cererei nr.
o
36193/02
prezentată de Paul BIREBENT și alții
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință la 3 iulie 2007 în format de cameră compusă din
:
Dna F. Tulkens,
președintă,
MM.
A.B. Baka,
J.-P. Costa,
Dna A. Mularoni,
judecători,
și din Dna S.
Dollé,
grefier de secțiune
,
Văzând petiția sus-menționată introdusă la 25 septembrie 2002,
Văzând observațiile depuse de guvernul pârât și pe acelea prezentate în răspuns de reclamanți,
După deliberare, pronunță decizia următoare
:
Reclamanții sunt MM. Paul Birebent (născut în 1931, rezidând la Saint
‑
Raphaël), Pierre Birebent (născut în 1960, rezidând în Statele Unite), Marc
Birebent (născut în 1967, rezidând la Tourves), Philippe Birebent (născut în 1966, rezidând în Statele Unite), Dnele Danielle Birebent (născută în 1939, rezidând la Saint-Raphaël), Raymonde Labatut (născută în 1917, rezidând la Cannes le Cannet), Marie-Christine Valverde (născută în 1943, rezidând la Paris), Régine
Garcia (născută în 1952, rezidând la Cagnes-sur-Mer), Michelle Crombet (născută în 1932, rezidând la Montpellier), precum și societatea civilă de exploatare Agricolă a Dealurilor Tagnone, al cărei sediu social este la Aghione, în Corsica. Sunt reprezentați devant Curt de dna A. Garay, avocat la Paris.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, se pot rezuma după cum urmează.
Reclamanții au locuit în Algeria franceză până în 1962. Repatriați în Corsica, au fost la originea creării unei întreprinderi familiale cu vocație agricolă și viticolă pe comuna Aghione, în Corsica. De la 1962, o sută patruzeci de hectare de livezi de viță-de-vie fuseseră plantate. În 1967, societatea civilă de exploatare Agricolă a Dealurilor Tagnone (SCEACT) fuseal constituită, cu scopul de a asigura elaborarea și comercializarea producției viticole sub conducerea lui Paul
Birebent, unul din acționari. Lucrări de defrișare și plantări fuseseră realizate de la 1963 la 1970 sub regimul monocultivarii.
La 6 octombrie 1990, către orele 19, un grup de o duzină de oameni înarmați și masca s-a introdus pe domeniul Sfara Cavallu din Aghione, neutraliza apoi lega Paul Birebent și personalul agricol, înainte de a proceda la distrugerea, prin explozivi urmați de incendiu, a majorității bunurilor și materialelor de exploatare, precum și a bunurilor personale ale familiei Birebent, casa de locuit individuală fiind complet distrusă. Această acțiune a fost revendicată de organizația clandestină de terorism
Resistenza
(„
R
"). Comunicatul de presă al grupului indică în special că „
statul francez nu are mai mult decât ieri curaj și voință politică de a renunța la interesele sale coloniale pe pământul nostru
". De altfel, pe lângă „
R
" inscripționat pe pereți, s-a urcat următoarea inscripție pe pereții proprietății
:
„
Per a muntagna viva, Per una agricultura corsa
"
. Potrivit unui raport de expertiză din 21 noiembrie 1990, redactat de Claude Benigni, expert agricol și funciar, suma pierderilor materiale suferite se ridica la suma totală fără taxe de 2
651
799 franci francezi (FRF), și anume 404
854 euro (EUR).
La 7 octombrie 1990, Paul Birebent a depus o plângere, care fuseal transmisă procurorului din Bastia. La 17 decembrie 1990, el a scris președintelui Republicii pentru a solicita intervenția în dosarul sinistru transmis prefectului din Haute-Corsica.
La 14 mai 1991, cinci persoane fuseseră arestate și a șasea, știind că era căutată, s-a prezentat spontan la secția de poliție din Bastia. Reclamanții indică nu au primit nicio informație asupra dezvoltărilor anchetei poliției și concluziile judecătorești.
Atentatul din 6 octombrie 1990 a dat loc la indemnizație, cu versamente de 764
873 FRF de către asigurări și 865
733 FRF de către stat sub forma unei ajutoare excepționale. Paul Birebent precizează că aceste sume lasă subsistența o pierdere netă de 1
021
193 FRF, și anume 155
907
EUR. Adaugă că prejudiciul economic al exploatării activităților SCEACT este extrem de important ținând cont, pe de o parte, că personalul calificat al exploatării a preferat voluntar să părăsească domeniul viticol din teamă de atentate și, pe de altă parte, că partenerii comerciali principali ai SCEACT (Domaine Laroche, COS WINERY, cooperativa Marana) și-au reziliat succesiv contractul comercial din cauza atentatului suferit de ea. Certificatul unei societăți de expertiză contabilă, din 26 noiembrie 2001, stabilește că rezultatele exploatării pentru anii 1991 la 1994 au fost cu toții deficitari.
Prin decizie din 8 iulie 1991, prefectul din Haute-Corsica a respins cererea prezentată la 11 iunie 1991 de SCEA și Paul Birebent în reparație a prejudiciului lor (2
651
789 și 7
500
000 FRF respectiv pentru prejudiciile materiale și morale) născut din atentatul din 6 octombrie 1990.
La 2 septembrie 1991, SCEA și Paul Birebent au sesizat tribunalul administrativ cu scopul de a obține anularea acestei decizii prefectorale.
La 11 septembrie 1992, Paul Birebent a adresat o scrisoare procurorului din Bastia pentru a depune plângere împotriva X pentru daunele la recoltele de struguri pe pied și la capitalul vegetal. El a precizat că jandarmeria din Guisonaccia și Vezzani refuzaseră să înregistreze plângerea sa.
La 26 iulie 1993, SCEA și Paul Birebent au sesizat tribunalul administrativ cu o cerere vizând obținerea anulării deciziei prefectorale din 8 iulie 1991, precum și condamnarea statului francez la reparație a întregului prejudiciu al lor (3
036
062 FRF în titlu al pierderilor directe, 4
418
374 FRF în titlu al pierderilor indirecte și 2
000
000 FRF pentru prejudiciul moral), pe lângă condamnarea solidară al comunelor Aghione, Ghisonaccia și a companiei de asigurări GAN.
Prin ordonanță din 19 septembrie 1991, tribunalul administrativ din Bastia, hotărând în caz de urgență, a desemnat un expert cu scopul de a evalua prejudiciile suferite. Expertul a depus raportul la 16 iunie 1992.
