SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59765/00 prezentate de Constant CARABASSE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 11 mai 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte J.-P. Costa Strážnická dnii Casadevall Maruste Garlicki Fura-Sandström, judecători și domnul O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA FAPTULUI recurentul este un resortisant francez, născut în 1918 și rezident în Bonneuil-Sur-Marne. El este reprezentat în fața Curții de către M J.-A. White, avocat în Baroul Parisului. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 30 octombrie 1978, în cadrul funcțiilor sale, reclamantul a încheiat un contract de împrumut între domnul N. și domnul H. Nerambursabil de către domnul H., creditorul, dl N., la 7 martie 1989, reclamantul a fost numit în fața tribunalului de mari instanțe din Creteil, solicitându-i 2 500. Dl N. N. l-a acuzat în principal că a luat în mod fals calitatea de avocat și că a ratat, în calitate de redactor al actului de împrumut, datoria sa de consilier. printr-o hotărâre pronunțată la 14 februarie 1990, Tribunalul de Mare Instanță din Creteil l-a afectat pe dl N. de cererea sa. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Apel din Orleans, sesizată de domnul N., într-o hotărâre pronunțată la 6 aprilie 1994. Dl N. s-a ocupat în casație și, la 14 ianuarie 1997, Curtea de Casație a Casa și a anulat parțial hotărârea atacată pentru neatenție de temei juridic. Desemnată ca instanță de trimitere, Curtea de Apel din Bourges infirma, printr-o hotărâre pronunțată la 24 februarie 1999, hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Creteil. Statuind din nou, Curtea a hotărât că recurentul nu îi dăduse domnului obligațiile de informare și de consiliere care îi revin în calitate de comerciant și redactor al actului de împrumut, și l-a condamnat să plătească domnului. suma de 1 300 000 FRF (198383 EUR) pentru despăgubiri și suma de 20 000 FRF (3 049 EUR) pentru cheltuieli irecuperabile. În aprilie 1999, reclamantul s-a ocupat de hotărârea anterioară și a formulat la 6 august 1999 un memoriu suplimentar pentru susținerea recursului său, în care susținea, printre altele, că nu putea fi reținută nicio abatere personală care ar putea să-și asume răspunderea împotriva unui salariat în realizarea unui act, în cazul în care acesta a acționat în cadrul sau cu ocazia funcțiilor sale, numai răspunderea angajatorului putând fi angajată atunci. Printr-o cerere din 26 aprilie 1999, domnul N., susținând că hotărârea deferită nu a fost executată, a solicitat primului președinte al Curții de Casație ca recursul să fie retras din rol, în conformitate cu art. 1009-1 din noul cod de procedură civilă. În memoriul său în apărare, înregistrat la 23 septembrie 1999 și la care a adăugat avizul său privind impozitul pe venit din 1997 și declarația sa privind impozitul pe venit pentru 1998, reclamantul a susținut că suma stabilită prin hotărârea Curții de Apel din Bourges depășește, cu dobândă, 1 600 000 FRF (243 918 EUR) ; că, la vârsta de 81 de ani, se pensiona și avea ca venit unic o pensie de pensionare de 127 329 FRF pe an, adică aproximativ 10 000 FRF (1 524 EUR) pe lună, soția sa, în vârstă de 84 de ani, primind o pensie de pensionare de 43 125 FRF pe an, adică 3 500 FRF (533 EUR) pe lună. Cele două documente justificative furnizate de solicitant arătau venituri din capital mobil, în valoare de 1 436 FRF (219 EUR) pentru 1997 și 1 228 FRF (187 EUR) pentru 1998. În consecință, susține că, având în vedere diferența enormă dintre valoarea condamnării și resursele sale, executarea hotărârii atacate ar avea consecințe vădit excesive. Prin intermediul unei ordonanțe pronunțate la 17 noiembrie 1999, magistratul delegat de primul președinte al Curții de Casație este răspunzător de faptul că reclamantul, nu a justificat nicio obligație care să conducă la încheierea voinței sale de a sesiza judecătorii din fond și nu a invocat nicio situație de fapt personală care să facă să se teamă sau să presupună consecințe vădit excesive în cazul executării În consecință, în aplicarea dispozițiilor articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, magistratul a decis să retragă din rolul Curții de Casație instanța deschisă privind declarația de recurs a reclamantului împotriva hotărârii Curții de Apel din Bourges din 24 februarie 1999. La 20 decembrie 1999, reclamantul a depus o cerere prin care a retras din ordonanța de