A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34044/02 prezentate de Louis DEPALLE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Jungwiert Butkevyh Ugrekhelidze mes Mularoni, Fura-Sandström, judecători și Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 4 septembrie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Louis Depalle, este un resortisant francez, născut în 1919 și rezident în Monistrol d'Allier. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Blondel, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, se pot rezuma după cum urmează: la 3 noiembrie 1960, reclamantul și soția sa au achiziționat prin act notarial o casă construită pe un teren al comunei Arradon, în departamentul Morbihan. Această casă a fost construită pe un teren plin care acoperă parțial o parcelă situată pe malul mării aparținând domeniului public maritim. Pasiunile relevante ale actului de vânzare se citesc după cum urmează Originea proprietății Această casă depinde de comunitatea de bunuri (...) existentă între domnul T., vânzător, și M. T. soția sa, prin achiziționarea pe care soții respectivi au făcut-o la curțile și cu dinari ai comunităților lor. Cu un teren situat comun în Arradon, la marginea Golfului Morbihan, între satele Penar men și Kerion (...) De la domnul L. (...) soțul doamnei A., conform unui act primit de Maestrul C., notar la Vannes, la 16, 19 martie și 10 aprilie nouă sute cincizeci și șapte. Această achiziție a avut loc cu prețul total de șapte milioane cinci sute de mii de franci (...). Clădirile vândute soților T. conform actului menționat anterior aparțineau în mod propriu domnului L. numit pentru că le-au colectat împreună cu alte bunuri în succesiunea tatălui său (...). Proprietatea Ca urmare a acestei achiziții și pentru a avea acces legal la casă, reclamantul și soția sa au beneficiat de autorizații de ocupare temporară a domeniului public maritim reînnoite periodic în 1963, 1975, 1985 și 1991. Ultima convenție care le permitea să ocupe domeniul public a expirat la 31 decembrie 1992. Prin scrisoarea din 14 martie 1993, reclamantul și soția sa au solicitat prefectului Morbihan reînnoirea autorizației lor de ocupație. Prin scrisoarea din 6 septembrie 1993, prefectul Morbihan a propus reclamantului și soției sale să le acorde, în formă contractuală, o autorizație limitată care cuprindea mai multe condiții, printre care o interdicție de a efectua lucrări, cu excepția lucrărilor de întreținere, posibilitatea ca statul la expirarea autorizației să repună locul în starea lor inițială sau să reutilizeze instalațiile, posibilitatea ca statul să nu se conformeze niciuneia dintre condițiile contractuale de a rezilia această convenție fără indemnizație, o dispoziție expresă care exclude orice drept la indemnizație al beneficiarilor convenției de ocupație în cazul în care doresc să o anuleze și, în sfârșit, o autorizație personală de utilizare a bunului în litigiu al vieții lor de a interzice orice cesiune sau transmitere a terenului și a casei. Prin scrisoarea din 19 noiembrie 1993, reclamantul și soția sa au refuzat propunerea prefectului și au solicitat acordarea unei concesiuni de îndigilare în valoare de transfer de proprietate în temeiul articolului L. 64 din Codul domeniului de stat. La 9 martie 1994, prefectul Morbihanului, pe baza articolului 25 din Legea nr. 86-2 din 3 ianuarie 1986 privind amenajarea, protecția și punerea în valoare a litoralului, consideră că nu există niciun motiv de interes general în acest caz pentru a justifica acordarea unei astfel de concesiuni, însă și-a reînnoit propunerea de a acorda reclamantului și soției sale o autorizație de ocupație temporară în condiții. La 5 mai 1994, reclamantul și soția sa au sesizat instanța administrativă din Rennes în vederea anulării deciziei prefectului din 9 martie 1994. În sprijinul acestei acțiuni, au invocat ilegalitatea refuzului de a le acorda concesiunea de îndiguire. Prin scrisoarea din 4 iulie 1994, prefectul Morbihan a adresat reclamantului și soției sale o somație, solicitându-le să-și reglementeze situația de ocupant fără titlu al domeniului public. Această punere în întârziere a fost reînnoită la 10 aprilie 1995. La 6 septembrie 1995, conducerea departamentului de echipamente din Morbihan întocmește un proces-verbal de amendă de mare viteză, care constată ocupația de către solicitant, fără autorizație, cu încălcarea dispozițiilor articolului L. 28 din Codul domeniului de stat. La 20 decembrie 1995, prefectul din Morbihan a înaintat o cerere Tribunalului Administrativ din Rennes deferindu-l pe reclamant și pe soția sa ca fiind reclamați de o amendă de mare voie pentru că a continuat să ocupe domeniul public fără autorizație. El a cerut condamnarea lor la plata unei amenzi și la predarea țărmului mării în starea sa anterioară edificării casei și a pământului-plus pe care aceasta era construită, în termen de trei luni. Prin două hotărâri separate pronunțate la 20 martie 1997, Tribunalul Administrativ din Rennes stata atât cu privire la acțiunea introdusă la 5 mai 1994 de către reclamanți (instanța nr. 941506), cât și cu privire la cererea formulată de prefectul Morbihan la 20 decembrie 1995 (instanța nr. 953517). Cererea reclamantului și a soției sale de anulare a deciziei de refuz a prefectului de a le acorda o concesiune de îndigaj (instanța nr. 941506) a fost respinsă de Tribunalul Administrativ din