La 19 noiembrie 1993, către orele 22 h 50, un atent cu explozie (cinci bombe de treizeci de kilo) a distrus aproape integral pivnița viticolă a SCEACT situată la locul zis Puzichello, pe comuna Aghione. Paul Birebent indică că în urma acestui atent, singura răspuns oficial a fost o intimație care i-a fost adresată de sub-prefectul de Corte invitând-o să efectueze lucrări de inchidere a accesului la proprietatea plastificată.
La 23 noiembrie 1993, Paul Birebent a depus plângere pentru aceste fapte, la jandarmeria din Ghisonaccia. Prin scrisoare din 24 noiembrie 1993, a atras atenția sub-prefectului asupra pericolelor pe care le reprezentau ruinele clădirii plastificate. Prin scrisoare din 9 decembrie 1993, sub-prefectul i-a răspuns în particular după cum urmează
:
„
Ca proprietar, suntetu singurul responsabil pentru orice accident care ar putea surveni pe proprietatea dvs.
De altfel, trebuietu să vă asigurați imperativ măsurile care se impun pentru a asigura siguranța persoanelor și bunurilor.
Vă invit deci să efectuați cât mai repede posibil lucrări de inchidere a acceselor, de susținere a pereților care amenință ruina.
Sub nicio formă, statul nu poate fi ținut responsabil de neindeplinirea dvs. în acest domeniu.
"
Reclamantul a contestat aceste concluzii prin scrisoare din 4 ianuarie 1994, în care a reamintit în particular inacțiunea statului, precum și absența ajutorului și protecției.
La 30 noiembrie 1994, Marc Birebent a depus plângere, pentru furt cu efracție într-un hangar, la jandarmeria din Ghisonaccia. Această plângere fuseal transmisă procurorului din Bastia.
Prin sentință definitiv din 16 martie 1995, tribunalul administrativ din Bastia a decis de a uni cele două cereri introduse la 2
septembrie 1991 și 26 iulie 1993 și le-a respins. Cu privire la responsabilitatea fără vină a statului, el a motivat decizia sa după cum urmează
:
„
Considerând că conform articolului 92 din legea din 7 ianuarie 1983
: „
Statul este civil răspunzător pentru daunele și daunele rezultând din crime și delicte comise cu forță deschisă sau prin violență, de către mulțimi sau adunări, înarmați sau neînarmați, fie împotriva persoanelor, fie împotriva bunurilor ...
"
;
Considerând că rezultă din investigații că la 6 octombrie 1990 către orele 19, un grup de o duzină de oameni înarmați și masca s-a introdus pe domeniul agricol exploatat de societatea dealurile Tagnone
; că după neutralizare și legare a managerului d. Birebent și a personalului agricol, au distrus prin explozivi urmați de incendiu o mare parte a bunurilor și materialelor de exploatare precum și bunuri personale ale d. Birebent și familiei sale
; că această acțiune neapărat premeditat a fost revendicată de o organizație clandestină care a aplicat siglul pe locurile atentatului
; că deci, dacă atentatul a fost comis în cadrul unei acțiuni concertate și cu concursul mai multor persoane, nu este totuși consecință a unei mulțimi sau adunări în sensul dispozițiilor articolului 92 din legea din 7 ianuarie 1983 sus enunțat
; că prin urmare daunele pe care le-a provocat nu sunt dintre acelea care pot deschide dreptul la reparație sub titlul dispozițiilor legislative precitate
; (...)
"
Cu privire la responsabilitatea pentru vină a statului, tribunalul administrativ a judecat că acțiunea îndreptată împotriva GAN era din competența tribunalelor ordinii judiciare. Cu privire la încetineala susținută a intervenției jandarmeriei și intervenția tardivă a pompierilor, el a estimat după cum urmează
:
„
Considerând că rezultă din investigații că membrii grupului armat și-au părăsit locurile în jurul orelor 21H30
; că, potrivit expertului, jandarmeria din Ghisonaccia ar fi fost alertată între 21H15 și 21H45, și anume după comiterea atentatului
; că militarii jandarmeriei au ajuns pe teren la o distanță de 13
kilometri către 22H10
; că, ținând cont de termenul necesar pentru a ajunge la teren după alertare, intervenția forțelor de ordine nu poate fi privită ca tardivă
;
Considerând că, dacă reclamanții critică modalitățile intervenției pompierilor, rezultă din raportul de expertiză că aceștia au acționat cu diligență și competență în limitele marjei de manevră lăsate de jandarmerie care, din motive de siguranță ținând la riscuri de capcane ale clădirilor prin explozivi, a interzis timp de mai mult de o oră apropiere de vilă
; că măsurile de precauție luate în circumstanță de jandarmerie pentru a preserva viața oamenilor nu pot fi privite ca constituând o vină ținând cont că, potrivit expertului, o intervenție mai rapidă a serviciilor de luptă împotriva incendiilor și de salvare nu ar fi permis conservarea bunurilor societății și al d. Birebent a căror cvasi-totalitate fuseseră distruse de explozii
;
Considerând că rezultă din toate cele de mai sus că responsabilități ale statului, pe de o parte, și ale comunelor Aghione și Ghisonaccia, pe de altă parte, nu pot fi angajate pe teren la vină în urma intervențiilor respective ale jandarmeriei și serviciilor de luptă împotriva incendiilor și de salvare
; (...)
"
Reclamantul nu a exercitat recurs împotriva acestei sentințe.
La 22 iunie 1994, Paul Birebent a depus plângere, pentru intimidare prin armă de foc, la jandarmeria din Ghisonaccia.
Prin scrisoare din 29 noiembrie 1994, miniștrii Agriculturii și Bugetului au adresat o scrisoare directorului biroului național interprofesional al vinurilor, redactată după cum urmează
:
„
La mai multe rânduri exploatarea viticolă a domnului Paul Birebent, manager al SCEA „
Dealurile Tagnone
" lângă Aleria în Haute-Corsica, a fost ținta unor acte de răutate deosebit de grave.
Mai recent, la 19 noiembrie 1993, pivnița și materialul depozitat au fost distruse în proporție de mai mult de 80
%.
În asemenea condiții, nicio activitate economică normală nu mai este posibilă.
De aceea vă se cere să acordați domnului Birebent o ajutoare excepțională echivalentă unei prime de abandon definitiv al suprafeței viticole, calculat conform criteriilor definite în reglementarea CEE nr.
o
1442/88, dar diminuată de ajutoarele acordate pentru restructurarea acestui vignoble (30 ha de replantări și 20 ha de supragrefe).