retragere a rolului, la care a adăugat aceleași dovezi ca și în memoriul său în apărare la cererea de retragere a rolului și în care a solicitat primului președinte al Curții de Casație să spună că nu este necesar să se retragă recursul din rol. Acesta susține că ordinul de retragere a rolului nu a luat în considerare, având în vedere motivarea sa, elementele invocate în sprijinul apărării sale la cererea de retragere a recursului la rol. Pe fond, reclamantul a reafirmat că, condamnarea la plata a 1 600 000 FRF (243) 918 EUR) fiind complet disproporționată în ceea ce privește veniturile sale, executarea hotărârii atacate ar produce consecințe vădit excesive, invocând art. 6 din convenție, susținând, prin urmare, că decizia în acest sens ar însemna să-l priveze de un drept de acces la o instanță. Într-o ordonanță emisă la 31 mai 2000, magistratul delegat de primul președinte al Curții de Casație a decis să nu își retragă ordonanța de retragere a recursului din rolul din 17 noiembrie 1999. După ce a subliniat în special că reclamantul susținea că el și soția sa, în vârstă de 81 și 84 de ani, se pensionau și aveau ca resurse, în conformitate cu documentele fiscale, un venit anual global de 170 454 FRF (25 985 EUR), magistratul a considerat că, pe de o parte, nu părea că poziția economică a reclamantului, fără îndoială modestă, fie de natură să facă să se teamă sau să se presupună consecințele vădit excesive ale executării, în cazul în care aceasta [este] pe măsura facultăților persoanei în cauză și în cazul în care, pe de altă parte, după cum s-a arătat deja în Ordonanța din 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a justificat nicio diligență care să permită încheierea voinței sale de a deferi hotărârii judecătorilor din fond Dreptul și practica internă relevante Noul Cod de procedură civilă art. 386 Instanța este expirată în cazul în care niciuna dintre părți nu efectuează diligențe timp de doi ani art. 388 Expirarea nu trebuie să fie solicitată sau opusă înainte de orice alt motiv; este de drept. Aceasta nu poate fi ridicată din oficiu de către judecător.art. 1009-1 În afara chestiunilor în care recursul împiedică executarea deciziei atacate, primul președinte sau delegatul acestuia decide, la cererea pârâtului și după ce a primit avizul procurorului general și observațiile părților, retragerea rolului unei cauze în cazul în care reclamantul nu justifică executarea hotărârii în recurs, cu excepția cazului în care i se pare că executarea ar fi de natură să producă consecințe vădit excesive. Cererea pârâtului trebuie să fie prezentată, cu excepția inadmisibilității pronunțate din oficiu, înainte de expirarea termenelor prevăzute la articolele 982 și 991. Decizia de retragere a rolului nu ia în considerare suspendarea termenelor acordate reclamantului recursului prin articolele 978 și 989. Termenul de expirare începe să curgă de la data notificării deciziei prin care se dispune retragerea rolului și este întrerupt de un act care demonstrează fără echivoc dorința de a executa. Termenul de expirare începe să curgă de la data notificării deciziei de retragere. Recursul, obiect de retragere a rolului, este expirat în cazul în care reclamantul nu a formulat nicio cerere de reinscriere în termenul de expirare (Cass.ord. Primul președinte, 7 februarie 2001 : Bull. civ. ord., nr. (2) Primul președinte al Curții de Casație sau delegatul său, atunci când a decis retragerea rolului unei cauze și atâta timp cât nu a ordonat reînscrierea acesteia, este competent să soluționeze incidentele de judecată, în special pentru a constata expirarea. Decizia prin care primul președinte constată expirarea comitetului în temeiul articolelor 1009-2 și 1009-3 nu sunt susceptibile de nicio cale de atac. Pentru ca un act de punere în aplicare să poată fi considerat ca manifestând dorința de a executa hotărârea, atunci când este vorba de plăți eșalonate în timp, aceste plăți, presupunând că sunt continuate, ar trebui să permită să se aștepte o executare integrală a hotărârii atacate. În caz contrar, termenul de expirare nu este întrerupt (Cass.ord. 1 președinte, 18 dec. 1996: Juris-Data n 1996-005300). Plățile semnificative permit întreruperea cursului de expirare (Cass. or. 1 președinte, 23 mai 2001: Bull. civ.ord., n 19). art. 1009-3 Primul președinte sau delegatul acestuia autorizează, cu excepția cazului în care constată expirarea, reinserția cauzei la rolul Curții pe baza justificării executării deciziei atacate. Termenele acordate pârâtului prin articolele 982 și 991 încep de la notificarea reinserției cazului în funcție de rol. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că retragerea recursului său la rolul Curții de Casație a încălcat dreptul său de acces la o instanță. Reclamantul consideră că retragerea rolului recursului său în casarea în temeiul articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă constituie, atât în principiu, cât și din cauza modalităților sale speciale de aplicare, având în vedere circumstanțele cazului, o încălcare a dreptului său de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărei părți relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul ridică, în temeiul articolului 35 din Convenție, o excepție de inadmisibilitate. Comitetul consideră că, la data comunicării prezentei cereri, reclamantul nu ar fi epuizat căile de atac interne, întrucât termenul de expirare era în curs și, prin urmare, dispunea încă, până la 17 noiembrie 2001, de posibilitatea de a depune o cerere de reinscriere în rol sau de a efectua o plată care ar putea permite întreruperea termenului de expirare. Guvernul consideră că, prin urmare, cererea este în mod evident prematură. În observațiile sale din 6 iulie 2001, reclamantul arată că, pe lângă faptul că expirarea instanței va fi dobândită la 17 noiembrie 2001, excepția de inadmisibilitate se confundă strâns cu fondul cauzei, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Annoni di Gussola și alții c. Franța , deoarece nu se poate solicita reincluderea recursului la rolul Curții de Casație care constituie esența plângerii pe care o ridică. În plus, pe baza mai multor ordonanțe pronunțate de Curtea de Casație între 1993 și 1995, se afirmă că, în cazul în care reclamantul recursului în casare poate evita retragerea rolului în cazul plății numai substanțiale sau semnificative, în schimb, după retragerea rolului pronunțat, reincluderea cauzei nu poate fi autorizată decât în cazul executării integrale a hotărârii. Acesta susține că, întrucât situația sa materială nu a evoluat după retragerea recursului la rol, dacă nu ar fi în măsură să efectueze plăți substanțiale sau semnificative, a fortiori nu este în măsură să efectueze o executare integrală a hotărârii care să îi permită numai să obțină reinscrierea în rol. Cu reclamantul, Curtea este de părere că excepția invocată se confundă cu examinarea pe fond a cererii, deoarece este tocmai imposibilitatea de a solicita reinscrierea recursului la rolul Curii de Casație care constituie esena motivului invocat de reclamant (a se vedea Hotărârea Annoni di Gussola și alții c. Frana din 14 noiembrie 2000, n 31819/96 și 3333/93/96, CEDO 2000 XI, punctul 39. În consecință, excepția de inadmisibilitate ridicată de guvern nu poate fi reținută. Guvernul susține că cererea este în mod evident greșit întemeiată și, cu titlu preliminar, explică conținutul articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă prin caracterul extraordinar al căii de atac în materie civilă, fără efect suspensiv. 1009-1, introdus în 1989 în noul Cod de procedură civilă, a instituit procedura de retragere a rolului în scopul de a favoriza executarea spontană a hotărârii de condamnare. Guvernul amintește că aplicarea mecanismului instituit prin art. 1009-1 nu are caracter automat : Primul președinte al Curții de Casație își pronunță decizia în urma unei proceduri contradictorii și nu pronunță retragerea recursului decât dacă nu i se pare că executarea hotărârii în recurs riscă să ducă la consecințe extrem de excesive De altfel, retragerea rolului nu are drept consecință eliminarea definitivă a recursului, ci numai suspendarea anchetei până când debitorul justifică executarea deciziei atacate. Numai în cazul în care retragerea devine definitivă, iar termenul de expirare poate fi întrerupt prin justificarea unor plăți substanțiale sau regulate, ulterioare ordonanței de retragere a rolului. Guvernul explică, de asemenea, că aplicarea jurisprudențială a articolului 1009-1 beneficiază de o mare flexibilitate în evaluarea riscului de consecințe vădit excesive, ceea ce ilustrează numărul tot mai mare de decizii de respingere a cererilor de retragere a rolului. În ceea ce privește fondul, guvernul amintește în primul rând că Curtea, în Hotărârea sa Annoni di Gussola și alții c. Franța menționată anterior, a considerat că obiectivele urmărite de această obligație de executare a unei decizii (...) (§ 50). În urma examinării prezentei cauze în raport cu criteriile prevăzute de jurisprudența Curții în această privință, guvernul recunoaște că suma pusă în sarcina reclamantului este de o anumită importanță, întrucât aceasta se ridică la 1 300 În ceea ce privește situația materială a reclamantului, guvernul reamintește în primul rând că guvernul a indicat, în ședința de examinare a retragerii rolului ca și în cazul cererii sale de retragere, să aibă vârsta de 81 de ani și să primească o pensie de aproximativ 13 500 FRF (2 058 EUR) pe lună, inclusiv cea a soției sale, în vârstă de 84 de ani. Cu toate acestea, el subliniază că reclamantul nu a efectuat nici un început de executare a hotărârii în recurs, în timp ce situația sa financiară îi permitea să efectueze plăți parțiale. În plus, acesta nu ar fi justificat pe deplin situația sa financiară, deoarece nu ar fi plătit în dezbaterile privind patrimoniul său imobiliar și nici nu s-a precizat cu privire la declarația sa de venit în ce calitate își ocupa locuința; susținând în continuare că reclamantul își răsplătește avocatul pentru consiliere, guvernul amintește în acest sens că Curtea a luat în considerare acest element în decizia sa de inadmisibilitate Arvanitakis c. Franța din 5 decembrie 2000 (n 46275/99, CEDO 2000-XII). Prin urmare, guvernul consideră că nu s-a stabilit că reclamantul nu dispune de capacități financiare substanțiale care să îi permită să efectueze plăți. Prin urmare, întrucât facultățile financiare ale reclamantului îi permiteau să-și îndeplinească cel puțin parțial condamnarea, magistratul nu putea decât să ordone retragerea rolului și să refuze, în lipsa unor elemente noi din partea reclamantului, să retragă această decizie. Guvernul observă, de asemenea, că reclamantul nu a solicitat reincluderea recursului său la rol, care i-a fost oferit până la 17 noiembrie 2001, data expirării instanței și că acest termen poate fi întrerupt de o plată parțială. Având în vedere toate aceste elemente, guvernul consideră că decizia de retragere a rolului nu a împiedicat în mod disproporționat dreptul de acces al reclamantului la Curtea de Casație și că, în consecință, prezenta cerere este inadmisibilă pentru lipsa evidentă a temeiului. Reclamantul susține în primul rând că, astfel cum a statuat Curtea, nu există niciun motiv pentru care să se considere că ar trebui să se facă acest lucru. să acorde o importanță decisivă faptului că a fost asistat de un avocat la sfaturile pe care le-ar remunera el însuși (Decizia Arvanitakis c. Franța menționată anterior). El adaugă că faptul că el este în măsură să plătească aceste câteva mii de franci de onorari nu dovedește că el a fost în măsură să execute o condamnare atât de importantă. Acesta observă că ordinul de refuz al retragerii s-a bazat nu pe faptul că nu ar fi justificat pe deplin situația sa financiară și, mai exact, pe patrimoniul său imobiliar, ci exclusiv pe veniturile sale și că guvernul a introdus în mod nejustificat un element nou care nu a fost utilizat pentru aprecierea primului președinte. El adaugă că dovada că nu are un patrimoniu imobiliar rezultă, cel puțin parțial, din lipsa venitului funciar pe care îl arată declarația sa de venit; în cele din urmă, el susține că situația sa materială trebuie evaluată în funcție de raportul dintre resursele sale lunare (10 610 FRF, adică 1 617 EUR) și valoarea condamnării principale (1 300 000 FRF, adică 198 183 EUR), care este de la 1 la 122, în timp ce pentru dl Annoni di Gussola a fost de numai 1 la 26. Importanța acestei disproporții exclude, în opinia sa, ca executarea condamnării să fie pe măsura facultăților sale. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Modulul Președinte
de la requête n
o
59765/00
présentée par Constant CARABASSE
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 11 mai 2004 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M.
J.-P.
Costa
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
L.
Garlicki
,
M
me
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et de M. M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 août 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant français, né en 1918 et résidant à Bonneuil-Sur-Marne. Il est représenté devant la Cour par M
e
J.-A. Blanc, avocat au barreau de Paris. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était salarié, en qualité de principal clerc, d'une société civile professionnelle d'avocats sise à Paris.