Rennes, care a confirmat legalitatea deciziei din 9 martie 1994. Cererea prefectului Morbihan (instanța nr. 953517) a fost primită din următoarele motive: (...) Având în vedere că amendarea de mare drum are ca scop menținerea integrității domeniului public; întrucât rezultă din hotărârea pronunțată astăzi de instanță în instanța nr. 941506 că parcela pe care este construită casa de locuit a soților Depalle face parte din domeniul menționat anterior Considerând că instanța administrativă condiționează determinarea consistenței domeniului public artificial de interpretarea judiciară a titlurilor private care ar fi produse atunci când examinarea lor ridică o dificultate gravă ; că, în cazul de față, terenul-plus și casa nu sunt un bun al domeniului public, având în vedere utilizarea exclusiv privată a acestuia și neapropierea lor la o colectivitate publică, confirmată de actul de vânzare din 8 decembrie 1960 (...) Cu privire la existența unei amenzi de mare trecere Considerând că, în cazul în care casa de locuit ocupată de soții Depalle le aparține în totalitate și în cazul în care aceștia susțin că nu sunt, prin urmare, ocupanți ilegali ai domeniului public, este cert totuși că construcția unei lucrări cu caracter permanent nu putea fi realizată în mod regulat în domeniul public decât în temeiul unei concesiuni de îndigaj sau al unui alt tip de concesiune ; că rezultă din educație, în special din absența unor astfel de acte de concesiune, că casa de locuit despre care este vorba a fost construită ilegal pe domeniul public maritim În consecință, și chiar dacă proprietarii produc titluri de proprietate necontestate, prefectul are dreptul de a solicita condamnarea dlui Depalle la o amendă și la predarea țărmului mării în starea sa anterioară edificării acestei lucrări. ; (...) dl Depalle trebuie să fie condamnat la predarea locațiilor în stare anterioară construirii construcțiilor în termen de trei luni de la notificarea prezentei hotărâri (...). La 2 iulie 1997, reclamantul și soția sa au introdus apelul la judecarea pronunțată în instanța nr. 953517. La 7 iulie 1997, ei au ridicat apelul la hotărârea pronunțată în instanța n. 941506. În sprijinul apelului formulat împotriva hotărârii pronunțate în instanța nr. 941506, reclamantul și soția sa au contestat în special apartenența terenului în litigiu la domeniul public al statului. Ei au susținut că acest teren aparținea domeniului privat al statului, cu dublu rezultat că regimul comun de achiziție prin prescripție și de către o persoană privată i se aplică și că instanțele administrative nu sunt competente să soluționeze litigiul. Prin hotărârea din 8 decembrie 1999, Curtea Administrativă de la Nantes a decis să se alăture celor două proceduri din cauza conexității lor și să respingă apelurile formulate de reclamant și de soția sa, pe următoarele motive: La cererea (...) privind amendarea de mare drum, considerând că infracțiunea a fost comisă de domnul Depalle la 1 ianuarie 1993 (...) ; că procesul-verbal întocmit împotriva persoanei interesate nu a fost întocmit decât la 6 septembrie 1995 (...) acțiunea publică era pe atunci prescrisă; că, în consecință, nu este necesar să se decidă asupra concluziilor prefectului Morbihan care intenționa să îl condamne pe dl Depalle la plata unei amenzi (...) Considerând (...) că nu se contestă faptul că parcela pe care se află terenul plin pe care este construită casa care era ocupată de domnul și domnul Depalle era acoperită în întregime de val, în afara unor circumstanțe meteorologice excepționale, înainte de exodarea efectuată pentru realizarea aceluiași teren-plus ; că nu s-a stabilit, nici măcar de către reclamanți, că suprafața neexpusă a acestei parcele nu ar fi fost niciodată decăzută de atunci în acțiunea valurilor ;că rezultă, pe de altă parte, din instrucțiuni, că terenul-plein este produsul unor exudări realizate înainte de intrarea în vigoare a legii din 28 noiembrie 1963 (...) și care, nefiind realizate în formele prevăzute pentru concesiunile de îndiguire, nu au putut, fără a se aduce atingere intervenției diverselor autorizații temporare de ocupare acordate de administrație, să fi avut ca efect scoaterea din domeniul public maritim a acestei părți a parcelei astfel reduse la acțiunea valurilor ; având în vedere principiile de inalienabilitate și de imrescriptibilitate a domeniului public, circumstanțele invocate de dl și dl. Depalle că casa a fost construit în mod regulat și că ocupația sa a fost acceptată de administrație pentru o perioadă foarte lungă și chiar tolerată după expirarea ultimei autorizații de ocupare nu influențează apartenența la domeniul public maritim Considerând (...) că, după cum s-a spus, ultima autorizație de ocupare temporară a domeniului public maritim de care au beneficiat dl Depalle și dl Depalle a expirat la 31 decembrie 1992 ;că, în absența acestui titlu de ocupație, prefectul Morbihanului are dreptul să solicite dlui Depalle, dacă acest lucru nu s-a făcut deja, să pună locul în starea sa anterioară construirii casei pe domeniul public maritim ; că reclamanții nu pot invoca, în mod util, pentru a contesta această obligație, vechimea ocupației locului sau ceea ce administrația a tolerat continuarea acestei ocupații după 31 decembrie 1992 și le-a oferit, pentru a reglementa situația, proiecte de convenție de ocupare, cărora nu le-au dat curs, de altfel, (...) Considerând (...) că