CABOURDIN c. FRANCE

A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 60796/00 prezentate de Thierry CABURDIN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, domnii Popović, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Thierry Cabourdin, este un resortisant francez, născut în 1951 și rezident în Vecins-le-Bretoneux. Jean Gresy, avocat în Barou de la Versailles. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, doamna Edwige Belliard, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma acceptării unei oferte prealabile din 15 septembrie 1987, Banca Națională de Paris (BNP) acordă reclamantului și soției sale un împrumut de 675 000 FRF (aproximativ 102 740 EUR), rambursabil sub forma a 180 de rate lunare constante, destinat finanțării achiziționării unui bun imobil. Astfel, BNP a pus în aplicare dispozițiile legii nr. 79-596 din 13 iulie 1979, dispoziții ulterior încorporate în Codul de consum la articolele L. 312-1 și următoarele. La 3 aprilie 1996, în urma urmăririi penale împotriva acestora de către BNP pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată, reclamantul și soția sa au atribuit banca în nulitate a împrumutului acordat și au solicitat ca aceasta să fie decăzută din drepturile sale la dobândă. În sprijinul cererii lor, aceștia au susținut că instituția financiară, contrar celor prevăzute la art. 312-8 din Codul de consum, astfel cum este prevăzut la art. 5 din Legea din 13 iulie 1979, nu a anexat la oferta prealabilă de împrumut un calendar de amortizare ; au precizat, de asemenea, că această omisiune era contrară jurisprudenței Curții de Casație în domeniu (hotărârile din 16 martie și 20 iulie 1994). La 12 aprilie 1996, Parlamentul a votat o lege nr. 96-314 În cazul în care, cu efect retroactiv, art. 87-I modifică dispozițiile codului de consum privind ofertele de împrumut, sub rezerva hotărârilor judecătorești pronunțate în instanță în calitate de autoritate de lucru judecat. Printr-o hotărâre din 28 noiembrie 1996, Tribunalul de Mare Instanță din Paris l-a decăzut pe reclamant și pe soția sa de cererea lor. Tribunalul a constatat achiziționarea prescripției pe cinci ani a acțiunii civile prevăzute în art. 1034 din Codul civil și este ima . că nu era necesar să se aplice dispozițiile articolului 87-I din Legea din 12 aprilie 1996, al cărei Consiliu Constituțional [a declarat] că acestea nu erau nici contrare constituției, nici principiilor generale ale dreptului la 26 mai 1998, Curtea de Apel de la Paris a confirmat hotărârea pronunțată printr-o hotărâre astfel motivată (...) întrucât art. 87 din Legea din 12 aprilie 1996 prevede că, sub rezerva deciziilor judecătorești trecute în forță de lucru judecat, ofertele de împrumut menționate în art. L.321-7 din Codul de consum și emise înainte de 31 decembrie 1994 se consideră a fi regulate în raport cu dispozițiile privind calendarul amortizărilor prevăzute în art. L al doilea paragraf. 312-8 din același cod, cu condiția ca acestea să fi indicat valoarea termenelor de rambursare a împrumutului, periodicitatea, numărul sau durata împrumutului, precum și, după caz, modalitățile de variație a acestora, întrucât oferta de împrumut din 15 septembrie 1987 care conține aceste informații este considerată, prin urmare, regulată Prin urmare, cei care solicită acest lucru sunt nefondați să susțină că banca este decăzută din dobânzi prin aplicarea articolelor L. 312-33 și L. 313-16 din Codul de consum (...) La 31 august 1998, reclamantul și soția sa au formulat un recurs în casație, în care au invocat, printre altele, o încălcare a articolului 6 din convenție ca urmare a intervenției puterii legislative în administrarea justiției. Într-adevăr, aceștia considerau că art. 87 menționat anterior avea ca unic scop modificarea, în cursul procesului, a normelor de drept aplicabile pe care legiuitorul le stabilise el însuși de la legea din 13 iulie 1979, impunând astfel magistraților să adopte o soluție favorabilă instituțiilor bancare care nu respectaseră legea în vigoare la acea vreme. Printr-o hotărâre din 20 iunie 2000, prima cameră civilă a Curții de Casație a respins recursul. Înalta instanță statuează în acești termeni premiat, în primul rând, că intervenția legiuitorului, în exercitarea funcției sale normative, nu a avut ca scop decât să limiteze, pentru viitor, domeniul de aplicare al unei interpretări jurprudențiale și nu să soluționeze un litigiu în care statul ar fi fost parte ; că, ulterior, Curtea de Apel a constatat că, în cazul în care oferta de împrumut în litigiu nu conținea un calendar de amortizare, ceea ce rezultă din faptul că aceasta nu îndeplinește cerințele articolului 5 din Legea din 13 iulie 1979, devenit articolul L. 312-8 din Codul de consum, aceasta conținea informațiile solicitate în art. 87-I din Legea din 12 aprilie 1996. ; că ea a considerat exact, fără a fi nevoită să răspundă la concluzii din acest fapt inoperabile, că această ofertă era considerată regulată; că primul motiv este nefondat în toate ramurile sale, al doilea fiind nefuncțional, în ambele ramuri, pentru a critica motive supraaglomerate (...) Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevante sunt expuse în cauza Lecarpentier c. Franța (dec.), nr. 67847/01, 3 mai 2005. GrieFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de adoptarea legii din 12 aprilie 1996 și de aplicarea retroactivă a acesteia de către instanțele interne. Aceste măsuri ar aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, ar constitui o interferență a puterii legislative în misiunea autorității judiciare, ar încălca principiul separării puterilor și ar încălca egalitatea armelor între părți. Invocând art. 6 alineatul (1) coroborat cu art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că art. 87-I din Legea din 12 aprilie 1996 a introdus o inegalitate de tratament, având în vedere normele privind dreptul la un proces echitabil, între cetățenii care au acceptat o ofertă de împrumut înainte de 31 decembrie 1994. Acesta explică faptul că această dispoziție ar fi discriminată pe baza unei noțiuni arbitrare de timp, întrucât numai justițiabilii în cauză care pot invoca o hotărâre care a trecut în forță de lucru judecat nu fac obiectul validării legislative. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, care deține orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) De asemenea, acesta invocă art. 14 din Convenție, care se citește după cum urmează: Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe motive de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice altă natură, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Guvernul contestă poziția reclamantului și reamintește, în primul rând, liniile generale ale jurisprudenței Curții în materie de validări legislative și citează, în această privință, o serie de cauze referitoare la acest subiect (hotărârile Rafinarii Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B Papageorgiou c. Grecia din 22 octombrie 1997, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997-VI National & Provencial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit din 23 octombrie 1997, Recue 1997-VII Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [GC] n 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, CEDH 1999-VII și Forrer-Niedenthal c. Germania 47316/99, 20 În februarie 2003, Comitetul consideră că există o diferență majoră între aceste cazuri anterioare și această specie. : Statul nu este parte la litigiu și nu își apără în niciun fel propriile interese. Autoritățile publice au rămas în afara procedurilor și neutre față de părți. Noul regim juridic care decurge din legea din 12 aprilie 1996 se aplică relațiilor dintre debitori și instituții bancare, rapoartelor de drept privat. o lege de j u s t i ț i e, destinată să se amestece în rela ț ii contractuale preexistente sau în buna administrare a justi ț i ei, întrucât aceasta viza doar limitarea, în general, a domeniului de aplicare a interpretării juridice a no ț iunii de calendar al amortizărilor, intervenție pur normativă care intră în c om pe t e n ț ia naturală a legiuitorului. În lipsa implicării statului în litigiu, guvernul reamintește că Curtea a statuat că motivele de interes general pot legitima intervenția autorității legislative în desfășurarea unei instanțe judiciare în curs (Forrer-Niedenthal) Or, în cazul de față, un astfel de motiv de interes general, foarte clar amintit de Consiliul Constituțional în decizia sa din 9 aprilie 1996, exista. Noua lege avea ca obiectiv protejarea echilibrului financiar al sistemului bancar, astfel încât să nu pună în pericol activitatea economică în general, ceea ce a judecat și Curtea de Casație în hotărârea sa din 29 aprilie 2003. Prin urmare, legea din 12 aprilie 1996 urmărea un scop legitim și dispoziția sa în litigiu nu avea, de asemenea, nicio consecință excesivă, întrucât, pe de o parte, aceasta nu punea sub semnul întrebării deciziile adoptate în forță de lucru judecat și, pe de altă parte, nu repulsia cu regularitate decât anumite oferte de împrumuturi emise anterior (și anume, cele care, având în vedere conținutul calendarului amortizării, nu erau pe deplin conforme cu interpretarea pe care jurisprudența o dăduse acestui concept înainte de noua lege). Prin urmare, legiuitorul a intervenit în mod rezonabil și proporțional. Reclamantul reamintește mai întâi evoluția legislativă în ceea ce privește oferta de împrumut în domeniul imobiliar (legile din 13 iulie 1979 și 12 aprilie 1996 menționate anterior), precum și cea referitoare la jurisprudența Curții de Casație aferentă. În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul consideră, spre deosebire de guvern, că niciun motiv imperativ de interes public nu justifică intervenția legiuitorului în acest caz în administrația justiției. Într-adevăr, el observă că, deși s-a menționat în cadrul lucrărilor parlamentare privind legea din 12 aprilie 1996, cifrele de nouă milioane de împrumuturi reprezentând o sumă de capital împrumutată de peste două mii de miliarde de franci francezi (adică puțin peste 300 de miliarde de euro), cele încheiate pe baza unei oferte care nu respectă cerințele jurprudențiale ale Curții de Casație și, printre acestea, cele care dau efectiv naștere unui litigiu. În această privință, reclamantul se referă la doctrina care a putut observa că poziția Curții de Casație din hotărârile sale din 16 martie și 20 iulie 1994 nu a dus la o multiplicare a acțiunilor în nulitate a contractelor de împrumut. Acesta concluzionează, pe de o parte, că așa-numita dorință a legiuitorului de a evita o dezvoltare a litigiilor care ar fi condus la riscuri considerabile pentru activitatea economică generală (astfel cum a fost amintită de Consiliul Constituțional în decizia sa din 9 aprilie 1996) era afectată de inexactitatea materială și de eroarea evidentă de apreciere și, pe de altă parte, că obiectivul legii în litigiu era de fapt de a favoriza anumite instituții de credit care nu respectaseră legea anterioară în detrimentul dreptului la informare al împrumutatului. Prin urmare, jurisprudența Zielinski și Pradal și Gonzalez ar trebui să se aplice, fără a se putea susține necesitatea ca statul să fie parte la litigiu. În cele din urmă, reclamantul consideră că intervenția legiuitorului implică consecințe excesive și nu poate trece ca fiind rezonabilă și proporțională cu scopul vizat. În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea articolului 14 din convenție, reclamantul face trimitere la observațiile sale formulate în temeiul articolului 6 § 1 consideră că discriminarea efectuată între, pe de o parte, cetățenii care au acceptat o ofertă de împrumut înainte de 31 decembrie 1994 și care nu se pot baza pe o hotărâre pronunțată în putere de lucru judecat și, pe de altă parte, cetățenii care au acceptat o astfel de ofertă după această dată nu par a fi proporționali cu obiectivul vizat. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle A.B. B aka Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