Le 30 octobre 1978, agissant dans le cadre de ses fonctions, il rédigea un contrat de prêt entre M. N. et M. H.
N'ayant pas été remboursé par M. H., le prêteur, M. N., assigna le 7 mars 1989 le requérant devant le tribunal de grande instance de Créteil, lui réclamant 2
500
000 francs français (FRF) de dommages et intérêts (soit 381
122 EUR). M. N. lui reprochait essentiellement d'avoir faussement pris la qualité d'avocat et d'avoir manqué, en tant que rédacteur de l'acte de prêt, à son devoir de conseil.
Par un jugement rendu le 14
février 1990, le tribunal de grande instance de Créteil débouta M. N. de sa demande.
Ce jugement fut confirmé par la cour d'appel d'Orléans, saisie par M. N., dans un arrêt rendu le 6 avril 1994.
Désignée comme juridiction de renvoi, la cour d'appel de Bourges infirma, par un arrêt rendu le 24 février 1999, le jugement du tribunal de grande instance de Créteil. Statuant à nouveau, la cour décida que le requérant avait manqué à l'égard de M. N. à ses obligations d'information et de conseil lui incombant en tant que professionnel et rédacteur de l'acte de prêt, et le condamna à payer à M. N. la somme de 1
300
183
EUR) à titre de dommages et intérêts et celle de 20
049 EUR) au titre des frais irrépétibles.
Le 1
er
avril 1999, le requérant se pourvut en cassation contre l'arrêt précédent et produisit le 6 août 1999 un mémoire ampliatif au soutien de son pourvoi, dans lequel il soutenait notamment qu'aucune faute personnelle susceptible d'engager sa responsabilité ne pouvait être retenue à l'encontre d'un salarié dans la réalisation d'un acte, dès lors qu'il a agi dans le cadre ou à l'occasion de ses fonctions, seule la responsabilité de l'employeur pouvant alors être engagée.
Par une requête du 26 avril 1999, M. N., faisant valoir que l'arrêt déféré n'avait pas été exécuté, sollicita du premier président de la Cour de cassation que le pourvoi soit retiré du rôle, en application de l'article 1009-1 du nouveau code de procédure civile.
Dans son mémoire en défense, enregistré le 23 septembre 1999 et auquel il joignit son avis d'imposition sur le revenu de 1997 et sa déclaration d'impôt sur le revenu pour 1998, le requérant fit valoir que la somme fixée par l'arrêt de la cour d'appel de Bourges dépassait désormais, avec les intérêts, 1
600
; que, âgé de 81 ans, il était à la retraite et avait pour seul revenu une pension de retraite de 127
329
FRF par an, soit 10
524 EUR) par mois environ, son épouse, âgée de 84
ans, percevant quant à elle une pension de retraite de 43
125 FRF par an, soit 3
500 FRF (533 EUR) par mois environ. Les deux justificatifs fournis par le requérant faisaient apparaître des revenus de capitaux mobiliers, d'un montant de 1
436 FRF (219 EUR) pour 1997 et de 1
228 FRF (187 EUR) pour 1998. Il soutint en conséquence que, compte tenu de la disproportion, selon lui énorme, entre le montant de la condamnation et ses ressources, l'exécution de l'arrêt attaqué aurait des conséquences manifestement excessives.
Par une ordonnance rendue le 17 novembre 1999, le magistrat délégué par le premier président de la Cour de cassation releva que le requérant, «
ne justifi[ait] d'aucunes diligences propres à faire conclure à sa volonté de déférer à la décision des juges du fond et n'invoqu[ait] aucune situation de fait personnelle propre à faire craindre ou présumer des conséquences manifestement excessives en cas d'exécution
». En conséquence, faisant application des dispositions de l'article 1009-1 du nouveau code de procédure civile, le magistrat décida de retirer du rôle de la Cour de cassation l'instance ouverte sur la déclaration de pourvoi du requérant à l'encontre de l'arrêt de la cour d'appel de Bourges du 24 février 1999.