Finanțarea acestei ajutoare excepționale va fi asigurat pe rândul „
restructurare
" a bugetului 1994 al ONIVINS.
"
Ansamblul domeniului viticol și materialul au fost vânduți la 29
august 1996 unui agricultorului coreskan, pentru un preț total de doi milioane franci. Reclamanții indică au fost forțați de a realiza această vânzare din cauza atentate comise împotriva lor, a consecințelor aferente, și a defectului serviciilor statului.
1.
Invocând art. 1 din Protocolul nr.
o
1, reclamanții se plâng, ținând cont de atentate comise împotriva bunurilor lor și a absenței protecției statului, a pierderii exploatării lor și a speranței legitime de a continua un dezvoltare agricolă și viticolă de lungă durată și promițătoare. Ei estimează că statul nu a folosit mijloacele la dispoziție pentru a preveni și a pedepsi atentate comise, al căror autori, identificați, nu au fost niciodată nici urmăriți nici neliniștit. Ei consideră că atentate aveau un scop particular, și anume să pună deoparte o parte din repatriații care aveau, de la sosirea în Corsica, progresiv dezvoltat activități de valorificare a resurselor agricole insulare.
2.
Reclamanții invocă, de asemenea, art. 8 din Convenție, ținând cont că au fost lipsiți de folosință a casei lor pe domeniul Sfara Cavallu și că suferit acte de terorism în prelungirea unei acțiuni politice pe care autoritățile superioare ale departamentului insular erau informate.
Reclamanții se plâng de o atingere dreptului lor de proprietate din cauza atentate suferite și inacțiune susținută a autorităților interne. Invocă articolele 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr.
o
1, care se citesc după cum urmează
:
art. 8
„
1.
Orice persoană are dreptul la respect pentru viața sa privată și familială, domiciliul și corespondența sa.
2.
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât pentru cât această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstare economică a țării, apărare ordinii și prevenire infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralității, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
"
art. 1 din Protocolul nr.
o
1
„
Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respect al bunurilor sale. Niciuna nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care statele îl posedă de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.
"
A.
Argumentele părților
1.
Guvernul
Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate a cererei. Pe de o parte, consideră că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne. Dacă reclamanții au regulat depus plângere devant jurisdicțiile judiciare din primul atent din 6 octombrie 1990 și sesizat jurisdicțiile administrative cu cerere de indemnizație a prejudiciului lor, nu au folosit toate posibilitățile procedurale care li se ofeau. Deci, ar fi putut fie depune o plângere cu constituire de parte civilă pentru a declanșa acțiunea publică, fie se constitui parte civilă în cursul investigației judiciare, ceea ce le-ar fi permis în particular de a avea acces la dosarul, urmări procedura și putea formula recurs al ordonanței de non-lieu. De altfel, cu privire la toate daunele suferite după noiembrie 1993, s-au abținut de a angaja o acțiune în responsabilitate devant jurisdicțiile administrative.
Pe de altă parte, Guvernul consideră că reclamanții nu au respectat termenul de șase luni, reclamanții având așteptat mai mulți ani înainte de manifestare pentru a cunoaște urmările plângerii simple depuse la 7 octombrie 1990, consilierii lor neluând contact cu autoritățile judiciare decât de la anul 2000. De altfel, nu sesizat Curtea decât opt ani după plângerea din 22 iunie 1994.
Ca titlu subordonat, pe fond, Guvernul consideră că reclamanții nu demonstrează în niciun fel responsabilitatea statului în această caută și comiterea vinoviei de servicii de stat susceptibile de a angaja responsabilitatea sa. Mai în particular, faptul că autorii degradărilor suferite nu au fost arestați nu implică că servicii încărcate cu ancheta nu au folosit toate mijloacele de care dispuneau pentru a-i identifica și a-i aresta. Cu privire la acțiuni duse de persoane private, statul nu este răspunzător nici direct nici indirect, și nu a lipsi obligații decurgând în particular din art. 1 din Convenție, responsabilitate sa nu putând fi angajată pentru incidente izolate decât pentru cât aceste manecrismi arată din partea sa o practică incompatibilă cu Convenția și răspunzând anumitor criterii (
Cipru c. Turcia
[Marea Cameră], nr.
o
25781/94, CEDO 2001-IV
și
Caraher c.
Regatul Unit
(decizie), nr.
o
24520/94, CEDO 2000-I). Nu este cazul în cazul de speță, autoritățile publice efortaindu-se de a găsi autorii degradărilor, nonobstant circumstanțele care făceau această muncă dificilă.
În fine, Guvernul observă că tribunalul administrativ din Bastia a respins responsabilitatea statului, fie cu vină fie fără vină.
2.
Reclamanții
Cu privire la nerespectare susținută a termenului de șase luni prevăzut de articolul
35 din Convenție, reclamanții estimează a fi victime a unei situații continue de încălcare a drepturilor lor.
Reclamanții consideră de altfel că din cauza contextului coreskan, căile de recurs naționale erau iluzorii, ineficace, inadecvate și votate la eșec.
Ei reamintesc că au ținut autoritățile informate, că au depus cinci plângeri de la 1990 la 1994 și că scrisorile lor, în special destinate procurorului, au rămas fără răspuns. Reclamanții indică au avut pentru prima dată cunoașterea ordonanței de non-lieu pronunțată la 26 mai 1992 în cadrul prezentei cereri. Ei adaugă că ordonanța nu privea decât atentatul din 6
octombrie 1990, și nu pe cel din atentate ulterioare.
Denunță defecte și insuficiențe a statului în Corsica, precizând că Guvernul și autoritățile publice, alături de parlamentari, fac regulat constatarea acestei derapaje, în special în cadrul a două rapoarte parlamentare din 1998 și 1999, ceea ce face zadarnic exercitarea căilor de recurs deschise.
Cu privire la o angajare a responsabilității statului, reclamanți reamintesc condițiile de angajare a responsabilității statului cu sau fără vină. Cu privire la prejudicii rezultând din ocupația ilegală a proprietăților în Corsica, curțile administrative de apel din Lyon și Marsilia au judecat, într-o altă caută similară, că responsabilitatea statului nu era angajată și nu a fost cazul indemnizației. Ei consideră că jurisprudența administrativă vota deci la eșec orice acțiune jurisdicțională.