această [obligație de a proceda la recondiționare], care este consecința ocupației fără titlu a domeniului public, nu constituie o măsură interzisă prin dispoziția art. 1 din Protocolul adițional nr 1 la Convenția europeană menționată anterior, în temeiul căreia nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică (...) Considerând că rezultă din toate cele de mai sus că este necesar ca dl Depalle să fie condamnat să predea, dacă nu s-a făcut deja, locurile în statul anterior edificării casei, situat în locul menționat anterior În termen de trei luni de la notificarea prezentei hotărâri, administrația poate, după expirarea termenului respectiv, să execute măsura prevăzută la costurile, riscurile și riscurile persoanei vizate la cererea (...) privind refuzul concesiunii de îndiguire (...) având în vedere că, pentru a refuza acordarea de către M. și M. Depalle concesiunea de îndiguire solicitată, prefectul (...) a arătat că niciun motiv de interes general nu justifică faptul că se acordă dreptul la cererea persoanelor interesate (...) Considerat, (...) că, indiferent de temeinicia pretențiilor domnului și ale domnului M. Depalle în ceea ce privește proprietatea asupra casei pe care o ocupă la Arradon, o decizie prin care se refuză acordarea unei concesiuni de îndiguire nu poate fi privită, având în vedere natura și obiectul acesteia, ca o măsură de expropriere care nu ar putea interveni decât în conformitate cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale Protocolului adițional nr. 1 la convenția menționată; (...). La 21 februarie 2000, reclamantul s-a asigurat că se pronunță împotriva hotărârii din 8 decembrie 1999. printr-o hotărâre pronunțată la 6 martie 2002, Consiliul de Stat a respins recursul reclamantului, pe următoarele motive: (...) Considerând că reclamantul nu poate să se prevaleze în mod util, pentru a contesta obligația de a readuce locul în starea lor anterioară edificării casei pe domeniul public maritim, a vechității ocupației locului, nici a ceea ce administrația a tolerat continuarea acestei ocupații după 31 decembrie 1992, Curtea și-a motivat suficient hotărârea ; că, făcând acest lucru, a răspuns în mod expres, respingându-l, prin faptul că era necesară repunerea în stare a locului, starea menționată nu putea fi decât cea existentă la data achiziționării casei și nu cea anterioară edificării acesteia (...) având în vedere că din documentele prezentate judecătorilor din fond reiese că M. Depalle nu poate invoca niciun drept real asupra parcelei în litigiu și asupra clădirilor care sunt construite în aceasta; întrucât, în consecință, Curtea nu a comis nicio eroare de drept, considerând că obligația de predare a parcelei respective fără despăgubire prealabilă a reclamantului nu constituie o măsură interzisă prin art. 1 din primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în temeiul căreia nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică (...). Dreptul intern relevant Arestat de prefectul Morbihan din 5 octombrie 1889 Având în vedere că existența unui teren de locuit cu locuințe pe domeniul public maritim a fost constatată în 1886 de către subinspectorul de domenii și [] șoferul punților și al cămășilor și că reclamantul se angajează să plătească taxa începând cu 1 ianuarie 1887. Considerând că terenul-plus de formă neregulamentară cu o suprafață de 359,40 m suportând casa de locuit de 7,60 m lungime pe 6,60 m lățime nu poate afecta în nici un fel navigația pe țărmul maritim, cu condiția de a păstra o scară la fiecare capăt al acestui teren plin pentru a facilita circulația publică (...) Sir A. este autorizat să păstreze în domeniul public maritim, în zona de cherion comun de Arradon, un teren-plus (...) care susține o casă de locuit (...). Codul domeniului de stat Articolul L. 28 Nimeni nu poate, fără autorizația acordată de autoritatea competentă, să ocupe o dependență de domeniul public național sau să o utilizeze în limite care depășesc dreptul de utilizare care aparține tuturor. Serviciul pentru domenii constată încălcări ale dispozițiilor paragrafului precedent în vederea urmăririi, împotriva ocupanților fără titlu, a recuperării indemnizațiilor corespunzătoare taxelor de care Trezoreria a fost frustrată, fără a aduce atingere represiunii amenzilor de mare circulație. Statul poate accepta condițiile pe care le-a stabilit în mlaștinile, lăsările și releele mării, dreptul de îndiguire, creșterile, aterizările și aluviunile râurilor, râurilor și torentelor, în ceea ce privește cele ale acestor obiecte care formează proprietate publică sau domanială (...). Legea nr. 63-1178 din 28 noiembrie 1963 privind domeniul public maritim art. 5 vor fi pedepsite cu o amendă de 1 500 - 1 500 La expirarea acestui termen, demolarea poate fi efectuată din oficiu pe cheltuiala condamnatului. Legea nr. 86-2 din 3 ianuarie 1986 privind amenajarea, protecția și punerea în valoare a litoralului art. 25 Deciziile de utilizare a domeniului public maritim iau în considerare vocația zonelor în cauză și a spațiilor terestre învecinate, precum și imperativele de conservare a siturilor și peisajelor de coastă și a resurselor biologice În acest scop, ele sunt coordonate, în special, cu cele referitoare la terenurile învecinate care au vocație publică (...).art. 27 (...) starea naturală a țărmului mării nu poate fi afectată, în special prin îndosariere (...) decât pentru lucrări (...) legate de exercitarea unui serviciu public sau de executarea unei lucrări publice (...) și care au condus la o declarație de utilitate publică. Cu toate acestea, exodurile anterioare prezentei legi rămân reglementate de legislația anterioară. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul contestă faptul că a trebuit să suporte sarcina probei privind regularitatea exundării terenului pe care este construită casa. Comitetul consideră că administrația a fost mai în măsură să prezinte această dovadă și, prin urmare, consideră că a fost plasat într-o situație de dezechilibru evident în raport cu cerințele procesului echitabil. În sprijinul acestei acuzații, el contestă faptul că autoritățile au invocat neregularitatea exundării terenului pentru a ordona distrugerea casei sale, în timp ce ele observaseră și toleraseră edificarea terenului-plus timp de mulți ani. Comitetul consideră că această atitudine a contribuit și mai mult la plasarea sa într-o situație de dezechilibru evident față de autorități. Invocând încă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține caracterul disproporționat al sancțiunii care îi impune să-și distrugă casa. El consideră că amenda de mare voie pronunțată în acest caz are un caracter penal în sensul Convenției. Invocând art. 1 din 1 Protocolul adițional la convenție, reclamantul consideră că a fost expropriat de casă fără motive de utilitate publică și fără despăgubiri prealabile. ÎN DREPT, reclamantul invocă în primul rând o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Reclamantul contestă echitatea procedurii. Curtea amintește că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. Din acest principiu rezultă că revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, de a interpreta legislația internă (Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., p. 290, § 33.33 Astfel, în principiu, instanțelor naționale le revine sarcina de a aprecia elementele pe care le colectează, sarcina atribuită Curții de a se limita la a căuta dacă procedura examinată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, are un caracter echitabil (a se vedea în special hotărârile Edwards c. Regatul Unit din 16 decembrie 1992, seria A n 247-B, p. 34-35, § 34, și Saidi c. Franța din 20 septembrie 1993, seria A n 261-C, p. 56, § 43 sau Coëme și alții c. Belgia, n 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, Decizia din 2 martie 1999). În speță, Curtea arată că diferitele elemente care au stat la baza hotărârilor instanțelor naționale au fost supuse unei dezbateri contradictorii și au fost chiar în centrul schimburilor dintre părți. Curtea subliniază, de asemenea, că, ca răspuns la această dezbatere, Curtea Administrativă de Apel de la Nantes, în fața căreia reclamantul a fost, de altfel, asistat de un avocat, a motivat în mod special hotărârea pronunțată la 8 martie 1999, clarificând cât mai mult posibil poziția sa. Curtea este de părere, după examinarea întregii proceduri, că circumstanțele stabilirii dovezii cu privire la neregula de construcție a terenului-plus pe care este construită casa, precum și, în consecință, interpretarea dreptului intern în ceea ce privește problema dacă terenul aparține sau nu domeniului public, nu fac să apară niciun dezechilibru între părți în echitatea generală a procedurii. Întrucât nu s-a constatat niciun element de arbitraritate, Curtea concluzionează că garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție au fost respectate în cazul de față și, prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul consideră ulterior că sancțiunea care o obligă să distrugă casa este disproporționată. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge de încălcarea articolului 1 din 1 Protocolul adițional la convenție ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Reclamantul consideră că a fost expropriat de casă fără motiv de utilitate publică și fără despăgubiri prealabile. Curtea consideră că admisibilitatea acestui motiv, a cărui substanță este apropiată de cea anterioară, este, în orice caz, condiționată de existența unui drept al reclamantului asupra binelui în litigiu, și anume casa. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară inadmisibilă motivul întemeiat pe presupusa încălcare a procedurii Amine examinarea cererii pentru surplus. Dolle Cabral Barreto Modulul Președinte
de la requête n
o
34044/02
présentée par Louis DEPALLE
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 septembre 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Louis Depalle, est un ressortissant français, né en 1919 et résidant à Monistrol d'Allier. Il est représenté devant la Cour par M
e
P.
Blondel, avocat au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 3 novembre 1960, le requérant et son épouse firent l'acquisition par acte notarié d'une maison à usage d'habitation édifiée sur un terrain de la commune d'Arradon, dans le département du Morbihan. Cette maison avait été bâtie sur un terre-plein recouvrant partiellement une parcelle située en bord de mer appartenant au domaine public maritime. Les passages pertinents de l'acte de vente se lisent comme suit
:
«
Origine de la propriété
:
Cette maison dépend de la communauté de biens (...) existant entre Monsieur T., vendeur, et M
me
Avec un terrain situé commune d'Arradon, en bordure du golfe du Morbihan, entre les villages de Pen ar men et Kérion (...).