Le 20 décembre 1999, le requérant déposa une requête en rétractation de l'ordonnance de retrait du rôle, à laquelle il joignit les mêmes justificatifs qu'à son mémoire en défense à la requête en retrait du rôle, et dans laquelle il demanda au premier président de la Cour de cassation de dire qu'il n'y avait pas lieu de retirer son pourvoi du rôle. Il soutint que l'ordonnance de retrait du rôle n'avait pas, au vu de sa motivation, pris en considération les éléments invoqués à l'appui de sa défense à la requête en retrait du pourvoi du rôle. Sur le fond, le requérant réaffirma que, la condamnation au paiement de 1
600
918 EUR) étant complètement disproportionnée eu égard à ses revenus, l'exécution de l'arrêt attaqué produirait des conséquences manifestement excessives. Invoquant l'article 6 de la Convention, il soutint en conséquence qu'en décider autrement reviendrait à le priver d'un droit d'accès à un tribunal.
Dans une ordonnance rendue le 31 mai 2000, le magistrat délégué par le premier président de la Cour de cassation décida de ne pas rétracter son ordonnance de retrait du pourvoi du rôle du 17 novembre 1999. Après avoir notamment relevé que le requérant faisait valoir que lui-même et son épouse, âgés de 81 et 84 ans, étaient retraités, et avaient pour seules ressources, selon les documents fiscaux produits, un revenu annuel global de 170
985 EUR), le magistrat considéra que, d'une part, il n'apparaissait pas que la position économique du requérant, «
sans doute modeste
», fût «
de nature à faire craindre ou présumer les conséquences manifestement excessives de l'exécution dès lors que celle-ci [était] à la mesure des facultés de l'intéressé
», et que, d'autre part, comme cela avait déjà été relevé dans l'ordonnance du 17 novembre 1999, le requérant ne justifiait «
d'aucune diligence propre à faire conclure à sa volonté de déférer à la décision des juges du fond
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Nouveau code de procédure civile
Article 386
«
L'instance est périmée lorsque aucune des parties n'accomplit de diligences pendant deux ans
».
Article 388
«
La péremption doit, à peine d'irrecevabilité, être demandée ou opposée avant tout autre moyen ; elle est de droit.
Elle ne peut être relevée d'office par le juge.
»
Article 1009-1
«
Hors les matières où le pourvoi empêche l'exécution de la décision attaquée, le premier président ou son délégué décide, à la demande du défendeur et après avoir recueilli l'avis du procureur général et les observations des parties, le retrait du rôle d'une affaire lorsque le demandeur ne justifie pas avoir exécuté la décision frappée de pourvoi, à moins qu'il ne lui apparaisse que l'exécution serait de nature à entraîner des conséquences manifestement excessives. La demande du défendeur doit, à peine d'irrecevabilité prononcée d'office, être présentée avant l'expiration des délais prescrits aux articles 982
et 991. La décision de retrait du rôle n'emporte pas suspension des délais impartis au demandeur au pourvoi par les articles
978 et 989.
»
Article 1009-2
«
Le délai de péremption court à compter de la notification de la décision ordonnant le retrait du rôle. Il est interrompu par un acte manifestant sans équivoque la volonté d'exécuter.
»
Le délai de péremption court à compter de la notification de la décision de retrait. Le pourvoi, objet d'un retrait du rôle, est atteint de péremption si le demandeur n'a formulé aucune demande de réinscription dans le délai de péremption (Cass. ord. Premier président, 7 février 2001
: Bull. civ. ord., n
o
2). Le premier président de la Cour de cassation ou son délégué, lorsqu'il a décidé le retrait du rôle d'une affaire, et tant qu'il n'en a pas ordonné la réinscription, est compétent pour régler les incidents d'instance, et notamment pour constater la péremption. La décision par laquelle le premier président constate la péremption de l'instance en application des articles
1009-2 et 1009-3 n'est susceptible d'aucune voie de recours.
Pour qu'un acte d'exécution puisse être considéré comme manifestant la volonté d'exécuter l'arrêt, il convient, lorsqu'il s'agit de paiements échelonnés dans le temps, que ces paiements, à supposer qu'ils soient poursuivis, permettent d'espérer une exécution intégrale de l'arrêt attaqué
; si tel n'est pas le cas, le délai de péremption n'est pas interrompu (Cass. ord. 1
er
président, 18 déc. 1996
: Juris-Data n
o
1996-005300). Des versements significatifs permettent d'interrompre le cours de la péremption (Cass. ord. 1
er
président, 23 mai 2001
: Bull. civ. ord., n
o
19).