60796/00

présentée par Thierry CABOURDIN

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 7 juin 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

MM.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 août 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Thierry Cabourdin, est un ressortissant français, né en 1951 et résidant à Voisins-le-Bretonneux. Il est représenté devant la Cour par M

e

Jean Gresy, avocat au barreau de Versailles. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, Madame Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Suivant acceptation d'une offre préalable du 15 septembre 1987, la Banque nationale de Paris (la «

BNP

») consentit au requérant et à son épouse un prêt

de 675

000 FRF (102 740 euros environ), remboursable sous la forme de cent quatre-vingts mensualités constantes, destiné à financer l'acquisition d'un bien immobilier. Ce faisant, la BNP fit application des dispositions de la loi n

o

79-596 du 13 juillet 1979, dispositions ultérieurement intégrées dans le code de la consommation sous les articles L. 312-1 et suivants.

Le 3 avril 1996, à la suite de poursuites engagées à leur encontre par la BNP pour défaut de paiement, le requérant et son épouse assignèrent la banque en nullité du prêt consenti, et demandèrent à ce que celle-ci soit déchue de ses droits à intérêts. A l'appui de leur demande, ils faisaient valoir que l'établissement financier, contrairement à ce qui était prévu à l'article 312-8 du code de la consommation tel qu'issu de la l'article 5 de la loi du 13 juillet 1979, n'avait pas joint à l'offre préalable de prêt un échéancier des amortissements

; ils précisaient également que cette omission était contraire à la jurisprudence de la Cour de cassation en la matière (arrêts des 16 mars et 20

juillet 1994).

Le 12 avril 1996, le Parlement vota une loi n

o

96-314 «

portant diverses dispositions d'ordre économique et financier

» dont l'article 87-I modifia les dispositions du code de la consommation relatives aux offres de prêt et ce, avec effet rétroactif, sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée.

Par un jugement du 28 novembre 1996, le tribunal de grande instance de Paris débouta le requérant et son épouse de leur demande. Le tribunal constata en effet l'acquisition de la prescription quinquennale de l'action civile prévue à l'article 1034 du code civil, et estima «

qu'il n'était pas nécessaire de faire application des dispositions de l'article 87-I de la loi du 12 avril 1996, dont le Conseil constitutionnel

[avait]

dit qu'elles n'étaient contraires ni à la Constitution, ni aux principes généraux du droit

».

Le 26 mai 1998, la cour d'appel de Paris confirma le jugement entrepris, par un arrêt ainsi motivé

:

«

(...) considérant que l'article 87 de la loi du 12 avril 1996 dispose que,

sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée, les offres de prêt mentionnées à l'article L.321-7 du code de la consommation et émises avant le 31 décembre 1994 sont réputées régulières au regard des dispositions relatives à l'échéancier des amortissements prévues par le deuxièmement de l'article L. 312-8 du même code, dès lors qu'elles ont indiqué le montant des échéances du remboursement du prêt, leur périodicité, leur nombre ou la durée du prêt ainsi que, le cas échéant, les modalités de leur variation

;

Que l'offre de prêt du 15 septembre 1987 contenant ces informations est dès lors réputée régulière

;

Que les appelants sont donc mal fondés à soutenir que la banque est déchue des intérêts par application des articles L. 312-33 et L. 313-16 du code de la consommation (...)

».

Le 31 août 1998, le requérant et son épouse formèrent alors un pourvoi en cassation, dans lequel ils invoquaient notamment une violation de l'article 6 de la Convention en raison de l'ingérence du pouvoir législatif dans l'administration de la justice. Ils estimaient en effet que l'article 87 précité avait pour seul objet de modifier, pendant le cours du procès, les règles de droit applicables que le législateur avait lui-même fixées depuis la loi du 13 juillet 1979, et de contraindre ainsi les magistrats à adopter une solution favorable aux établissements bancaires qui n'avaient pas respecter la loi en vigueur à l'époque.

Par un arrêt du 20 juin 2000, la 1

ère

chambre civile de la Cour de cassation rejeta le pourvoi. La Haute juridiction statua en ces termes

:

«

Attendu, d'abord, que

l'intervention du législateur, dans l'exercice de sa fonction normative, n'a eu pour objet que de limiter, pour l'avenir, la portée d'une interprétation jurisprudentielle et non de trancher un litige dans lequel l'Etat aurait été partie

; qu'ensuite,

la cour d'appel a constaté que si l'offre de prêt litigieuse ne comportait pas d'échéancier des amortissements, ce dont il résultait qu'elle ne satisfaisait pas aux exigences de l'article 5 de la loi du 13 juillet 1979, devenu l'article L. 312-8 du code de la consommation, elle contenait les informations exigées par l'article 87-I de la loi du 12 avril 1996

; qu'elle a exactement considéré, sans avoir à répondre à des conclusions de ce fait inopérantes, que cette offre était réputée régulière

; que le premier moyen est mal fondé en toutes ses branches, le second étant inopérant, en ses deux branches, pour critiquer des motifs surabondants

;

(...)

».

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Le droit et la pratique internes pertinents sont exposés dans l'affaire

Lecarpentier c. France

(déc.), n

o

67847/01, 3 mai 2005.

GRIEFS

EN DROIT

Le requérant se plaint d'une violation de son droit à un procès équitable et invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Il invoque également l'article 14 de la Convention qui se lit comme suit

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation

»

Le Gouvernement conteste la position du requérant.

Il rappelle, en tout premier lieu, les grandes lignes de la jurisprudence de la Cour en matière de validations législatives et cite, à cet égard, toute une série d'affaires portant sur ce sujet (arrêts

Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c.

Grèce

du 9 décembre 1994, série A n

o

301-B

;

Papageorgiou c. Grèce

du 22 octobre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VI

;

National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni

du 23

octobre 1997, Recueil

1997-VII

;

Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France

[GC] n

os

24846/94 et 34165/96 à 34173/96, CEDH 1999-VII, et

Forrer-Niedenthal c.

Allemagne

,

n

o

47316/99, 20

février 2003). Il considère qu'il existe une différence majeure entre ces précédentes affaires et la présente espèce

: l'Etat n'est pas partie au litige et ne défend en aucune manière ses intérêts propres. Les pouvoirs publics sont restés extérieurs aux procédures et neutres à l'égard des parties. Le nouveau régime juridique issu de la loi du 12 avril 1996 s'applique aux relations entre emprunteurs et établissements bancaires, à des rapports de droit privé. Par ailleurs, cette loi n'est pas «

une loi de circonstance

» destinée à s'immiscer dans des relations contractuelles préexistantes ou dans la bonne administration de la justice, puisqu'elle ne visait qu'à limiter, de façon générale, la portée de l'interprétation jurisprudentielle de la notion «

d'échéancier des amortissements

», intervention purement normative qui relève de la compétence naturelle du législateur.

En l'absence d'implication de l'Etat dans le litige, le Gouvernement rappelle que la Cour a jugé que des motifs d'intérêt général peuvent rendre légitime l'intervention du pouvoir législatif dans le déroulement d'une instance judiciaire en cours (

Forrer-Niedenthal

, précité). Or, en l'espèce, un tel motif d'intérêt général, très clairement rappelé par le Conseil constitutionnel dans sa décision du 9 avril 1996, existait bien. La nouvelle loi avait pour objectif de sauvegarder l'équilibre financier du système bancaire, afin de ne pas mettre en péril l'activité économique en général, ce que jugea également la Cour de cassation dans son arrêt du 29 avril 2003.

La loi du 12 avril 1996 poursuivait donc un but légitime et sa disposition litigieuse n'emportait en outre aucune conséquence excessive puisque, d'une part, elle ne remettait pas en cause les décisions passées en force de chose jugée et que, d'autre part, elle ne réputait régulières que certaines offres de prêts émises préalablement (c'est-à-dire celles qui, au regard du contenu de l'échéancier des amortissements, n'étaient pas totalement conformes à l'interprétation que la jurisprudence avait donnée de cette notion avant la loi nouvelle). Le législateur est donc intervenu de façon raisonnable et proportionnée.

Le requérant rappelle tout d'abord l'évolution législative en matière d'offre de prêt dans le domaine immobilier (les loi du 13 juillet 1979 et du 12 avril1996 précitées) ainsi que celle relative à la jurisprudence de la Cour de cassation y afférente.

En ce qui concerne le grief tiré de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant considère, contrairement au Gouvernement, qu'aucun motif impérieux d'intérêt général ne justifiait l'ingérence du législateur en l'espèce dans l'administration de la justice. En effet, il observe que s'il a été évoqué lors des travaux parlementaires sur la loi du 12 avril 1996 les chiffres de neuf millions de prêts représentant un montant en capital prêté de plus de deux mille milliards de francs français (soit un peu plus de trois cents milliards d'euro), il convient de distinguer parmi cet ensemble ceux conclus sur la base d'une offre non conforme aux exigences jurisprudentielles posées par la Cour de cassation et, parmi eux, ceux donnant effectivement lieu à un litige. A cet égard, le requérant se réfère à la doctrine qui a pu observer que la position prise par la Cour de cassation dans ses arrêts des 16 mars et 20 juillet 1994 n'avait pas entraîné une multiplication des actions en nullité des contrats de prêts. Il en conclut, d'une part, que le prétendu souhait du législateur d'éviter un développement des contentieux qui aurait entraîné des risques considérables pour l'activité économique générale (comme rappelé par le Conseil constitutionnel dans sa décision du 9 avril 1996) était entaché d'inexactitude matérielle et d'erreur manifeste d'appréciation et, d'autre part, que l'objectif de la loi litigieuse était en réalité de favoriser certains établissements de crédit qui n'avaient pas respecté la loi antérieure au détriment du droit à l'information de l'emprunteur. Par conséquent, il convient d'appliquer la jurisprudence

Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France

précitée, sans qu'il puisse être soutenu la nécessité que l'Etat soit partie au litige. Enfin, le requérant estime que l'ingérence du législateur emporte des conséquences excessives et ne saurait passer comme étant raisonnable et proportionnée au but visé.

S'agissant du grief tiré de la violation de l'article 14 de la Convention, le requérant, renvoyant à ses observations développées au regard de l'article 6

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S.

Dollé

A.B. B

aka

Greffière

Président