A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 34078/02 prezentate de Isabelle BROSSET-TRIBOULET și Eliane BROSET-POSPISIL împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care se întrunește la 14 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze mei Mularoni, Fura-Sandström, judecătorii S. Dolle graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 septembrie 2002, după ce a deliberat, face următoarea decizie FAPT recurentele, dle Brosset-Triboulet și Bronset-Pospisil sunt cetățeni francezi rezidenți la Sfânta Cruce Grand Tonne și, respectiv, Caen. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M. P. Blondel, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează. În 1944, mama recurentelor a primit prin donație între vii o casă de locuit construită în 1907 privind încheierea comunei Arradon, Morbihan. Această casă fusese construită pe un teren plin care acoperea parțial o parcelă situată pe malul mării aparținând domeniului public maritim. În urma acestei achiziții, mama reclamantelor a beneficiat de o succesiune de autorizații de ocupare temporară a domeniului public care îi permiteau să aibă acces legal la teren. Ultima din autorizațiile sale a expirat la 31 decembrie 1990. Mama recurentelor a solicitat reînnoirea Convenției de ocupație la prefectul Morbihan, dar, prin scrisoarea din 6 septembrie 1993, acesta i-a dat de știre că intrarea în vigoare a Legii nr. 86-2 din 3 ianuarie 1986 privind amenajarea, protecția și punerea în valoare a litoralului nu i-a mai permis să reînnoiască autorizația în condițiile anterioare. Cu toate acestea, și pentru a ține seama de vechimea ocupației și de caracterul afectiv acordat de recurente și de mama lor în casa care face obiectul litigiului, prefectul indiqua a fost pregătit să studieze în mod excepțional o autorizație limitată, inclusiv o autorizație strict personală de utilizare care interzice orice transfer sau transmitere a terenului și a casei, o interdicție de a efectua lucrări cu excepția celor de întreținere și o posibilitate pentru stat, la expirarea autorizației, de a readuce locurile în starea lor inițială sau de a reutiliza instalațiile. Mama reclamantelor nu a acceptat această propunere; la 9 martie 1994, prefectul Morbihan a respins cererea recurentei, menținând în același timp propunerea sa inițială de convenție de ocupație în condiții. La 5 mai 1994, mama recurentelor sesizează Tribunalul Administrativ din Rennes în vederea anulării deciziei prefectului din 9 martie 1994 de refuzare a acordării concesiunii de îndiguire solicitate. La 4 iulie 1995, prefectul a informat-o pe mama recurentelor că intenționa să elaboreze un proces-verbal de amendă de mare circulație pentru a determina ocuparea fără titlu a domeniului public. Acest proces verbal a fost întocmit la 6 septembrie 1995 și a fost notificat mamei recurentelor la 16 noiembrie 1995. La 20 decembrie 1995, prefectul Morbihanului, ca urmare a constatării de ocupare fără titlu a domeniului public astfel stabilit și în conformitate cu articolul L. 28 din Codul domeniului de stat, sesizează Tribunalul Administrativ din Rennes cu o cerere de condamnare a mamei reclamantelor, pe de o parte, la plata unei amenzi, pe de altă parte, la predarea locațiilor în starea lor inițială, și anume starea anterioară edificării casei. Prin două hotărâri separate pronunțate la 20 martie 1997, Tribunalul Administrativ din Rennes statua cu privire la acțiunea introdusă la 5 mai 1994 de mama recurentelor (instanța nr. 941509) și cu privire la cererea formulată de prefectul Morbihan la 20 decembrie 1995 (instanța nr. 953536). Cererea mamei recurentelor de anulare a deciziei de refuz a prefectului de a-i acorda o concesiune de îndigaj (instanța nr. 941509) a fost respinsă de Tribunalul Administrativ din Rennes, care a confirmat legalitatea deciziei din 9 martie 1994. 