De Monsieur L. (...) époux de Madame A., aux termes d'un acte reçu par Maître C., notaire à Vannes, les seize, dix-neuf mars et dix avril mil neuf cent cinquante sept.
Cette acquisition a eu lieu moyennant le prix total de sept millions cinq cent mille francs (...).
Les immeubles vendus aux époux T. aux termes de l'acte sus énoncé appartenaient en propre à Monsieur L. susnommé pour les avoir recueillis avec d'autres biens dans la succession de son père (...).
Propriété – Jouissance
:
Les acquéreurs seront propriétaires de l'immeuble vendu par le fait des présentes, et ils en auront la jouissance par la prise de possession réelle à compter de ce jour (...).
»
A la suite de cet achat, et afin d'accéder légalement à la maison, le requérant et son épouse bénéficièrent d'autorisations d'occupations temporaires du domaine public maritime régulièrement renouvelées en 1963, 1975, 1985 et 1991. La dernière convention leur autorisant d'occuper le domaine public expira le 31 décembre 1992.
Par lettre datée du 14 mars 1993, le requérant et son épouse sollicitèrent du préfet du Morbihan le renouvellement de leur autorisation d'occupation.
Par lettre datée du 6 septembre 1993, le préfet du Morbihan proposa au requérant et à son épouse de leur accorder, sous forme contractuelle, une autorisation limitée comportant plusieurs conditions parmi lesquelles une interdiction de réaliser des travaux à l'exception de travaux d'entretien, la possibilité pour l'Etat à l'expiration de l'autorisation de faire remettre les lieux dans leur état initial ou de réutiliser les installations, la possibilité pour l'Etat faute pour le requérant de se conformer à l'une quelconque des conditions contractuelles de résilier cette convention sans indemnité, une disposition expresse excluant tout droit à indemnité des bénéficiaires de la convention d'occupation dans le cas où ils souhaiteraient résilier celle-ci et, enfin, une autorisation personnelle d'utilisation du bien litigieux de leur vivant interdisant toute cession ou transmission du terrain et de la maison.
Par lettre datée du 19 novembre 1993, le requérant et son épouse refusèrent la proposition du préfet et sollicitèrent l'octroi d'une concession d'endigage valant transfert de propriété sur le fondement de l'article L. 64 du code du domaine de l'Etat.
Le 9 mars 1994, le préfet du Morbihan, se fondant sur l'article 25 de la loi n
o
86-2 du 3 janvier 1986 relative à l'aménagement, la protection et la mise en valeur du littoral, estima qu'aucun motif d'intérêt général n'existait en l'espèce afin de justifier l'octroi d'une telle concession. Il renouvela cependant sa proposition d'octroyer au requérant et son épouse une autorisation d'occupation temporaire sous conditions.
Le 5 mai 1994, le requérant et son épouse saisirent le tribunal administratif de Rennes en vue d'obtenir l'annulation de la décision du préfet du 9 mars 1994. A l'appui de ce recours, ils invoquèrent l'illégalité du refus de leur accorder la concession d'endigage.
Par lettre datée du 4 juillet 1994, le préfet du Morbihan adressa au requérant et à son épouse une mise en demeure les enjoignant de régulariser leur situation d'occupant sans titre du domaine public. Cette mise en demeure fut renouvelée le 10 avril 1995.
Le 6 septembre 1995, la direction départementale de l'Equipement du Morbihan établit un procès-verbal de contravention de grande voirie constatant l'occupation des lieux par le requérant, sans autorisation, en infraction aux dispositions de l'article L. 28 du code du domaine de l'Etat.
Le 20 décembre 1995, le préfet du Morbihan déposa une requête devant le tribunal administratif de Rennes déférant le requérant et son épouse comme prévenus d'une contravention de grande voirie pour avoir persisté à occuper le domaine public sans autorisation. Il demanda leur condamnation au paiement d'une amende et à la remise du rivage de la mer dans son état antérieur à l'édification de la maison et du terre-plein sur lequel celle-ci était édifiée, ce dans un délai de 3 mois.
Par deux jugements distincts rendus tous deux le 20 mars 1997, le tribunal administratif de Rennes statua tant sur le recours introduit le 5 mai 1994 par les requérants (instance n
o
941506) que sur la requête introduite par le préfet du Morbihan le 20 décembre 1995 (instance n
o
953517).
La demande du requérant et de son épouse tendant à l'annulation de la décision de refus du préfet de leur accorder une concession d'endigage (instance n
o
941506) fut rejetée par le tribunal administratif de Rennes qui confirma la légalité de la décision du 9 mars 1994.
