l'espèce l'application et les conséquences du prononcé d'un désistement d'office, ainsi que les attributions d'une cour administrative d'appel en tant que juridiction de renvoi, s'analysent comme des questions relatives à l'interprétation du droit interne. A cet égard, il n'apparaît pas à la Cour que les juridictions nationales aient dépassé les limites d'une interprétation raisonnable des dispositions légales applicables en l'espèce. En tout état de cause, au vu des décisions rendues par les juridictions internes, et en particulier de l'arrêt de la cour administrative d'appel de Nantes du 30 décembre 1999, la Cour considère que les demandes et les moyens exposés par la requérante ont bien fait l'objet d'une procédure contradictoire et ont été dûment examinés, compte tenu notamment de ce que, à la suite du désistement d'office, la cour administrative d'appel n'était plus saisie de la demande de réévaluation du préjudice. La Cour constate enfin que la procédure litigieuse ne présente aucune apparence d'arbitraire.
Partant, la Cour estime que l'ensemble du grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
La société requérante soutient ensuite que le Conseil d'Etat, en déclarant son pourvoi non admis, n'aurait pas motivé son arrêt, et ne lui aurait ainsi pas permis d'apprécier si les moyens de cassation avaient été correctement examinés.
La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l'article 6 n'exige pas que soit motivée en détail une décision par laquelle une juridiction de recours, se fondant sur une disposition légale spécifique, écarte un recours comme dépourvu de chance de succès (voir
société anonyme Immeuble Groupe Kosser c. France (déc.)
, n
o
38748/97, 9 mars 1999 ; également
Latournerie c. France (déc.),
n
o
50321/99, 10 décembre 2002 ainsi que
Burg c. France (déc.)
, n
o
34763/02, 28 janvier 2003).
En l'espèce, la Cour note que l'arrêt du Conseil d'Etat était fondé sur l'absence de moyens de nature à permettre l'admission de la requête au sens de l'article 11 de la loi du 31 décembre 1987. Dans ces conditions, elle ne relève aucune apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
c)
La requérante se plaint ensuite du caractère déraisonnable de la durée de la procédure.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
La requérante invoque enfin l'article 1 du 1
er
Protocole additionnel à la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur des lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général (...).
»
Elle allègue avoir été privée des terres dont elle aurait dû devenir propriétaire aux termes du contrat passé avec l'Etat, sans que cette privation ait été compensée par l'allocation d'une juste indemnisation.
La Cour rappelle à nouveau que l'article 35 § 1 de la Convention n'exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes et l'exercice de recours destinés à combattre une décision déjà rendue
: il comprend en principe aussi, et notamment, l'obligation d'avoir soulevé dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l'on entend soumettre par la suite à Strasbourg (voir
ibidem
, pp. 25-27, §§
71 et 72
;
Cardot c. France
, § 34
;
Saïdi c. France
, § 38
;
Gasus Dosier –und Fördertechnik GmbH c. Pays-Bas
, § 48, tous précités).
La Cour relève en l'espèce que si le préjudice de la société requérante né du manque à gagner pouvant résulter de la perte de la valeur des terres dont la société aurait dû devenir propriétaire a été reconnu comme tel
‑
tant par l'arrêt du Conseil d'Etat rendu le 29 décembre 1997 que par l'arrêt de la cour administrative d'appel de Nantes, saisie après renvoi, rendu le 30
décembre 1999
‑
il ressort néanmoins de l'analyse de la procédure que la demande de la société requérante visant à ce que l'Etat soit condamné à l'indemniser de ce préjudice n'a pas pu être examinée en raison de l'irrecevabilité du recours en appel qu'elle avait interjeté à l'encontre du jugement du tribunal administratif de Caen du 31 janvier 1995. La Cour considère dès lors que ce grief n'a pas été soulevé dans les formes et délais prescrits par le droit interne.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen du grief de la société requérante relatif à la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
I.
Cabral Barreto
Greffière
Président