Pe fond, reclamanții observă că Guvernul nu contestă realitatea atentate suferite și consecințele lor. Ei estimează că autoritățile nu au pus tot în operă pentru a aresta responsabili ai atentate, vorba de teroriști organizând conferințe de presă în aer liber și în prezența reprezentanților presei. Denunță impunitate de care beneficiază delincvenți în Corsica, precizând că mișcarea
Resistenza
, care revendicaactele suferite de ei, s-a afișat public în prezența ziariștilor în Corsica. Atentatul lunii octombrie 1990 constituia prima actă a acestui mișcare, dintre autorii și responsabili principali era cunoscut și subiectul unui articol în presa scrisă națională în 1996. Reclamanții indică pe lângă că, la 8 octombrie 1990, jandarmeria s-au rătăcit pe drumul conducând la proprietatea lor și pompieri au refuzat de a interveni.
Reclamanții invocă beneficiul hotărârii
Matheus c. Franța
(nr.
o
62740/00, 31 martie 2005) privind refuzul concursului forțe publice într-un climat particular de animozitate la privire anumitor proprietari metropolitani. Ei estimează în fine că impactul defectului statului pe exercitarea bunurilor lor le-a făcut să suporte o „
sarcină despropor și excesivă
" (
Hutten-Czapska c. Polonia
, nr.
o
35014/97, 22
februarie 2005).
B.
Aprecierea Curții
Curtea reamintește mai întâi că art. 34 din Convenție dispune că ea „
(...) poate fi sesizat de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de o Înaltă Parte Contractantă a drepturilor recunoscute de Convenție sau protocoale. (...)
". Din aceasta rezultă că pentru a satisface condițiile puse de această dispoziție, orice reclamant trebuie de a putea demonstra că este în cauză direct de încălcare sau încălcări ale Convenției susținute (vezi, printre altele,
Amuur c.
Franța
, hotărâre din 25 iunie 1996,
Colecție de hotărâri și decizii
1996-III, p.
846, § 36
și
Brumǎrescu c. România
[Marea Cameră], nr.
o
În cauza de speță, reclamanți invocă anumite atentate comise în ianuarie, februarie și martie 1999 și îndreptate contra apropiații. Or pe părerea Curții, nu stabilesc în ce fel aceste fapte i-ar fi afectat de asemenea personal nici în ce fel aceste atentate ar fi indivizibil din acelea din care fuseseră personal și direct victime ani înainte.
Reclamanții nu pot deci pretinde a fi victime a unei încălcări a Convenției cu privire la atentate comise contra altora în 1999, așa cum se cere de art. 34 din Convenție. Din aceasta rezultă că această parte a cererei este incompatibil
ratione personae
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3.
De altfel, Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Se pune deci în primul rând problema dacă excepția de neepuizare ridicată de Guvern se dovedește fondată în cazul de speță. În acest sens, ea subliniază că orice reclamant trebuie de a fi dat jurisdicțiilor interne oportunitatea pe care art. 35 § 1 a ca scop să menajeze în principiu statelor contractante
: evita sau repara încălcări susținute împotriva lui (
Cardot c. Franța
, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr.
o
200, p. 19, § 36).
Curtea are dubii privind eficacitate a o acțiune devant judecătorului administrativ pentru o angajare a responsabilității statului din cauza naturii cererilor reclamanților, un asemenea recurs nefiind de natură a permite identificare al autorilor atentate, reparație al prejudicii suferit din cauza comitere infracțiunilor, precum și protecția reclamanților și bunurilor lor, în afara siguranță susceptibil a fi asigurat de arestare și judecată al agresorilor.
Plecând de aici, excepția defectului epuizării căilor de recurs interne ridicată de Guvern în acest sens nu ar putea fi reținută.
Cu toate acestea, Curtea reamintește că victima unei infracțiuni dispune, în dreptul francez, de posibilitate de depune o plângere cu constituire de parte civilă, ceea ce îi permite, pe de o parte, în cazul în care este necesar, de punere în mișcare a acțiune publice în caz de inacțiune a ministerului public și, pe de altă parte, beneficia a unui statut de parte la proces penal. Ca parte, are cunoaștere desfășurare procedura, poate prezenta cereri de acte, exercita căi de recurs și, mai ales, obține de la jurisdicție penală reparație al prejudiciu (
Perez c. Franța
[Marea Cameră], nr.
o
47287/99, §§
59 și urm., CEDO 2004-I).
Or, presupunând că faptul că reclamanții nu au avut cunoaștere a ordonanței de non-lieu din 26 mai 1992, interzicând-le de se constitui parte civilă în cursul investigației judiciare, nu este imputabil propriei lor lipsă de diligență, Curtea constată că nu au depus plângere constituindu-se parte civilă, atunci chiar când acest recurs oferea o răspuns perfect adecvat inacțiunei susținute a ministerului public în urmare a plângerilor lor simple.
Sigur, în dreptul francez, stăpânire acțiune publice aparține competenței ministerului public și depunere plângeri cu constituire de parte civilă, dacă permite punere în mișcare acțiune publice în pofida inacțiunei sau refuzul ministerului public de a acționa în acest sens, nu lipsește aceasta din urmă de folosire prerogative în materie (
Hénaf c.
Franța
, nr.
o
65436/01, § 37, CEDO 2003-XI). Cu toate acestea, afirmații reclamanților, potrivit cărora autoritățile interne ar fi arătat pasivitate în urmare atentate suferite nefolosind mijloace la dispoziție pentru a preveni și a pedepsi atentate comise, nu sunt în niciun fel sprijinite și Curtea nu a putut releva niciun element permițând de a ține aceste afirmații pentru averate în cadrul dosarului în posesia sa.
Ca titlu surabundant, Curtea observă că presupunând că acest cale de recurs nu ar fi fost efectiv, cum susțin reclamanți, și presupunând că pot încă pretinde a fi victime pentru atentatul din 6
octombrie 1990 ținând cont indemnizații de care au beneficiat, prezenta caută ar fi fost introdusă în afara termenul șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Reclamanți nu ar putea într-adevăr invoca o situație continuă cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, ansamblul domeniului viticol și materialul au fost vânduți la 29 august 1996 și, pe de altă parte, suferit atentate distincte la mai mulți ani interval, și, cu cât, invocând o inefectivitate căile de recurs interne, nu sesizat Curtea decât mai mult opt ani după atentatul din 19
noiembrie 1993 și depunere ultima plângere din 22 iunie 1994 (cf., în special,
Hazar și alții c. Turcia
(decizie), nr.
os
62566/00-62577/00 și 62579/00-62581/00, 10 ianuarie 2002, cu privire la punctul de plecare a termenului șase luni în caz inexistență de recurs sau dacă recursuri disponibile nu sunt efective
; vedere și
Aydın și alții c. Turcia
(decizie), nr.
o
46231/99, 26
mai 2005,
Sevda și Kıyaseddin Kıniș c. Turcia
(decizie), nr.
o
13635/04, 28
iunie 2005, și
Üçak și Kargılı c. Turcia
(decizie), nr.
os
75527/01 și 11837/02, 28 martie 2006, cu privire la perioadele lungi scurse înainte sesizare Curții și analizate ca neglijență reclamanți în absență circumstanțe specifice explicând o asemenea așteptare).