La requête du préfet du Morbihan (instance n
o
953517) fut quant à elle accueillie pour les motifs suivants
:
«
(...) Considérant que la contravention de grande voirie vise à préserver l'intégrité du domaine public
; qu'il résulte du jugement rendu ce jour par le tribunal dans l'instance n
o
941506 que la parcelle sur laquelle est édifiée la maison d'habitation des époux Depalle fait bien partie dudit domaine
;
Considérant que le juge administratif subordonne la détermination de la consistance du domaine public artificiel à l'interprétation judiciaire des titres privés qui seraient produits lorsque leur examen soulève une difficulté sérieuse
; qu'en l'espèce, le terre-plein et la maison ne sont pas un bien du domaine public eu égard à l'utilisation exclusivement privative qui en est faite et à leur non-appartenance à une collectivité publique, confirmée par l'acte de vente en date du 8 décembre 1960
;
(...) Sur l'existence d'une contravention de grande voirie
:
Considérant que si la maison d'habitation occupée par les époux Depalle leur appartient en pleine propriété et s'ils soutiennent ne pas être, dès lors, des occupants irréguliers du domaine public, il est constant toutefois que la construction d'un ouvrage de caractère permanent ne pouvait être régulièrement entreprise sur le domaine public qu'en vertu soit d'une concession d'endigage, soit d'un autre type de concession
; qu'il résulte de l'instruction et notamment de l'absence de tels actes de concession, que la maison d'habitation dont il s'agit a été irrégulièrement édifiée sur le domaine public maritime
; qu'en conséquence, et alors même que les propriétaires produisent des titres de propriété non contesté, le préfet est fondé à demander la condamnation de M. Depalle à une amende et à la remise du rivage de la mer dans son état antérieur à l'édification dudit ouvrage
; (...) il y a lieu de condamner M. Depalle à remettre les lieux en l'état antérieur à l'édification des constructions et ce dans le délai de trois mois à compter de la notification du présent jugement (...).
»
Le 2 juillet 1997, le requérant et son épouse interjetèrent appel du jugement rendu dans l'instance n
o
953517.Le 7 juillet 1997, ils interjetèrent appel du jugement rendu dans l'instance n
o
941506.
A l'appui de l'appel formé contre le jugement rendu dans l'instance n
o
941506, le requérant et son épouse contestèrent notamment l'appartenance du terrain litigieux au domaine public de l'Etat. Ils soutinrent que ce terrain appartenait au domaine privé de l'Etat avec pour double conséquence que le régime commun de l'acquisition par voie de prescription et par une personne privée lui soit applicable et que les juridictions administratives ne soient pas compétentes pour trancher le litige.
Par un arrêt du 8 décembre 1999, la cour administrative de Nantes décida de joindre les deux procédures en raison de leur connexité et de rejeter les appels formés par le requérant et son épouse, aux motifs suivants :
«
Sur la requête (...) relative à la contravention de grande voirie
:
Considérant que l'infraction a été commise par M. Depalle le 1
er
janvier 1993 (...)
; que le procès-verbal dressé à l'encontre de l'intéressé ne l'a été que le 6 septembre 1995 (...) l'action publique était alors prescrite
; que, par suite, il n'y a pas lieu de statuer sur les conclusions du préfet du Morbihan tendant à la condamnation de M.
Depalle au paiement d'une amende
;
(...) Considérant (...) qu'il n'est pas contesté que la parcelle où se trouve le terre-plein sur lequel est édifiée la maison qui était occupée par M. et M
me
Depalle était entièrement recouverte par le flot, en dehors de circonstances météorologiques exceptionnelles, avant l'exondement effectué pour réaliser ce même terre-plein
; qu'il n'est pas établi, ni même d'ailleurs allégué par les requérants, que la surface non exondée de cette parcelle aurait jamais été soustraite depuis lors à l'action du flot
; qu'il résulte, par ailleurs, de l'instruction, que le terre-plein est le produit d'exondements réalisés antérieurement à l'entrée en vigueur de la loi du 28 novembre 1963 (...) et qui, n'ayant pas été réalisés dans les formes prévues pour les concessions d'endigage, n'ont pu, nonobstant l'intervention des diverses autorisations d'occupation temporaires accordées par l'administration, avoir eu pour effet de faire sortir du domaine public maritime cette partie de la parcelle ainsi soustraite à l'action du flot
; qu'en raison des principes d'inaliénabilité et d'imprescriptibilité du domaine public, les circonstances invoquées par M. et M
me
Depalle que la maison a été régulièrement édifiée et que son occupation a été acceptée par l'administration pendant une très longue durée et même tolérée après l'expiration de la dernière autorisation d'occupation sont sans influence sur l'appartenance des lieux au domaine public maritime
;
Considérant (...) que, comme il a été dit, la dernière autorisation d'occupation temporaire du domaine public maritime dont ont bénéficié M. et M
me
Depalle est venue à expiration le 31 décembre 1992
; qu'en l'absence, depuis cette date d'un titre d'occupation régulier, le préfet du Morbihan est fondé à demander qu'il soit imparti à M. Depalle, si ce n'est déjà fait, de remettre les lieux dans leur état antérieur à l'édification de la maison sur le domaine public maritime
; que les requérants ne peuvent utilement se prévaloir, pour contester cette obligation, de l'ancienneté de l'occupation des lieux, ni de ce que l'administration a toléré la poursuite de cette occupation après le 31 décembre 1992 et leur a proposé, pour régulariser la situation, des projets de convention d'occupation, auxquels ils n'ont d'ailleurs pas donné suite
;
(...) Considérant (...) que cette [obligation de procéder à la remise en état des lieux], qui est la conséquence de l'occupation sans titre du domaine public, ne constitue pas une mesure prohibée par la stipulation de l'article 1
er
du Protocole additionnel n
o
1 à ladite Convention européenne en vertu de laquelle nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique (...)