953516 Tribunalul Administrativ din Rennes a acceptat cererea prezentată de prefect la 20 decembrie 1995, pe următoarele motive (...) având în vedere că amendarea de mare drum are ca scop menținerea integrității domeniului public; întrucât rezultă din hotărârea pronunțată astăzi de instanță în instanța nr. 941509 numai parcela pe care este construită casa de locuit a M. Brosset face parte din domeniul menționat anterior (...) că, în cazul de față, terenul-plein și casa nu sunt un bun al domeniului public, având în vedere utilizarea exclusiv privată a acestuia și neapartenența lor la o colectivitate publică (...) Considerând că, în cazul în care casa de locuit ocupată de M Brosset îi aparține în totalitate [...], cu toate acestea, este cert că construcția unei lucrări cu caracter permanent nu putea fi realizată cu regularitate în domeniul public decât în virtutea unei concesiuni de îndiguire sau a unui alt tip de concesiune ; că rezultă din educație și în special din absența unor astfel de acte de concesiune, că casa de locuit despre care este vorba a fost construită ilegal pe domeniul public maritim; că, în consecință, prefectul are dreptul de a solicita condamnarea M La 11 iulie 1997, cele două recurente, acționând în calitate de titulari ai dreptului de autor ai mamei lor, au întrerupt apelul la hotărârea pronunțată în instanța n. 953516. La 18 iulie 1997, ele au introdus recursul la hotărârea pronunțată în instanța nr. 941509. Prin Hotărârea din 8 decembrie 1999, Curtea Administrativă de Apel de la Nantes a decis să se alăture celor două proceduri din cauza conexității lor și să respingă cererile formulate de recurente, din următoarele motive: [...] Având în vedere că rezultă din instrucțiunea pe care, prin două decrete din 25 septembrie 1909 și respectiv 25 august 1911, prefectul Morbihanului a autorizat-o, în schimbul unei taxe, pe domnul A. să stabilească, și apoi să extindă un teren-plein în locul menționat anterior ; că o casă a fost construită pe acest teren plin, ale cărui ocupanți succesive au beneficiat de la administrația de autorizații temporare succesive, a cărei ultimă a expirat la 31 decembrie 1990; că procesul-verbal la 6 septembrie 1995, deferit de prefectul Morbihan, a fost pronunțat împotriva lui M. Perie pentru ocupație neregulamentară a domeniului public maritim în absența unui titlu de ocupație (...) Considerat că nu se contestă decât parcela în care se află pământul plin pe care este construită casa (...) era acoperit în întregime de val, în afară de orice circumstanțe meteorologice excepționale, înainte de exodarea efectuată pentru realizarea aceluiași teren-plus; că nu se stabilește, nici chiar pretins de recurente, că suprafața neexudată a acestei parcele ar fi fost niciodată decăzută de atunci în acțiunea valurilor ;că rezultă, pe de altă parte, din instrucțiuni, că terenul-plein este produsul unor exudări realizate înainte de intrarea în vigoare a legii din 28 noiembrie 1963 menționată anterior și care, deoarece nu au fost realizate în formele prevăzute pentru concesiunile cu plată de îndigaj, nu au putut, fără a se aduce atingere intervenției diverselor autorizații temporare de ocupare acordate de administrație, să fi avut ca efect scoaterea din domeniul public maritim a acestei părți a parcelei astfel scăzute din acțiunea valurilor ; că, având în vedere principiile inalienabilității și imposibilității domeniului public, circumstanțele invocate de M Triboulet și M Perosset-Pospisil că casa a fost construit în mod neregulat și că ocupația sa a fost acceptată de către administrație pentru o perioadă foarte lungă și chiar tolerată după expirarea ultimei autorizații de ocupație nu afectează apartenența la domeniul public maritim Considerând (...) că ultima autorizație de ocupare temporară a domeniului public maritim (...) a expirat la 31 decembrie 1990 ; că, în absența unui titlu de ocupație regulat de la această dată, prefectul Morbihan are dreptul să solicite ca ocupanților să li se acorde, dacă nu s-a făcut deja, posibilitatea de a pune locul în starea lor anterioară edificării casei pe domeniul public maritim ;că recurentele nu pot să se prevaleze în mod util, pentru a contesta această obligație, de vechimea ocupației locurilor de muncă, nici de ceea ce administrația a tolerat continuarea acestei ocupații după 31 decembrie 1990 și a propus dlui Broset, pentru a reglementa situația, de proiecte de convenție de ocupație, pe care nu le-a urmat, de altfel, (...) Considerând (...) că această [obligație de a proceda la recondiționare], care este consecința ocupației fără titlu a domeniului public, nu constituie o măsură interzisă prin dispoziția art. 1 din Protocolul adițional nr 1 la Convenția europeană menționată anterior, în temeiul căreia nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică (...); Având în vedere că rezultă din