Din aceasta rezultă că petiția trebuie respingă pentru neepuizare căile de recurs interne, în aplicare art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petiția inadmisibilă.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Grefier
Președintă
de la requête n
o
36193/02
présentée par Paul BIREBENT et autres
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 juillet 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
J.-P. Costa,
M
me
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 septembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont MM. Paul Birebent (né en 1931, résidant à Saint
‑
Raphaël), Pierre Birebent (né en 1960, résidant aux Etats-Unis), Marc
Birebent (né en 1967, résidant à Tourves), Philippe Birebent (né en 1966, résidant aux Etats-Unis), M
mes
Danielle Birebent (née en 1939, résidant à Saint-Raphaël), Raymonde Labatut (née en 1917, résidant à Cannes le Cannet), Marie-Christine Valverde (née en 1943, résidant à Paris), Régine
Garcia (née en 1952, résidant à Cagnes-sur-Mer), Michelle Crombet (née en 1932, résidant à Montpellier), ainsi que la société civile d’exploitation Agricole des Coteaux du Tagnone, dont le siège social est sis à Aghione, en Corse. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants vécurent en Algérie française jusqu’en 1962. Rapatriés en Corse, ils furent à l’origine de la création d’une entreprise familiale de vocation agricole et viticole sur la commune d’Aghione, en Corse. A compter de 1962, cent quarante hectares de vignoble furent plantés. En 1967, la société civile d’exploitation Agricole des Coteaux du Tagnogne (SCEACT) fut constituée, en vue d’assurer l’élaboration et la commercialisation de la production viticole sous la gérance de Paul
Birebent, l’un des sociétaires. Des travaux de défrichement et de plantations furent réalisés de 1963 à 1970 sous le régime de la monoculture.
Le 6 octobre 1990, vers 19 heures, un groupe d’une douzaine d’hommes armés et cagoulés s’introduisit sur le domaine Sfara Cavallu d’Aghione, neutralisa puis ligota Paul Birebent et le personnel agricole, avant de procéder à la destruction, par explosifs suivis d’incendie, de la majeure partie des biens et des matériels d’exploitation, ainsi que des biens personnels de la famille Birebent, dont la maison d’habitation individuelle entièrement détruite. Cette action fut revendiquée par l’organisation terroriste clandestine
Resistenza
(«
R
»). Le communiqué de presse dudit groupe indiqua notamment que «
l’Etat français n’a pas plus qu’hier le courage et la volonté politique de renoncer à ses intérêts coloniaux sur notre terre
». Par ailleurs, outre un «
R
» inscrit sur les murs, l’inscription suivante fut tracée sur les murs de la propriété
:
«
Per a muntagna viva, Per una agricultura corsa
»
. Selon un rapport d’expertise du 21 novembre 1990, rédigé par Claude Benigni, expert agricole et foncier, le montant des pertes matérielles subies s’élevait à la somme totale hors taxes de 2
651
799 francs français (FRF), soit 404
854 euros (EUR).
Le 7 octobre 1990, Paul Birebent déposa une plainte, qui fut transmise au procureur de la République de Bastia. Le 17 décembre 1990, il écrivit au président de la République pour solliciter son intervention dans son dossier de sinistre transmis au préfet de Haute-Corse.
Le 14 mai 1991, cinq personnes furent interpellées et une sixième, se sachant recherchée, se présenta spontanément au commissariat de Bastia. Les requérants indiquent n’avoir reçu aucune information sur les développements de l’enquête policière et les conclusions judiciaires.
L’attentat du 6 octobre 1990 donna lieu à indemnisation, avec les versements de 764
873 FRF par les assurances et de 865
733 FRF par l’Etat sous la forme d’une aide exceptionnelle. Paul Birebent précise que ces montants laissent subsister une perte nette de 1
021
193 FRF, soit 155
907
EUR. Il ajoute que le préjudice économique d’exploitation des activités de la SCEACT est extrêmement important si l’on considère, d’une part, que le personnel qualifié de l’exploitation a préféré volontairement quitter le domaine viticole par crainte des attentats et, d’autre part, que les principaux partenaires commerciaux de la SCEACT (Domaine Laroche, COS WINERY, coopérative de la Marana) ont successivement résilié leur contrat commercial en raison de l’attentat subi par elle. L’attestation d’une société d’expertise comptable, en date du 26 novembre 2001, établit que les résultats de l’exploitation au titre des années 1991 à 1994 furent tous déficitaires.
Par décision du 8 juillet 1991, le préfet de Haute-Corse rejeta la demande présentée le 11 juin 1991 par la SCEA et Paul Birebent en réparation de leur préjudice (2
651
789 et 7
500
000 FRF respectivement pour les préjudices matériel et moral) né de l’attentat du 6 octobre 1990.
Le 2 septembre 1991, la SCEA et Paul Birebent saisirent le tribunal administratif en vue d’obtenir l’annulation de cette décision préfectorale.
Le 11 septembre 1992, Paul Birebent adressa une lettre au procureur de la République de Bastia afin de porter plainte contre X pour dégâts aux récoltes de raisins sur pieds et au capital végétal. Il précisa que les gendarmeries de Guisonaccia et de Vezzani avaient refusé d’enregistrer sa plainte.
Le 26 juillet 1993, la SCEA et Paul Birebent saisirent le tribunal administratif d’une demande visant à obtenir l’annulation de la décision préfectorale du 8 juillet 1991, ainsi que la condamnation de l’Etat français à réparer leur entier préjudice (3
036
062 FRF au titre des pertes directes, 4
418
374 FRF au titre des pertes indirectes et 2
000
000 FRF pour le préjudice moral), outre la condamnation solidaire des communes d’Aghione, de Ghisonaccia et de la compagnie d’assurances GAN.