;
Considérant qu'il résulte de tout de ce qui précède qu'il y a lieu de condamner M.
Depalle à remettre, si ce n'est déjà fait, les lieux dans l'état antérieur à l'édification de la maison, située au lieudit «
Kérion
» à Arradon, sur le domaine public maritime, et ce, dans le délai de trois mois à compter de la notification du présent arrêt, l'administration pouvant, passé ce délai, procéder à l'exécution de la mesure prescrite aux frais, risques et périls de l'occupant
;
Sur la requête (...) relative au refus de concession d'endigage
:
(...) Considérant que, pour refuser d'accorder à M. et M
me
Depalle la concession d'endigage sollicitée, le préfet du (...) a relevé qu'aucun motif d'intérêt général ne justifiait qu'il soit fait droit à la demande des intéressés
;
(...) Considérant, (...) que, quelque soit le bien-fondé des prétentions de M. et M
me
Depalle quant à la propriété de la maison qu'ils occupent à Arradon, une décision refusant d'accorder une concession d'endigage ne peut, eu égard à sa nature et son objet, être regardée comme une mesure d'expropriation qui ne pourrait intervenir qu'en conformité avec les stipulations de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales et du Protocole additionnel n
o
1 à ladite Convention
; (...).
»
Le 21 février 2000, le requérant se pourvut en cassation contre l'arrêt du 8 décembre 1999.
Par un arrêt rendu le 6 mars 2002, le Conseil d'Etat rejeta le pourvoi du requérant, aux motifs suivants
:
«
(...) Considérant qu'en jugeant que le requérant ne peut utilement se prévaloir, pour contester l'obligation de remettre les lieux dans leur état antérieur à l'édification de la maison sur le domaine public maritime, de l'ancienneté de l'occupation des lieux, ni de ce que l'administration a toléré la poursuite de cette occupation après le 31
décembre 1992, la cour a suffisamment motivé son arrêt
; qu'elle a, ce faisant, expressément répondu, en le rejetant, au moyen tiré de ce que, la remise en l'état des lieux s'imposait, ledit état ne pouvant être que celui existant à la date de l'acquisition de la maison et non celui antérieur à son édification
;
(...) Considérant qu'il ressort des pièces du dossier soumis aux juges du fond que M.
Depalle ne peut se prévaloir d'aucun droit réel sur la parcelle litigieuse et sur les immeubles qui y sont édifiés
; que la cour n'a, par suite, commis aucune erreur de droit en jugeant que l'obligation de remise en l'état de ladite parcelle sans indemnisation préalable du requérant ne constitue pas une mesure prohibée par l'article 1
er
du premier Protocole additionnel à la convention européenne de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales en vertu duquel nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique
(...).
»
B.
Le droit interne pertinent
:
1.
Arrêté du préfet du Morbihan du 5 octobre 1889
:
«
Considérant que l'existence d'un terre-plein avec maison d'habitation sur le domaine public maritime a été constatée en 1886 par [le] sous-inspecteur des domaines et [le] conducteur des Ponts-et-Chaussées et que le pétitionnaire s'engage à payer la redevance à partir du 1
er
janvier 1887.
Considérant que le terre-plein de forme irrégulière d'une superficie de 359,40 m
2
supportant la maison d'habitation de 7,60 m. de longueur sur 6,60 m. de largeur ne peut nuire en rien à la navigation sur le rivage maritime, à la condition de ménager un escalier à chaque extrémité de ce terre-plein pour faciliter la circulation publique (...)
Le sieur A. est autorisé à conserver sur le domaine public maritime, dans l'anse de Kérion commune d'Arradon, un terre-plein (...) supportant une maison d'habitation (...).
»
2.
Code du domaine de l'Etat
:
Article L. 28
«
Nul ne peut, sans autorisation délivrée par l'autorité compétente, occuper une dépendance du domaine public national ou l'utiliser dans des limites excédant le droit d'usage qui appartient à tous.
Le service des domaines constate les infractions aux dispositions de l'alinéa précédent en vue de poursuivre, contre les occupants sans titre, le recouvrement des indemnités correspondant aux redevances dont le Trésor a été frustré, le tout sans préjudice de la répression des contraventions de grande voirie.
»
Article L. 64
«
L'Etat peut concéder aux conditions qu'il aura réglées les marais, lais et relais de la mer, le droit d'endigage, les accrues, atterrissements et alluvions des fleuves, rivières et torrents, quant à ceux de ces objets qui forment propriété publique ou domaniale (...).
»
3.
Loi n
o
63-1178 du 28 novembre 1963 relative au domaine public maritime
:
Article 5
«
Seront punis d'une amende de 1
500 à 1
500
000 F [francs français] ceux qui (...) sauf autorisation régulièrement accordée, auront exécuté des travaux de construction sur un terrain réservé.
Le tribunal pourra ordonner la démolition des constructions irrégulières dans un délai qu'il déterminera.
A l'expiration de ce délai, la démolition pourra être exécutée d'office aux frais du condamné.
»
4.
Loi n
o
86-2 du 3 janvier 1986
relative à l'aménagement, la protection et la mise en valeur du littoral
:
Article 25
«
Les décisions d'utilisation du domaine public maritime tiennent compte de la vocation des zones concernées et de celles des espaces terrestres avoisinants, ainsi que des impératifs de préservation des sites et paysages du littoral et des ressources biologiques
; elles sont à ce titre coordonnées notamment avec celles concernant les terrains avoisinants ayant vocation publique (...).
»
Article 27
«
(...) il ne peut être porté atteinte à l'état naturel du rivage de la mer, notamment par endiguement (...) sauf pour des ouvrages (...) liés à l'exercice d'un service public ou l'exécution d'un travail public (...) et qui ont donné lieu à une déclaration d'utilité publique.
Toutefois, les exondements antérieurs à la présente loi demeurent régis par la législation antérieure.
»
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant conteste le fait d'avoir dû supporter la charge de la preuve concernant la régularité de l'exondation du terrain sur lequel est construite la maison. Il estime que l'administration était mieux à même de rapporter cette preuve et considère dès lors avoir été placé dans une situation de déséquilibre manifeste au regard des exigences du procès équitable. A l'appui de ce grief, il conteste le fait que les autorités aient invoqué l'irrégularité de l'exondation du terrain afin d'ordonner la destruction de sa maison, alors qu'elles avaient constaté et toléré l'édification du terre-plein durant de nombreuses années. Il estime que cette attitude a contribué encore davantage à le placer dans une situation de déséquilibre manifeste vis-à-vis des autorités.
2.
Invoquant encore l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant argue du caractère disproportionné de la sanction lui imposant de détruire sa maison. Il estime que la contravention de grande voirie prononcée en l'espèce revêt un caractère pénal au sens de la Convention.
3.
Invoquant l'article 1 du 1
er
Protocole additionnel à la Convention, le requérant estime avoir été exproprié de la maison sans motif d'utilité publique et sans indemnisation préalable.
1.
Le requérant allègue tout d'abord une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le requérant conteste l'équité de la procédure.
La Cour rappelle qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. De ce principe, il résulte qu'il incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et aux tribunaux, d'interpréter la législation interne (
Edificaciones March Gallego S.A. c.
Espagne
, arrêt du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998–I, p.
290, §
33). Ainsi, il incombe notamment en principe en premier lieu aux juridictions nationales d'apprécier les éléments qu'elles recueillent, la tâche attribuée à la Cour par la Convention en la matière se limitant à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, revêt un caractère équitable (voir notamment les arrêts
Edwards c. Royaume-Uni
du 16 décembre 1992, série
A n
o
247-B, pp. 34-35, § 34, et
Saïdi c. France
du 20 septembre 1993, série A n
o
261-C, p. 56, § 43, ou encore
Coëme et autres c. Belgique
, n
os
32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 et 33210/96, décision du 2
mars 1999).
En l'espèce, la Cour relève que les différents éléments ayant servi de fondement aux décisions des juridictions nationales ont été soumis à un débat contradictoire et ont même été au centre des échanges entre les parties. La Cour souligne également que, en réponse à ce débat, la cour administrative d'appel de Nantes, devant laquelle le requérant était d'ailleurs assisté d'un avocat, a particulièrement motivé l'arrêt rendu le 8
mars 1999, clarifiant autant que possible sa position. La Cour est d'avis, après avoir examiné l'ensemble de la procédure, que les circonstances de l'établissement de la preuve quant à l'irrégularité de l'édification du terre-plein sur lequel est construite la maison, ainsi que conséquemment l'interprétation du droit interne quant à la question de savoir si le terrain appartenait ou non au domaine public, ne font apparaître aucun déséquilibre entre les parties dans l'équité globale de la procédure. Aucun élément d'arbitraire n'étant constaté, la Cour en conclut que les garanties procédurales établies par l'article 6 § 1 de la Convention ont été en l'espèce respectées.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant estime ensuite que la sanction l'enjoignant de détruire la maison est disproportionnée.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se
prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
3.
Le requérant se plaint d'une violation de l'article 1 du 1
er
Protocole additionnel à la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le requérant estime avoir été exproprié de la maison sans motif d'utilité publique et sans indemnisation préalable.
La Cour considère que la recevabilité de ce grief, dont la substance est proche de celle du précédent, est en tout état de cause conditionnée à l'existence d'un droit du requérant sur le bien litigieux, à savoir la maison. En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
irrecevable le grief tiré de l'iniquité alléguée de la procédure
;
Ajourne
l'examen de la requête pour le surplus.
S.
Dollé
I.
Cabral Barreto
Greffière
Président