Article 1009-3
«
Le premier président ou son délégué autorise, sauf s'il constate la péremption, la réinscription de l'affaire au rôle de la cour sur justification de l'exécution de la décision attaquée.
Les délais impartis au défendeur par les articles 982 et 991 courent à compter de la notification de la réinscription de l'affaire au rôle.
»
GRIEF
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que le retrait de son pourvoi du rôle de la Cour de cassation a porté atteinte à son droit d'accès à un tribunal.
Le requérant considère que le retrait du rôle de son pourvoi en cassation en application de l'article 1009-1 du nouveau code de procédure civile, constitue, tant dans son principe même qu'en raison de ses modalités particulières d'application eu égard aux circonstances de l'espèce, une atteinte à son droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
1.
Le Gouvernement soulève, au titre de l'article 35 de la Convention, une exception d'irrecevabilité. Il estime que, à la date de la communication de la présente requête, le requérant n'aurait pas épuisé les voies de recours internes puisque le délai de péremption courait et qu'il disposait donc encore, jusqu'au 17 novembre 2001, de la possibilité soit de déposer une demande en réinscription au rôle, soit d'effectuer un versement susceptible de permettre l'interruption du délai de péremption. Le Gouvernement considère que, dès lors, la requête est manifestement prématurée.
Dans ses observations du 6 juillet 2001, le requérant expose qu'outre le fait que la péremption de l'instance sera acquise le 17
novembre 2001, l'exception d'irrecevabilité se confond étroitement avec le fond de l'affaire, comme l'a jugé la Cour dans son arrêt
Annoni di Gussola et autres c.
France
, puisque c'est précisément l'impossibilité de demander la réinscription du pourvoi au rôle de la Cour de cassation qui constitue l'essence du grief qu'il soulève. Il fait en outre valoir, en se fondant sur différentes ordonnances rendues par la Cour de cassation entre 1993 et 1995, que, si le demandeur au pourvoi en cassation peut éviter le retrait du rôle au cas de paiement seulement substantiel ou significatif, en revanche, une fois le retrait du rôle prononcé, la réinscription de l'affaire ne peut être autorisée qu'en cas d'exécution intégrale de l'arrêt. Il prétend que, sa situation matérielle n'ayant pas évolué après le retrait du pourvoi du rôle, s'il n'était pas en mesure d'effectuer des paiements substantiels ou significatifs,
a fortiori
n'est-il pas en mesure de procéder à une exécution intégrale de l'arrêt lui permettant seule d'obtenir la réinscription au rôle.
Avec le requérant, la Cour est d'avis que l'exception soulevée se confond avec l'examen au fond de la requête puisque c'est précisément l'impossibilité de demander la réinscription du pourvoi au rôle de la Cour de cassation qui constitue l'essence du grief soulevé par le requérant (voir l'arrêt
Annoni di Gussola et autres c.
France
du 14 novembre 2000, n
os
31819/96 et 33293/96, CEDH
2000
‑
XI, § 39). L'exception d'irrecevabilité soulevée par le Gouvernement ne saurait en conséquence être retenue.
2.
Le Gouvernement soutient que la requête est manifestement mal fondée. A titre préliminaire, il explique la teneur de l'article 1009-1 du nouveau code de procédure civile par le caractère extraordinaire du recours en cassation qui, en matière civile, est dénué d'effet suspensif. Ainsi, l'article
1009-1, introduit en 1989 dans le nouveau code de procédure civile, a institué la procédure de retrait du rôle dans le but de favoriser l'exécution spontanée de la décision de condamnation. Le Gouvernement rappelle que l'application du mécanisme établi par l'article 1009-1 n'a aucun caractère automatique
: le premier président de la Cour de cassation rend sa décision à l'issue d'une procédure contradictoire et ne prononce le retrait du pourvoi que pour autant qu'il ne lui apparaît pas que l'exécution de l'arrêt frappé de pourvoi risquerait d'entraîner des «
conséquences manifestement excessives
». Le retrait du rôle n'a d'ailleurs pas pour conséquence de faire disparaître définitivement le pourvoi mais seulement d'en suspendre l'instruction jusqu'à ce que le débiteur justifie de l'exécution de la décision attaquée. Ce n'est qu'en cas de péremption que le retrait devient définitif et le délai de péremption peut être interrompu par la justification de paiements substantiels ou réguliers, postérieurs à l'ordonnance de retrait du rôle. Le Gouvernement explique également que l'application jurisprudentielle de l'article 1009-1 bénéficie d'une grande souplesse dans l'appréciation du risque de conséquences manifestement excessives, ce qu'illustre le nombre croissant de décisions rejetant les demandes de retrait du rôle.