toate cele de mai sus că trebuie să i se condamne pe M. Triboulet și M. Perosset-Pospisil care trebuie predate, dacă nu s-a făcut deja, locurile în starea lor anterioară edificării casei (...) și aceasta în termen de trei luni de la notificarea prezentei hotărâri, administrația putând, după acest termen, să procedeze din oficiu la executarea măsurii prevăzute la costurile, riscurile și riscurile ocupanților (...) Considerând că, pentru a refuza acordarea M Pe parcursul concesiunii de îndiguire solicitate, prefectul Morbihan s-a bazat pe principiile directoare definite în circulara din 3 ianuarie 1973 a miniștrilor economiei și finanțelor și amenajării teritoriului, privind utilizarea domeniului public (...) și a arătat că nu există motive de interes general care să justifice acceptarea cererii părților interesate. (...) Considerând (...) că, indiferent de temeinicia pretențiilor lui M. În ceea ce privește proprietatea asupra casei pe care o ocupă la Arradon, o decizie de refuzare a acordării unei concesiuni de îndigaj nu poate fi privită, având în vedere natura și obiectul acesteia, ca o măsură de expropriere care nu ar putea interveni decât în conformitate cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale Protocolului adițional. 1 la convenția menționată; (...). La 21 februarie 2000, recurentele s-au ocupat de casarea împotriva hotărârii din 8 decembrie 1999. Printr-o hotărâre pronunțată la 6 martie 2002, Consiliul de Stat a respins recursul recurentelor, pe următoarele motive: [...] Considerând că recurentele nu pot să se prevaleze în mod util, pentru a contesta obligația de a restabili locul în starea lor anterioară edificării casei pe domeniul public maritim, a vechimii ocupației locului sau a ceea ce administrația a tolerat continuarea acestei ocupații după 31 decembrie 1990 și i-a propus dlui M. Perioadește proiectele de convenție de ocupație, Curtea și-a motivat suficient hotărârea; că, făcând acest lucru, a răspuns în mod expres, respingându-l, prin faptul că, în cazul în care era necesară repunerea în stare a locului, statul respectiv nu putea fi decât cel existent la data achiziției casei, și nu cel anterior construirii acesteia. [...] Având în vedere că din documentele prezentate judecătorilor din fond reiese că domnii mei Triboulet și Brosset-Pospisil nu pot invoca niciun drept real asupra parcelei în litigiu și asupra clădirilor care au fost construite acolo ; că, în consecință, Curtea nu a comis nicio eroare de drept, considerând că obligația de predare fără despăgubire prealabilă a recurentelor nu constituie o măsură interzisă prin art. 1 din primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în temeiul căreia nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică (...). Dreptul intern relevant Codul domeniului de stat Articolul L 28 Nimeni nu poate, fără autorizația acordată de autoritatea competentă, să ocupe o dependență de domeniul public național sau să o utilizeze în limite care depășesc dreptul de utilizare care aparține tuturor. Serviciul pentru domenii constată încălcări ale dispozițiilor paragrafului precedent în vederea urmăririi, împotriva ocupanților fără titlu, a recuperării indemnizațiilor corespunzătoare taxelor de care Trezoreria a fost frustrată, fără a aduce atingere represiunii amenzilor de mare circulație. Statul poate acorda condițiile pe care le-a stabilit (...) dreptul de îndiguire (...) în ceea ce privește acele obiecte care formează proprietate publică sau domanială (...). Legea nr. 63-1178 din 28 noiembrie 1963 privind domeniul public maritim art. 5 vor fi pedepsite cu o amendă de 1 500 - 1 500 La expirarea acestui termen, demolarea poate fi efectuată din oficiu pe cheltuiala condamnatului. Legea nr. 86-2 din 3 ianuarie 1986 privind amenajarea, protecția și punerea în valoare a litoralului art. 25 Deciziile de utilizare a domeniului public maritim iau în considerare vocația zonelor în cauză și a spațiilor terestre învecinate, precum și imperativele de conservare a siturilor și peisajelor de coastă și a resurselor biologice În acest scop, ele sunt coordonate, în special, cu cele referitoare la terenurile învecinate care au vocație publică (...).art. 27 (...) starea naturală a țărmului mării nu poate fi afectată, în special prin îndosariere (...) decât pentru lucrări (...) legate de exercitarea unui serviciu public sau de executarea unei lucrări publice (...) și care au condus la o declarație de utilitate publică. Cu toate acestea, exodurile anterioare prezentei legi rămân reglementate de legislația anterioară. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele se plâng că au trebuit să suporte sarcina probei privind regularitatea exundării terenului pe care este construită casa. Acestea consideră că administrația a fost mai în măsură să prezinte această dovadă și, prin urmare, consideră că a fost plasat într-o situație de dezechilibru evident în raport cu cerințele procesului echitabil. În sprijinul acestui motiv, ele contestă faptul că autoritățile au invocat neregularitatea de exundare a terenului pentru a ordona distrugerea casei, în timp ce ele observaseră și toleraseră construirea terenului-plus timp de mulți ani. Acestea consideră că această atitudine a contribuit la punerea lor într-o mai mare măsură într-o situație de dezechilibru evident față de autorități. Invocând art. 6 din convenție, recurentele consideră că amenda de mare drum pronunțată în speță are un caracter penal în sensul acestei dispoziții a convenției și se plâng din cauza caracterului disproporționat al sancțiunii care le impune să-și distrugă casa. Recurentele invocă în primul rând o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Recurentele contestă echitatea procedurii. Curtea amintește că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. Din acest principiu rezultă că revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, de a interpreta legislația internă (Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., p. 290, § 33.33 În principiu, instanțelor naționale le revine, în primul rând, sarcina de a aprecia elementele pe care le colectează, sarcina atribuită Curții prin Convenție în această privință limitându-se la a căuta dacă procedura examinată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, are un caracter echitabil (a se vedea în special Hotărârile Edwards c. Regatul Unit din 16 decembrie 1992, seria A n 247-B, p. 34-35, § 34, și Saidi c. Franța din 20 septembrie 1993, seria A n 261-C, p. 56, § 43 sau Coëme și alții c. Belgia, n 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, Decizia din 2 martie 1999). În speță, Curtea arată că diferitele elemente care au stat la baza hotărârilor instanțelor naționale au fost supuse unei dezbateri contradictorii și au fost chiar în centrul numeroaselor schimburi dintre părți. Curtea subliniază, de asemenea, că, ca răspuns la această dezbatere, Curtea Administrativă de Apel de la Nantes, în fața căreia recurentele erau, de altfel, asistate de un avocat, a motivat în mod special hotărârea pronunțată la 8 martie 1999, clarificând cât mai mult posibil poziția sa. Curtea este de părere, după examinarea întregii proceduri, că circumstanțele stabilirii dovezii cu privire la neregula de construcție a terenului-plus pe care este construită casa, precum și, în consecință, interpretarea dreptului intern în ceea ce privește problema dacă terenul aparține sau nu domeniului public, nu fac să apară niciun dezechilibru între părți în echitatea generală a procedurii. Întrucât nu s-a constatat niciun element de arbitraritate, Curtea concluzionează că garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție au fost respectate în cazul de față și, prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Invocând întotdeauna art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele consideră că sancțiunea care le solicită să distrugă casa este disproporționată. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară inadmisibilă motivul întemeiat pe presupusa ilegalitate a procedurii amână examinarea cererii pentru surplus. Dolle Cabral Barreto Grefier Președinte
de la requête n
o
34078/02
présentée par Isabelle BROSSET-TRIBOULET et
Eliane BROSSET-POSPISIL
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (Deuxième section), siégeant le 14 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et
de
M
me
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 septembre 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérantes, M
mes
Brosset-Triboulet et Brosset-Pospisil, sont des ressortissantes françaises résidant respectivement à Sainte
‑
Croix
‑
Grand
‑
Tonne et Caen. Elles sont représentées devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.