Par ordonnance du 19 septembre 1991, le tribunal administratif de Bastia, statuant en référé, désigna un expert aux fins d’évaluer les préjudices subis. L’expert déposa son rapport le 16 juin 1992.
Le 19 novembre 1993, vers 22 h 50, un attentat à l’explosif (cinq bombes de trente kilos) détruisit quasi intégralement la cave vinicole de la SCEACT située au lieu dit Puzichello, sur la commune d’Aghione. Paul Birebent indique qu’à la suite de cet attentat, la seule réponse officielle fut une mise en demeure qui lui a été adressée par le sous-préfet de Corte l’invitant à effectuer des travaux de fermeture d’accès à la propriété plastiquée.
Le 23 novembre 1993, Paul Birebent déposa plainte pour ces faits, à la gendarmerie de Ghisonaccia. Par lettre du 24 novembre 1993, il attira l’attention du sous-préfet sur les dangers que représentaient les ruines du bâtiment plastiqué. Par lettre du 9 décembre 1993, le sous-préfet lui répondit notamment ce qui suit
:
«
En tant que propriétaire, vous êtes seul responsable de tout accident qui pourrait survenir sur votre propriété.
Aussi, vous devez impérativement prendre les dispositions qui s’imposent afin d’assurer la sécurité des personnes et des biens.
Je vous invite donc à faire effectuer le plus rapidement possible des travaux de fermeture des accès, d’étayage des murs menaçant ruine.
En aucun cas, l’Etat ne saurait être tenu responsable de votre carence dans ce domaine.
»
Le requérant contesta ces conclusions par courrier du 4 janvier 1994, dans lequel il rappela notamment l’inaction de l’Etat, ainsi que l’absence d’aide et de protection.
Le 30 novembre 1994, Marc Birebent déposa plainte, pour vol avec effraction dans un hangar, à la gendarmerie de Ghisonaccia. Cette plainte fut transmise au procureur de la République de Bastia.
Par jugement définitif en date du 16 mars 1995, le tribunal administratif de Bastia décida de joindre les deux requêtes introduites les 2
septembre 1991 et 26 juillet 1993 et les rejeta. Sur la responsabilité sans faute de l’Etat, il motiva sa décision comme suit
:
«
Considérant qu’aux termes de l’article 92 de la loi du 7 janvier 1983
: «
L’Etat est civilement responsable des dégâts et dommages résultant des crimes et délits commis à force ouverte ou par violence, par des attroupements ou rassemblements, armés ou non armés, soit contre les personnes, soit contre les biens ...
»
;
Considérant qu’il résulte de l’instruction que le 6 octobre 1990 vers 19 heures, un groupe d’une douzaine d’hommes armés et cagoulés se sont introduits sur le domaine agricole exploité par la société les côteaux de Tagnone
; qu’après avoir neutralisé et ligoté le gérant M. Birebent et le personnel agricole, ils ont détruit par explosifs suivis d’incendie la majeure partie des biens et des matériels d’exploitation ainsi que les biens personnels de M. Birebent et de sa famille
; que cette action nécessairement préméditée a été revendiquée par une organisation clandestine qui a apposé son sigle sur les lieux de l’attentat
; qu’ainsi, si cet attentat a été perpétré dans le cadre d’une action concertée et avec le concours de plusieurs personnes, il n’est toutefois pas la conséquence d’un attroupement ou d’un rassemblement au sens des dispositions de l’article 92 de la loi du 7 janvier 1983 sus énoncé
; que par suite les dommages qu’il a provoqués ne sont pas de ceux qui peuvent ouvrir droit à réparation au titre des dispositions législatives précitées
; (...)
»
Sur la responsabilité pour faute de l’Etat, le tribunal administratif jugea que l’action dirigée contre le GAN relevait de la compétence des tribunaux de l’ordre judiciaire. S’agissant de la lenteur alléguée de l’intervention de la gendarmerie et de l’intervention tardive des pompiers, il estima ce qui suit
:
«
Considérant qu’il résulte de l’instruction que les membres du commando ont quitté les lieux de leur forfait vers 21H30
; que, selon l’expert, la gendarmerie de Ghisonaccia aurait été alertée entre 21H15 et 21H45, soit après la commission de l’attentat
; que les militaires de la gendarmerie sont arrivés sur les lieux distants de 13
kilomètres vers 22H10
; que, compte tenu du délai nécessaire pour parvenir sur les lieux après avoir été alertées, l’intervention des forces de l’ordre ne peut être regardée comme tardive
;
Considérant que, si les requérants critiquent les modalités de l’intervention des pompiers, il ressort du rapport d’expertise que ceux-ci ont agi avec diligence et compétence dans la limite de la marge de manœuvre laissée par la gendarmerie qui, pour des raisons de sécurité tenant aux risques de piégeage des bâtiments par explosifs a interdit pendant plus d’une heure l’approche de la villa
; que les mesures de précaution prises en la circonstance par la gendarmerie pour préserver des vies humaines ne saurait être regardée comme constitutive d’une faute dès lors que, selon l’expert, une intervention plus rapide des services de lutte contre l’incendie et de secours n’aurait pas permis de préserver les biens de la société et de M. Birebent dont la quasi-totalité avaient été détruits par les explosions
;
Considérant qu’il résulte de tout ce qui précède que les responsabilités de l’Etat, d’une part, et des communes d’Aghione et de Ghisonaccia, d’autre part, ne peuvent être engagées sur le terrain de la faute à la suite des interventions respectives de la gendarmerie et de services de lutte contre l’incendie et de secours
; (...)
»
Le requérant n’exerça pas de recours contre ce jugement.
Le 22 juin 1994, Paul Birebent déposa plainte, pour intimidation par arme à feu, à la gendarmerie de Ghisonaccia.
Par lettre du 29 novembre 1994, les ministres de l’Agriculture et du Budget adressèrent une lettre au directeur de l’office national interprofessionnel des vins, rédigée comme suit
:
«
A plusieurs reprises l’exploitation viticole de Monsieur Paul Birebent, gérant de la SCEA «
Les Coteaux de Tagnone
» près d’Aléria en Haute-Corse, a été la cible d’actes de malveillance particulièrement graves.
Plus récemment, le 19 novembre 1993, la cave et le matériel entreposé ont été détruits à plus de 80
%.
Dans de telles conditions, toute activité économique normale n’est plus possible.