Quant au fond, le Gouvernement rappelle tout d'abord que la Cour, dans son arrêt
Annoni di Gussola et autres c.
France
précité, a estimé «
légitimes les buts poursuivis par cette obligation d'exécution d'une décision (...)
» (§
50).
Procédant ensuite à l'examen de
la présente affaire au regard des critères dégagés par la jurisprudence de la Cour en la matière, le Gouvernement reconnaît que le montant de la somme mise à la charge du requérant est d'une certaine importance, puisqu'elle s'élève à 1
300
183
EUR) hors les intérêts de retard.
En ce qui
concerne la situation matérielle du requérant, le Gouvernement rappelle tout d'abord que celui-ci a indiqué, lors de l'audience d'examen de retrait du rôle comme lors de sa demande de rétractation, être âgé de 81 ans et percevoir une retraite d'environ 13
500
058 EUR) par mois, y compris celle de son épouse, âgée de 84 ans.
Il souligne cependant que le requérant n'a pas effectué le moindre commencement d'exécution de l'arrêt frappé de pourvoi, alors que sa situation financière lui permettait d'effectuer des versements partiels. En outre, il n'aurait pas totalement justifié de sa situation financière, puisqu'il n'aurait versé
aux débats aucun justificatif sur son patrimoine immobilier ni précisé sur sa déclaration de revenus en quelle qualité il occupait son logement.
Faisant encore valoir que le requérant rémunère lui-même son avocat aux conseils, le Gouvernement rappelle à ce propos que la Cour avait pris en considération cet élément dans sa décision d'irrecevabilité
Arvanitakis c.
France
du 5 décembre 2000 (n
o
Le Gouvernement estime qu'il n'est donc pas établi que le requérant ne dispose pas de facultés financières substantielles lui permettant d'effectuer des versements. En conséquence, puisque les facultés financières du requérant lui permettaient de s'acquitter au moins partiellement de sa condamnation, le magistrat ne pouvait qu'ordonner le retrait du rôle et refuser, faute d'éléments nouveaux de la part du requérant, de rétracter cette décision.
Le Gouvernement remarque par ailleurs que le requérant n'a pas sollicité la réinscription de son pourvoi au rôle, possibilité qui lui était offerte jusqu'au 17 novembre 2001, date de la péremption de l'instance, et que ce délai est susceptible d'être interrompu par un versement même partiel.
Compte tenu de l'ensemble de ces éléments, le Gouvernement estime que la décision de retrait du rôle n'a pas entravé de manière disproportionnée le droit d'accès du requérant à la Cour de cassation et que, par suite, la présente requête est irrecevable pour défaut manifeste de fondement.
Le requérant fait valoir tout d'abord que, comme l'a jugé la Cour, il n'y a pas lieu d'«
attacher une importance décisive
» au fait qu'il était assisté d'un avocat aux conseils qu'il rémunérait lui-même (décision
Arvanitakis c.
France
précitée). Il ajoute que le fait qu'il soit en mesure de payer ces quelques milliers de francs d'honoraires ne prouve pas qu'il était en mesure d'exécuter une condamnation aussi importante.
Il remarque que l'ordonnance de refus de rétractation s'est fondée non sur le fait qu'il n'aurait pas entièrement justifié de sa situation financière, et plus précisément de son patrimoine immobilier, mais exclusivement sur ses revenus et que le Gouvernement a introduit indûment un élément nouveau qui n'a pas servi à l'appréciation du premier président. Il ajoute que la preuve qu'il ne possède pas de patrimoine immobilier résulte, au moins en partie, de l'absence de revenus fonciers que fait apparaître sa déclaration de revenus.
Enfin, il allègue que sa situation matérielle doit être appréciée à l'aune du rapport entre ses ressources mensuelles (10
610 FRF, soit 1
617 EUR) et le montant de la condamnation en principal (1
300
000 FRF, soit 198
183
EUR), qui est de 1 à 122, alors qu'il n'était que de 1 à 26 pour M.
Annoni di Gussola. L'importance de cette disproportion exclut selon lui que l'exécution de la condamnation soit à la mesure de ses facultés.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président