En 1944, la mère des requérantes acquit par donation entre vifs une maison à usage d'habitation édifiée en 1907 sur le finage de la commune d'Arradon, dans le Morbihan. Cette maison avait été bâtie sur un terre-plein recouvrant partiellement une parcelle située en bord de mer appartenant au domaine public maritime. A la suite de cette acquisition, la mère des requérantes bénéficia d'une succession d'autorisations d'occupations temporaires du domaine public lui permettant légalement d'accéder au terrain.
La dernière de ses autorisations vint à expiration le 31 décembre 1990.
La mère des requérantes sollicita le renouvellement de la convention d'occupation auprès du préfet du Morbihan mais, par lettre du 6 septembre 1993, celui-ci lui fit savoir que l'entrée en vigueur de la loi n
o
86-2 du 3
janvier 1986 relative à l'aménagement, la protection et la mise en valeur du littoral ne lui permettait plus de renouveler ladite autorisation dans les conditions antérieures. Toutefois, et afin de tenir compte de l'ancienneté de l'occupation et du caractère affectif accordé par les requérantes et leur mère à la maison objet du litige, le préfet indiqua être prêt à étudier à titre exceptionnel une autorisation limitée comportant notamment une autorisation strictement personnelle d'utilisation interdisant toute cession ou transmission du terrain et de la maison, une interdiction de réaliser des travaux exceptés d'entretien, et une possibilité pour l'Etat, à l'expiration de l'autorisation, de faire remettre les lieux dans leur état initial ou de réutiliser les installations.
La mère des requérantes n'accepta pas cette proposition. Elle sollicita en retour l'octroi d'une concession d'endigage valant transfert de propriété sur le fondement de l'article L. 64 du code du domaine de l'Etat.
Le 9 mars 1994, le préfet du Morbihan écarta la demande de la requérante tout en indiquant maintenir sa proposition initiale de convention d'occupation sous conditions.
Le 5 mai 1994, la mère des requérantes saisit le tribunal administratif de Rennes en vue d'obtenir l'annulation de la décision du préfet du 9 mars 1994 refusant de lui accorder la concession d'endigage sollicitée.
Le 4 juillet 1995, le préfet informa la mère des requérantes qu'il envisageait de dresser un procès-verbal de contravention de grande voirie afin de faire constater l'occupation sans titre du domaine public. Ce procès
‑
verbal fut dressé le 6 septembre 1995 et notifié à la mère des requérantes le 16 novembre 1995.
Le 20 décembre 1995, le préfet du Morbihan, en conséquence du constat d'occupation sans titre du domaine public ainsi établi et conformément à l'article L. 28 du code du domaine de l'Etat, saisit le tribunal administratif de Rennes d'une requête tendant à la condamnation de la mère des requérantes, d'une part, au paiement d'une amende, d'autre part, à la remise des lieux en leur état initial, à savoir l'état antérieur à l'édification de la maison.
Par deux jugements distincts rendus le 20 mars 1997, le tribunal administratif de Rennes statua sur le recours introduit le 5 mai 1994 par la mère des requérantes (instance n
o
941509) et sur la requête introduite par le préfet du Morbihan le 20 décembre 1995 (instance n
o
953516).
La demande de la mère des requérantes tendant à l'annulation de la décision de refus du préfet de lui accorder une concession d'endigage (instance n
o
941509) fut rejetée par le tribunal administratif de Rennes qui confirma la légalité de la décision du 9 mars 1994.
Dans le cadre de l'instance n
o
953516, le tribunal administratif de Rennes accueillit la requête déposée par le préfet le 20 décembre 1995, aux motifs suivants
:
«
(...) Considérant que la contravention de grande voirie vise à préserver l'intégrité du domaine public
; qu'il résulte du jugement rendu ce jour par le tribunal dans l'instance n
o
941509 que la parcelle sur laquelle est édifiée la maison d'habitation de M
me
Brosset fait bien partie dudit domaine
;
Considérant (...) qu'en l'espèce, le terre-plein et la maison ne sont pas un bien du domaine public eu égard à l'utilisation exclusivement privative qui en est faite et à leur non-appartenance à une collectivité publique
;
(...) Considérant que si la maison d'habitation occupée par M
me
Brosset lui appartient en pleine propriété (...), il est constant toutefois que la construction d'un ouvrage de caractère permanent ne pouvait être régulièrement entreprise sur le domaine public qu'en vertu soit d'une concession d'endigage, soit d'un autre type de concession
; qu'il résulte de l'instruction et notamment de l'absence de tels actes de concession, que la maison d'habitation dont s'agit a été irrégulièrement édifiée sur le domaine public maritime
; qu'en conséquence, le préfet est fondé à demander la condamnation de M
me
Brosset à une amende et à la mise du rivage de la mer dans son état antérieur à l'édification dudit ouvrage (...) et ce dans le délai de trois mois à compter de la notification du présent jugement (...).