Aussi il vous est demandé d’accorder à Monsieur Birebent une aide exceptionnelle équivalente à une prime d’abandon définitif de superficie viticole, calculée selon les critères définis dans le règlement CEE n
o
1442/88, mais diminuée des aides octroyées pour la restructuration de ce vignoble (30 ha de replantations et 20 ha de surgreffages).
Le financement de cette aide exceptionnelle sera assuré sur la ligne «
restructuration
» du budget 1994 de l’ONIVINS.
»
L’ensemble du domaine viticole et de son matériel fut vendu le 29
août 1996 à un agriculteur corse, pour un prix total de deux millions de francs. Les requérants indiquent avoir été contraints de réaliser cette vente en raison des attentats commis à leur encontre, des conséquences y afférentes, et de la carence des services de l’Etat.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent, compte tenu des attentats commis contre leurs biens et de l’absence de protection de l’Etat, de la perte de leur exploitation et de l’espérance légitime de poursuivre un développement agricole et viticole de longue durée et prometteur. Ils estiment que l’Etat n’a pas employé les moyens à sa disposition pour prévenir et réprimer les attentats commis, dont les auteurs, identifiés, n’ont jamais été ni poursuivis ni inquiétés. Ils considèrent que les attentats avaient un dessein particulier, à savoir mettre à l’écart une partie des rapatriés qui avaient, depuis leur arrivée en Corse, progressivement développé des activités de mise en valeur des ressources agricoles insulaires.
2.
Les requérants invoquent également l’article 8 de la Convention, dès lors qu’ils ont été privés de la jouissance de leur domicile sur le domaine de Sfara Cavallu et qu’ils ont également subi des actes terroristes dans le prolongement d’une action politique dont les hautes autorités du département insulaires étaient avisées.
Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit de propriété du fait des attentats subis et de l’inaction alléguée des autorités internes. Ils invoquent les articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, qui se lisent comme suit
:
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Arguments des parties
1.
Le Gouvernement
Le Gouvernement soulève deux exceptions d’irrecevabilité de la requête. D’une part, il estime que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes. Si les requérants ont régulièrement porté plainte devant les juridictions judiciaires depuis le premier attentat du 6 octobre 1990 et ont saisi les juridictions administratives d’une demande d’indemnisation de leur préjudice, ils n’ont pas usé de toutes les possibilités procédurales qui leur étaient offertes. Ainsi, ils auraient pu soit déposer une plainte avec constitution de partie civile pour déclencher l’action publique, soit se constituer partie civile au cours de l’information judiciaire, ce qui leur aurait notamment permis d’avoir accès au dossier, de suivre la procédure et de pouvoir interjeter appel de l’ordonnance de non-lieu. Par ailleurs, concernant tous les dommages subis après novembre 1993, ils se sont abstenus d’engager une action en responsabilité devant les juridictions administratives.
D’autre part, le Gouvernement considère que les requérants n’ont pas respecté le délai de six mois, les requérants ayant attendu plusieurs années avant de se manifester pour connaître les suites de leur plainte simple déposée le 7 octobre 1990, leur conseil n’ayant pris contact avec les autorités judiciaires qu’à partir de l’année 2000. En outre, ils n’ont saisi la Cour que huit ans après leur plainte du 22 juin 1994.
A titre subsidiaire, sur le fond, le Gouvernement considère que les requérants ne démontrent nullement la responsabilité de l’Etat dans cette affaire et la commission de fautes par les services de l’Etat susceptibles d’engager sa responsabilité. Plus particulièrement, le fait que les auteurs des dégradations subies n’aient pas été arrêtés n’implique pas que les services chargés de l’enquête n’ont pas utilisé tous les moyens dont ils disposaient pour les identifier et les arrêter. S’agissant d’actions menées par des personnes privées, l’Etat n’en est responsable ni directement ni indirectement, et il n’a pas failli à ses obligations découlant notamment de l’article 1 de la Convention, sa responsabilité ne pouvant être engagée pour des incidents isolés que pour autant que ces manquements révèlent de sa part une pratique incompatible avec la Convention et répondant à certains critères (
Chypre c. Turquie
[GC], n
o
et
Caraher c.
Royaume-Uni
(déc.), n
o
24520/94, CEDH 2000-I). Tel n’est pas le cas en l’espèce, les pouvoirs publics s’étant efforcés de retrouver les auteurs des dégradations, nonobstant les circonstances rendant ce travail difficile.
Enfin, le Gouvernement observe que le tribunal administratif de Bastia a rejeté la responsabilité de l’Etat, que ce soit avec ou sans faute.
2.
Les requérants
S’agissant du non-respect allégué du délai de six mois prévu à l’article
35 de la Convention, les requérants estiment être victimes d’une situation continue de violation de leurs droits.
Les requérants considèrent par ailleurs qu’en raison du contexte corse, les voies de recours nationales étaient illusoires, inefficaces, inadéquates et vouées à l’échec.
Ils rappellent qu’ils ont tenu les autorités informées, qu’ils ont déposé cinq plaintes de 1990 à 1994 et que leurs lettres, notamment à destination du procureur de la République, sont restées sans réponse. Les requérants indiquent qu’ils ont eu pour la première fois connaissance de l’ordonnance de non-lieu rendue le 26 mai 1992 dans le cadre de la présente requête. Ils ajoutent que cette ordonnance ne portait d’ailleurs que sur l’attentat du 6
octobre 1990, et non sur les attentats ultérieurs.
Ils dénoncent des carences et des insuffisances de l’Etat en Corse, précisant que le Gouvernement et les pouvoirs publics, aux côtés des parlementaires, font régulièrement le constat de cette dérive, notamment dans le cadre de deux rapports parlementaires de 1998 et 1999, ce qui rend vain l’exercice des voies de recours ouvertes.
S’agissant d’une mise en cause de la responsabilité de l’Etat, les requérants rappellent les conditions de mise en cause de la responsabilité de l’Etat avec ou sans faute. S’agissant de préjudices résultant de l’occupation illégale de propriétés en Corse, les cours administratives d’appel de Lyon et de Marseille ont jugé, dans une autre affaire similaire, que la responsabilité de l’Etat n’était pas engagée et qu’il n’y avait pas lieu à indemnisation. Ils considèrent que la jurisprudence administrative vouait donc à l’échec toute action juridictionnelle.