»
Le 11 juillet 1997, les deux requérantes, agissant dès lors en tant qu'ayants droit de leur mère, interjetèrent appel du jugement rendu dans l'instance n
o
953516.Le 18 juillet 1997, elles interjetèrent appel du jugement rendu dans l'instance n
o
941509.
Par arrêt du 8 décembre 1999, la cour administrative d'appel de Nantes décida de joindre les deux procédures en raison de leur connexité et de rejeter les appels formés par les requérantes, aux motifs suivants :
«
(...) Considérant qu'il résulte de l'instruction que, par deux arrêtés en date respectivement des 25 septembre 1909 et 25 août 1911, le préfet du Morbihan a, en contrepartie du paiement d'une redevance, autorisé M. A. à établir, puis à agrandir un terre-plein au lieudit «
Pen-ar-Men
» à Arradon
; qu'une maison a été édifiée sur ce terre-plein, dont les occupants successifs ont bénéficié de la part de l'administration d'autorisations temporaires successives, dont la dernière est venue à expiration le 31
décembre 1990
; que le procès-verbal en date du 6 septembre 1995, déféré par le préfet du Morbihan, a été dressé à l'encontre de M
me
Brosset pour occupation irrégulière du domaine public maritime en l'absence d'un titre d'occupation
;
(...) Considérant (...) qu'il n'est pas contesté que la parcelle où se trouve le terre
‑
plein sur lequel est édifiée la maison (...) était entièrement recouverte par le flot, en dehors de toutes circonstances météorologiques exceptionnelles, avant l'exondement effectué pour réaliser ce même terre-plein
; qu'il n'est pas établi, ni même d'ailleurs allégué par les requérantes, que la surface non exondée de cette parcelle aurait jamais été soustraite depuis lors à l'action du flot
; qu'il résulte, par ailleurs, de l'instruction, que le terre-plein est le produit d'exondements réalisés antérieurement à l'entrée en vigueur de la loi du 28 novembre 1963 susvisée et qui, n'ayant pas été réalisés dans les formes prévues pour les concessions à charge d'endigage, n'ont pu, nonobstant l'intervention des diverses autorisations d'occupation temporaires accordées par l'administration, avoir eu pour effet de faire sortir du domaine public maritime cette partie de la parcelle ainsi soustraite à l'action du flot
; qu'en raison des principes d'inaliénabilité et d'imprescriptibilité du domaine public, les circonstances invoquées par M
me
Triboulet et M
me
Brosset-Pospisil que la maison a été irrégulièrement édifiée et que son occupation a été acceptée par l'administration pendant une très longue durée et même tolérée après l'expiration de la dernière autorisation d'occupation sont sans influence sur l'appartenance au domaine public maritime
;
Considérant (...) que (...) la dernière autorisation d'occupation temporaire du domaine public maritime (...) est venue à expiration le 31 décembre 1990
; qu'en l'absence, depuis cette date, d'un titre d'occupation régulier, le préfet du Morbihan est fondé à demander qu'il soit imparti aux occupants, si ce n'est déjà fait, de remettre les lieux dans leur état antérieur à l'édification de la maison sur le domaine public maritime
; que les requérantes ne peuvent utilement se prévaloir, pour contester cette obligation, de l'ancienneté de l'occupation des lieux, ni de ce que l'administration a toléré la poursuite de cette occupation après le 31 décembre 1990 et a proposé à M
me
Brosset, pour régulariser la situation, des projets de convention d'occupation, auxquels elle n'a d'ailleurs pas donné suite
;
(...) Considérant (...) que cette [obligation de procéder à la remise en état des lieux], qui est la conséquence de l'occupation sans titre du domaine public, ne constitue pas une mesure prohibée par la stipulation de l'article 1
er
du Protocole additionnel n
o
1 à ladite Convention européenne en vertu de laquelle nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique (...) ;
(...) Considérant qu'il résulte de tout ce qui précède qu'il y a lieu de condamner M
me
Triboulet et M
me
Brosset-Pospisil à remettre, si ce n'est déjà fait, les lieux dans leur état antérieur à l'édification de la maison (...) et ce dans un délai de trois mois à compter de la notification du présent arrêt, l'administration pouvant, passé ce délai, procéder d'office à l'exécution de la mesure prescrite aux frais, risques et périls des occupants
;
(...) Considérant que, pour refuser d'accorder à M
me
Brosset la concession d'endigage sollicitée, le préfet du Morbihan s'est fondé sur les principes directeurs définis par la circulaire du 3 janvier 1973 des ministres de l'Economie et des Finances et de l'Aménagement du territoire, relative à l'utilisation du domaine public (...) et a relevé qu'aucun motif d'intérêt général ne justifiait qu'il soit fait droit à la demande des intéressés
;
(...) Considérant (...) que, quelque soit le bien-fondé des prétentions de M
me
Brosset et de ses ayants droit quant à la propriété de la maison qu'ils occupent à Arradon, une décision refusant d'accorder une concession d'endigage ne peut, eu égard à sa nature et son objet, être regardée comme une mesure d'expropriation qui ne pourrait intervenir qu'en conformité avec les stipulations de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales et du Protocole additionnel n
o
1 à ladite Convention
; (...).
»
Le 21 février 2000, les requérantes se pourvurent en cassation contre l'arrêt du 8 décembre 1999.
Par un arrêt rendu le 6 mars 2002, le Conseil d'Etat rejeta le pourvoi des requérantes, aux motifs suivants
:
«
(...) Considérant qu'en jugeant que les requérantes ne peuvent utilement se prévaloir, pour contester l'obligation de remettre les lieux dans leur état antérieur à l'édification de la maison sur le domaine public maritime, de l'ancienneté de l'occupation des lieux, ni de ce que l'administration a toléré la poursuite de cette occupation après le 31 décembre 1990 et a proposé à M
me
Brosset des projets de convention d'occupation, la cour a suffisamment motivé son arrêt
; qu'elle a, ce faisant, expressément répondu, en le rejetant, au moyen tiré de ce que, si la remise en l'état des lieux s'imposait, ledit état ne pouvait être que celui existant à la date de l'acquisition de la maison et non celui antérieur à son édification
;
(...) Considérant qu'il ressort des pièces du dossier soumis aux juges du fond que M
mes
Triboulet et Brosset-Pospisil ne peuvent se prévaloir d'aucun droit réel sur la parcelle litigieuse et sur les immeubles qui y ont été édifiés
; que la cour n'a, par suite, commis aucune erreur de droit en jugeant que l'obligation de remise en l'état de ladite parcelle sans indemnisation préalable des requérantes ne constitue pas une mesure prohibée par l'article 1
er
du premier Protocole additionnel à la Convention européenne de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales en vertu duquel nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique
(...).
»
B.
Le droit interne pertinent
1.
Code du domaine de l'Etat
:
Article L. 28
«
Nul ne peut, sans autorisation délivrée par l'autorité compétente, occuper une dépendance du domaine public national ou l'utiliser dans des limites excédant le droit d'usage qui appartient à tous.
Le service des domaines constate les infractions aux dispositions de l'alinéa précédent en vue de poursuivre, contre les occupants sans titre, le recouvrement des indemnités correspondant aux redevances dont le Trésor a été frustré, le tout sans préjudice de la répression des contraventions de grande voirie.
»
Article L. 64
«
L'Etat peut concéder aux conditions qu'il aura réglées (...) le droit d'endigage (...) quant à ceux de ces objets qui forment propriété publique ou domaniale (...).
»
2.
Loi n
o
63-1178 du 28 novembre 1963 relative au domaine public maritime
:
Article 5
«
Seront punis d'une amende de 1
500 à 1
500
000 F [francs français] ceux qui (...) sauf autorisation régulièrement accordée, auront exécuté des travaux de construction sur un terrain réservé.
Le tribunal pourra ordonner la démolition des constructions irrégulières dans un délai qu'il déterminera.
A l'expiration de ce délai, la démolition pourra être exécutée d'office aux frais du condamné.
»
3.
Loi n
o
86-2 du 3 janvier 1986
relative à l'aménagement, la protection et la mise en valeur du littoral
:
Article 25
«
Les décisions d'utilisation du domaine public maritime tiennent compte de la vocation des zones concernées et de celles des espaces terrestres avoisinants, ainsi que des impératifs de préservation des sites et paysages du littoral et des ressources biologiques
; elles sont à ce titre coordonnées notamment avec celles concernant les terrains avoisinants ayant vocation publique (...).
»
Article 27
«
(...) il ne peut être porté atteinte à l'état naturel du rivage de la mer, notamment par endiguement (...) sauf pour des ouvrages (...) liés à l'exercice d'un service public ou l'exécution d'un travail public (...) et qui ont donné lieu à une déclaration d'utilité publique.
Toutefois, les exondements antérieurs à la présente loi demeurent régis par la législation antérieure.
»
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent d'avoir dû, selon elles, supporter la charge de la preuve concernant la régularité de l'exondation du terrain sur lequel est construite la maison. Elles estiment que l'administration était mieux à même de rapporter cette preuve et considèrent dès lors avoir été placées dans une situation de déséquilibre manifeste au regard des exigences du procès équitable. A l'appui de ce grief, elles contestent le fait que les autorités aient invoqué l'irrégularité de l'exondation du terrain afin d'ordonner la destruction de la maison, alors qu'elles avaient constaté et toléré l'édification du terre-plein durant de nombreuses années. Elles estiment que cette attitude a contribué à les placer encore davantage dans une situation de déséquilibre manifeste vis-à-vis des autorités.
2.
Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérantes estiment que la contravention de grande voirie prononcée en l'espèce revêt un caractère pénal au sens de cette disposition de la Convention et se plaignent par suite du caractère disproportionné de la sanction leur imposant de détruire «
leur
» maison.
1.
Les requérantes allèguent tout d'abord une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Les requérantes contestent l'équité de la procédure.
La Cour rappelle qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. De ce principe, il résulte qu'il incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et aux tribunaux, d'interpréter la législation interne (
Edificaciones March Gallego S.A. c.
Espagne
, arrêt du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998–I, p.
290, §
33). Il incombe notamment en principe en premier lieu aux juridictions nationales d'apprécier les éléments qu'elles recueillent, la tâche attribuée à la Cour par la Convention en la matière se limitant à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, revêt un caractère équitable (voir notamment les arrêts
Edwards c. Royaume-Uni
du 16 décembre 1992, série
A n
o
247-B, pp. 34-35, § 34, et
Saïdi c. France
du 20 septembre 1993, série A n
o
261-C, p. 56, § 43, ou encore
Coëme et autres c. Belgique
, n
os
32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 et 33210/96, décision du 2
mars 1999).
En l'espèce, la Cour relève que les différents éléments ayant servi de fondement aux décisions des juridictions nationales ont été soumis à un débat contradictoire et ont même été au centre des nombreux échanges entre les parties. La Cour souligne également que, en réponse à ce débat, la cour administrative d'appel de Nantes, devant laquelle les requérantes étaient d'ailleurs assistées d'un avocat, a particulièrement motivé l'arrêt rendu le 8
mars 1999, clarifiant autant que possible sa position. La Cour est d'avis, après avoir examiné l'ensemble de la procédure, que les circonstances de l'établissement de la preuve quant à l'irrégularité de l'édification du terre-plein sur lequel est construite la maison, ainsi que conséquemment l'interprétation du droit interne quant à la question de savoir si le terrain appartenait ou non au domaine public, ne font apparaître aucun déséquilibre entre les parties dans l'équité globale de la procédure. Aucun élément d'arbitraire n'étant constaté, la Cour en conclut que les garanties procédurales établies par l'article 6 § 1 de la Convention ont été en l'espèce respectées.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant toujours l'article 6 § 1 de la Convention, les requérantes estiment que la sanction les enjoignant de détruire la maison est disproportionnée.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
irrecevable le grief tiré de l'iniquité alléguée de la procédure
;
Ajourne
l'examen de la requête pour le surplus.
S.
Dolle
I.
Cabral Barreto
Greffière
Président