Sur le fond, les requérants relèvent que le Gouvernement ne conteste pas la réalité des attentats subis et leurs conséquences. Ils estiment que les autorités n’ont pas tout mis en œuvre pour arrêter les responsables des attentats, s’agissant de terroristes organisant des conférences de presse en plein air et en présence des représentants de la presse. Ils dénoncent l’impunité dont bénéficient les délinquants en Corse, précisant que le mouvement
Resistenza
, qui a revendiqué des attentats subis par eux, s’est affiché publiquement en présence de journalistes en Corse. L’attentat du mois d’octobre 1990 constituait le premier attentat de ce mouvement, dont l’un des fondateurs et principaux responsables était connu et a fait l’objet d’un article dans la presse écrite nationale en 1996. Les requérants indiquent en outre que, le 8 octobre 1990, les gendarmes se sont égarés sur la route conduisant à leur propriété et que les pompiers ont refusé d’intervenir.
Les requérants invoquent le bénéfice de l’arrêt
Matheus c. France
(n
o
62740/00, 31 mars 2005) concernant le refus de concours de la force publique dans un climat particulier d’animosité à l’égard de certains propriétaires métropolitains. Ils estiment enfin que l’impact de la carence de l’Etat sur la jouissance de leurs biens leur a fait supporter une «
charge disproportionnée et excessive
» (
Hutten-Czapska c. Pologne
, n
o
35014/97, 22
février 2005).
B.
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle tout d’abord que l’article 34 de la Convention dispose qu’elle «
(...) peut être saisie par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus par la Convention ou ses protocoles. (...)
». Il en résulte que pour satisfaire aux conditions posées par cette disposition, tout requérant doit être en mesure de démontrer qu’il est concerné directement par la ou les violations de la Convention qu’il allègue (voir, entre autres,
Amuur c.
France
, arrêt du 25 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p.
846, § 36
et
Brumǎrescu c. Roumanie
[GC], n
o
En l’espèce, les requérants invoquent certains attentats commis en janvier, février et mars 1999 et dirigés contre des proches. Or de l’avis de la Cour, ils n’établissent pas en quoi ces faits les auraient également personnellement visés ni en quoi ces attentats seraient indivisibles de ceux dont ils avaient été personnellement et directement victimes des années auparavant.
Les requérants ne peuvent donc se prétendre victimes d’une violation de la Convention concernant les attentats commis contre autrui en 1999, comme l’exige l’article 34 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3.
Par ailleurs, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Se pose donc en premier lieu la question de savoir si l’exception de non
‑
épuisement soulevée par le Gouvernement se révèle fondée en l’espèce. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 19, § 36).
La Cour a des doutes quant à l’efficacité d’une action devant le juge administratif pour une mise en cause de la responsabilité de l’Etat en raison de la nature des griefs des requérants, un tel recours n’étant pas de nature à permettre l’identification des auteurs des attentats, la réparation des préjudices subis du fait de la commission des infractions, ainsi que la protection des requérants et de leurs biens, outre la sécurité susceptible d’être assurée par l’arrestation et le jugement de leurs agresseurs.
Partant, l’exception du défaut d’épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement de ce chef ne saurait être retenue.
Cependant, la Cour rappelle que la victime d’une infraction dispose, en droit français, de la possibilité de déposer une plainte avec constitution de partie civile, ce qui lui permet, d’une part, le cas échéant, de mettre en mouvement l’action publique en cas d’inaction du ministère public et, d’autre part, de bénéficier d’un statut de partie au procès pénal. Comme partie, elle a connaissance du déroulement de la procédure, peut présenter des demandes d’actes, exercer des voies de recours et, surtout, obtenir de la juridiction pénale réparation de son dommage (
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, §§
59 et suiv., CEDH 2004-I).
Or, à supposer que le fait que les requérants n’aient pas eu connaissance de l’ordonnance de non-lieu du 26 mai 1992, leur interdisant de se constituer partie civile en cours d’information, ne soit pas imputable à leur propre manque de diligence, la Cour constate qu’ils n’ont pas déposé plainte en se constituant partie civile, alors même que ce recours offrait une réponse parfaitement adéquate à l’inaction alléguée du ministère public suite à leurs plaintes simples.
Certes, en droit français, la maîtrise de l’action publique relève de la compétence du ministère public et le dépôt d’une plainte avec constitution de partie civile, s’il permet de mettre en mouvement l’action publique malgré l’inaction ou le refus du ministère public d’agir en ce sens, ne prive pas ce dernier de faire usage de ses prérogatives en la matière (
Hénaf c.
France
, n
o
65436/01, § 37, CEDH 2003-XI). Cependant, les allégations des requérants, selon lesquelles les autorités internes auraient fait preuve de passivité suite aux attentats subis en n’employant pas les moyens à leur disposition pour prévenir et réprimer les attentats commis, ne sont nullement étayées et la Cour n’a pu relever aucun élément permettant de tenir ces allégations pour avérées dans le cadre du dossier en sa possession.
A titre surabondant, la Cour relève qu’à supposer que cette voie de recours n’aurait pas été effective, comme le soutiennent les requérants, et à supposer qu’ils puissent encore se prétendre victimes pour l’attentat du 6
octobre 1990 compte tenu des indemnisations dont ils ont bénéficié, la présente affaire aurait été introduite en dehors du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Les requérants ne sauraient en effet invoquer une situation continue alors que, d’une part, l’ensemble du domaine viticole et de son matériel fut vendu le 29 août 1996 et que, d’autre part, ils ont subi des attentats distincts à plusieurs années d’intervalle, et que, tout en invoquant une ineffectivité des voies de recours internes, ils n’ont saisi la Cour que plus de huit ans après l’attentat du 19
novembre 1993 et le dépôt de la dernière plainte du 22 juin 1994 (cf., notamment,
Hazar et autres c. Turquie
(déc.), n
os
62566/00-62577/00 et 62579/00-62581/00, 10 janvier 2002, s’agissant du point de départ du délai de six mois s’il n’existe pas de recours ou si les recours disponibles ne sont pas effectifs
; voir également
Aydın et autres c. Turquie
(déc.), n
o
46231/99, 26
mai 2005,
Sevda et Kıyaseddin Kıniș c. Turquie
(déc.), n
o
13635/04, 28
juin 2005, et
Üçak et Kargılı c. Turquie
(déc.), n
os
75527/01 et 11837/02, 28 mars 2006, s’agissant de longues périodes écoulées avant la saisine de la Cour et analysées comme une négligence des requérants en l’absence de circonstances spécifiques expliquant une telle attente).
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente