Lefebvre împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererei nr. 64013/00 prezentate de Daniel LEFEBVRE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședindu-se la 16 noiembrie într-o cameră compusă din: MM. I. Cabral Barreto, președinte, J.-P. Costa, R. Türmen, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze, Mesdames E. Fura-Sandström, D. Jočienė, judeci, și dna S. Dollé, greffière de secțiune, Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă la 23 octombrie 2000, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, dna. Daniel Lefebvre, este cetățean francez, născut în 1945 și domiciliat la Strasbourg. Este reprezentat în fața Curții de dna R. Huffschmitt, avocat la Strasbourg. A. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este negustor ambulant (VRP) de meserie.

În cadrul activității sale profesionale, mai multe plângeri cu constituire de parte civilă au fost depuse împotriva sa pentru escrocherie. Deși o primă procedură a dus la eliberarea sa la finele unei hotărâri pronunțate de tribunalul de correctie din Strasbourg la 21 aprilie 1988, alte plângeri bazate pe aceeași violare au fost depuse împotriva sa, în urma cărora reclamantul a fost din nou pus în examen. a. În prima instanță Prin hotărâre pronunțată în lipsă la 7 septembrie 1989, a fost declarat vinovat de escrocherie și condamnat la plata unei amenzi de 5.000 franci francezi (FRF) și la despăgubiri ale părților civile. Cu toate acestea, drepturile unei părți civile au fost rezervate. Hotărârea pronunțând asupra intereselor datorate acestei părți civile a fost pronunțată la 1 iunie 1993 de tribunalul de instanță mare din Strasbourg, pronunțând din nou în lipsă, care a condamnat reclamantul să despăgubească partea civilă în cauză.

La 13 ianuarie 1995, reclamantul a fost notificat conform actului datornic o comandă de plată, în executarea hotărârii pronunțate în lipsă la 1 iunie 1993. Reclamantul susține că abia cu ocazia acestei notificări a luat cunoștință de decizia pronunțată în lipsă la 1 iunie 1993. Afirmă că a cerut apoi copia hotărârii din 7 septembrie 1989 pe care ar fi cunoscut-o în aprilie 1995. La 17 ianuarie 1995, a depus opoziție împotriva hotărârii din 1 iunie 1993, și la 28 aprilie 1995 împotriva hotărârii din 7 septembrie 1989. La 4 aprilie 1995, tribunalul de instanță mare din Strasbourg, pronunțând iterativ în lipsă asupra opoziției la hotărârea din 1 iunie 1993, a șters cauza din rol pentru următoarele motive: "(...) Considerând că interesatul nu s-a prezentat la ședința de azi, care i-a fost indicată ca fiind cea a dezbaterii orale la 4 aprilie 1995; că opoziția pe care o depusese la 17 ianuarie 1995 este prin urmare nulă și hotărârea din 1 iunie 1993 va fi deplin efectivă; (...)" La 5 octombrie 1995, tribunalul de instanță mare din Strasbourg, pronunțând asupra opoziției la hotărârea din 7 septembrie 1989, a declarat opoziția inadmisibilă pentru următoarele motive: "(...) Considerând că este constant că prin hotărâre din 7 septembrie 1989 notificată procuraturii la 20 noiembrie 1989, inculpatul era declarat vinovat de escrocherie (...);

Considerând că în conformitate cu dispozițiile articolului 492-2 (citit: art. 492, alineatul al doilea) din codul de procedură penală, opoziția atât în ceea ce privește interesele civile, cât și condamnarea penală rămâne admisibilă până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei (...); Considerând că în cauza de față opoziția regularizată la 28 aprilie 1995 nu mai este admisibilă în raport cu dispozițiile precitate deoarece prescripția pedepsei și-a făcut efectul (...); Considerând că, pe de altă parte, prescripția pedepsei, care face opoziția inadmisibilă, se opune examinării de către tribunal a dispozițiilor hotărârii cu privire la interesele civile care se prescriu doar după treizeci de ani; (...)" Reclamantul a apelat împotriva acestor două hotărâri.

b. În apel Pentru susținerea apelurilor sale, reclamantul a depus următoarele concluzii: "art. 492-2 din codul de procedură penală prevede că 'opoziția rămâne admisibilă până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei, atât în ceea ce privește interesele civile, cât și condamnarea penală'. Dar Curtea de Casație (Penal. 10 februarie 1970 și Penal. 17 ianuarie 1973) a declarat după o jurisprudență constantă că termenul de opoziție prevăzut de art. 492-2 din codul de procedură penală nu poate fi aplicat hotărârilor care se pronunță doar asupra acțiunii civile. (...) Pare normal ca pentru a obține revizuirea hotărârii cu privire la interesele civile, trebuie să se demonstreze că delictul de escrocherie nu este constituit.

De asemenea, Curtea va trebui, fără a se pronunța asupra fondului (acțiunea publică împotriva escrocherii este prescrisă), să accepte să revisualizeze fondurile cauzei pentru a constata că delictul de escrocherie nu era constituit pentru M. Lefebvre (proba care a dus la hotărârea principală din 7 septembrie 1989). Dacă Curtea ar respinge apelul (și opoziția) împotriva hotărârii (...) din 1 iunie 1993, aceasta ar reveni la a admite (...) [că] o persoană poate fi condamnată (...) fără să fi putut vreodată să se apere.

(...)" La 19 septembrie 1996, curtea de apel din Colmar a comasat cele două proceduri contestate și a confirmat în toate dispozițiile hotărârea din 5 octombrie 1995, în esență pentru următoarele motive: "Considerând că pe fond, este necesar să se reamintească că prin hotărâre în lipsă din 7 septembrie 1989 notificată procuraturii la 20 noiembrie 1989, tribunalul de correctie din Strasbourg a declarat Daniel Lefebvre vinovat de escrocherie (...) Considerând că pronunțând asupra opoziției depuse la 28 aprilie 1995, este pe bună dreptate că primii judeci au aplicat corect termenii clari și precisi ai articolului 492 din codul de procedură penală și au declarat inadmisibilă opoziția formată după expirarea termenilor de prescripție a pedepsei (...)" Curtea de apel din Colmar a suspendat totuși pronunțarea asupra unei părți a apelului depus împotriva hotărârii din 4 aprilie 1995, invitând reclamantul să prezinte concluziile sale cu privire la interesele părții civile interesate.

Concluziile pe care reclamantul le-a depus în fața curții de apel privind această din urmă parte civilă au fost în esență următoarele: "(...) hotărârea din 7 septembrie 1989 părea a fi notificată procuraturii în noiembrie 1991, opoziția din 28 aprilie 1995 împotriva acestei hotărâri era admisibilă, ca fiind formată în termenul de 5 ani al prescripției pedepsei (...).

Hotărârea din 19 septembrie 1996 a confirmat totuși hotărârile din 4 aprilie și 5 octombrie 1995. (...) Cu toate acestea, M. Lefebvre i se opune o condamnare fără să fi putut vreodată să se apere, și aceasta în contravention cu dispozițiile articolului 6 (...) și articolului 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (...) M. Lefebvre este prin urmare bine-întemeiat în (...) a declara inadmisibile (...) concluziile părții civile (...)" La 19 martie 1998, curtea de apel din Colmar a confirmat în integrul hotărârea din 4 aprilie 1995. Reclamantul a depus revizuire cu privire la fiecare dintre hotărârile menționate mai sus datate din 19 septembrie 1996 și din 19 martie 1998. c. La Curtea de Casație Pentru susținerea revizuirilor sale, reclamantul a depus următoarele concluzii: "(...) pe de o parte, (...) [M. Lefebvre] nu poate fi condamnat, chiar și civil, fără să fi fost vreodată informat despre urmăriri dirigite împotriva sa, nici să fi putut prezenta cea mai mică apărare, (...) în fața instanțelor de judecată care l-au condamnat astfel, fără ca el să fi fost vreodată ascultat, după ce au declarat opoziția sa inadmisibilă ca fiind tardivă; (...) pe de altă parte, în concluziile sale în cauza de apel, M. Lefebvre se prevălea în mod expres cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului (...) curtea de apel a lăsat acest mijloc fără niciun răspuns.

(...)" De asemenea, a depus următoarele observații suplimentare: "(...) curtea de apel s-a limitat să indice că hotărârea menționată a fost notificată procuraturii la 20 noiembrie 1989, în timp ce M. Lefebvre menționa în concluziile sale că această notificare nu s-a produs decât în noiembrie 1991; (...) nicio urmă a actului de notificare procuraturii [nu figurează] în dosarul depus la Curtea de Casație (...) [astfel încât] Curtea de Casație nu este în măsură să verifice dacă prescripția termenului de opoziție era, sau nu, dobândită la 28 aprilie 1995 (...)" Prin hotărâre pronunțată la 11 mai 2000, Curtea de Casație a respins revizuirile reclamantului pentru următoarele motive: "(...) Considerând că reclamantul nu poate critica curtea de apel pentru a fi reținut că hotărârea din 7 septembrie 1989 fusese notificată la 20 noiembrie 1989, deoarece în concluziile depuse în regulă, nu contestase această dată; Considerând, pe de altă parte, că în concluziile sale, Daniel Lefebvre s-a limitat la a cita art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale fără a trage o consecință juridică (...); De unde rezultă că mijloacele sunt noi, și ca atare, inadmisibile;

(...)" B. Dreptul și practica internă relevantă 1. Dreptul intern relevant art. 133-3 din codul penal "Pedepsele pronunțate pentru un delict se prescriu prin cinci ani consumați de la data în care decizia de condamnare a devenit definitivă" art. 492 din codul de procedură penală "Dacă notificarea hotărârii nu a fost făcută persoanei inculpatului, opoziția trebuie formată în termenele de mai jos, care se socotesc de la notificarea hotărârii la domiciliu, la primărie sau la procuratură: zece zile dacă inculpatul locuiește în Franța metropolitană, o lună dacă locuiește dincolo de acest teritoriu. Cu toate acestea, dacă este vorba despre o hotărâre de condamnare (...) opoziția atât în ceea ce privește interesele civile, cât și condamnarea penală rămâne admisibilă până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei.

În cazurile menționate în alineatul anterior, termenul de opoziție curge de la ziua în care inculpatul a luat cunoștință." art. 2262 din codul civil "Toate acțiunile, atât reale, cât și personale, se prescriu prin treizeci de ani, fără ca cel care invocă această prescripție să fie obligat să adducă titlu, sau să i se poată opune excepția dedusă din rea-credință." 2. Practica internă relevantă Curtea de Casație, camera penală, 18 februarie 1971 "(...) caracterul penal al condamnării în bani se opune aplicării, în ceea ce o privește (...) a termenului de prescripție trentenar căruia sunt supuse condamnările civile;" Curtea de Casație, 1-a cameră civilă, 14 ianuarie 2003 "(...) recuperarea sumelor litigioase în vertu a titlurilor executabile, este supusă prescripției de drept comun de 30 de ani." PRETENȚII 1. Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge de prescripția recurului său în opoziție, pretinzând că din cauza acestei limitări nu a putut niciodată prezenta apărarea sa împotriva faptelor pentru care a fost declarat vinovat prin hotărârea din 7 septembrie 1989. În plus, potrivit acestuia, prescripția condamnării penale îl împiedică să conteste condamnările civile pronunțate prin aceeași hotărâre, în timp ce acestea nu sunt în principiu încă prescrise.

2. Invocând art. 13 din Convenție, combinat cu art. 6 al acesteia, reclamantul se plânge că judecătorii de apel nu ar fi răspuns la mijlocul său tirat dintr-o pretinsă violare a articolului 6 al Convenției, lipsind-l astfel de un recurs efectiv. Ca urmare directă, reclamantul se plânge de faptul că hotărârea Curții de Casație care a respins revizuirile sale estimează că mijlocul său tirat din art. 6 al Convenției era nou și deci inadmisibil. ÎN DREPT 1. Reclamantul pretinde o violare a articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: "Fiecare are dreptul să-și vadă cauza judecată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî, fie asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil, fie asupra bunului-fondat al oricărei acuzații în materie penală dirigate împotriva sa (...).

Orice inculpat are dreptul în special la: a - a fi informat (...) despre natura și cauza acuzației pe care este acuzat (...)" Consideră că nu a putut prezenta apărarea sa în fața condamnărilor pronunțate în lipsă împotriva sa la 7 septembrie 1989, din cauza prescripției condamnării penale, care a dus la expirarea termenilor de opoziție la hotărârea litigioasă (în aplicarea alineatul al 2-lea al articolului 492 din codul de procedură penală). Contestă atât faptul de a nu fi putut se apăra în fața acuzației penale din cauza prescripției menționatei condamnări, cât și faptul de a nu putea contesta condamnările civile pronunțate în hotărârea din 7 septembrie 1989, pentru care susține că nu sunt prescrise.

Curtea reamintește că art. 35 § 1 al Convenției, deși trebuie aplicat "cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv" (a se vedea, în special, Guzzardi c. Italia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 26, § 72), nu impune doar sesizarea instanțelor judiciare interne competente și exercitarea recururilor destinate combaterii unei decizii deja pronunțate: cuprinde în principiu, de asemenea, și în special, obligația de a fi ridicat în formele și termenele prescrise de dreptul intern, plângerile pe care se intenționează să le prezinte mai târziu la Strasbourg (a se vedea idem, pp. 25-27, §§ 71 și 72; Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, § 34; Saïdi c. Franța, hotărâre din 20 septembrie 1993, seria A nr. 216 C, p. 54, § 38; Gasus Dosier –und Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos, hotărâre din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, § 48). Curtea reamintește, de asemenea, că sarcina sa nu este aceea de a se substitui instanțelor interne cărora le revine în primul rând să interpreteze legislația internă (a se vedea hotărârile Bulut c. Austria din 22 februarie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II, p. 356, § 29, și, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A.

c. Spania din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33). Aceasta este valabil mai ales pentru interpretarea normelor de natură procedurală, cum ar fi formele și termenele ce reglementează introducerea unui recurs (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2796, § 31, Pérez de Rada Cavanilles c. Spania din 28 octombrie 1998, Culegere 1998, p. 3255, § 43). Cu privire mai în special la organizarea termenilor de prescripție, Curtea reamintește că jurisprudența sa a prevăzut întotdeauna lăsarea Statelor cu o largă marjă de apreciere în acest domeniu, în special prin faptul că acești termeni sunt considerați ca limitări implicit admise ale "dreptului de acces la un tribunal" servesc pentru a garanta securitatea juridică și a preveni utilizarea elementelor de probă incomplete din cauza timpului scurs (a se vedea în special Stubbings și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 22 octombrie 1996, Culegere 1996-IV, §§ 50-57; Calvelli și Ciglio c. Italia [MC], nr. 32967/96, §§ 54-56, CEDO 2002-I; și mai ales Vo c. Franța [MC], nr. 53924/00, § 92, CEDO 2004). Curtea reamintește în sfârșit că ar fi contrar caracterului subsidiaru al sistemului Convenției ca un reclamant, neglijând un argument posibil cu privire la Convenție,

să poată devant autoritățile naționale invoca un alt mijloc pentru a contesta o măsură litigioasă, și ulterior să introducă devant Curte o cerere bazată pe argumentul tirat din Convenție (Van Oosterwijck c. Belgia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, pp. 16-17, §§ 33-34; Azinas c. Cipru [MC], hotărâre din 28 aprilie 2004, nr. 56679/00, § 38). Curtea observă că reclamantul a fost condamnat atât penal, cât și civil printr-o hotărâre din 7 septembrie 1989 pronunțată în lipsă. Din hotărârea curții de apel din Colmar din 19 septembrie 1996 rezultă că această hotărâre a fost notificată procuraturii la 20 noiembrie 1989. Cu privire la condamnarea penală, Curtea observă că reclamantul susține că notificarea procuraturii nu a fost efectuată la această dată.

Or, chiar și presupunând că ar fi cazul, Curtea constată că această pretenție nu a fost ridicată în fața curții de apel. Într-adevăr, în cadrul procedurii principale pronunțând asupra apelului depus împotriva hotărârii tribunalului de instanță mare din Strasbourg din 5 octombrie 1995 (și care a dat naștere hotărârii curții de apel din Colmar din 19 septembrie 1996), reclamantul a contestat în esență interpretarea dreptului intern de către judecătorii de prima instanță referitor la punctul de plecare al termenului de prescripție. Nu a contestat data notificării hotărârii litigioase.

Dacă reclamantul evocă acest punct în concluziile depuse în fața curții de apel, a făcut-o doar în cadrul unei proceduri ulterioare privind interesele unei părți civile, în timp ce latura penală a procedurii fusese deja în întregime soluționată prin hotărârea curții de apel din Colmar din 19 septembrie 1996. În plus, Curtea observă că alineatul 2 al articolului 492 din codul de procedură penală dispune că în absența notificării unei hotărâri penale pronunțate în lipsă către condamnat însuși, opoziția acestuia rămâne admisibilă până la prescripția pedepsei. Astfel, deoarece termenul de prescripție al delictelor este de cinci ani, curtea de apel constatase că pedeapsa fusese prescrisă la 20 noiembrie 1994, în așa fel că, după cum au concluzionat aceiași judeci, atunci când reclamantul depusese recurul său în opoziție la 28 aprilie 1995, termenul expirase.

Rezultă din aceasta că această parte a pretenției este manifest nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Cu privire la condamnarea civilă, Curtea constată că curtea de apel considerase că, deși o condamnare civilă se prescrie prin treizeci de ani, inadmisibilitatea opoziției exercitate de reclamant împotriva hotărârii tribunalului de instanță mare din Strasbourg din 7 septembrie 1989 din cauza prescripției condamnării penale, se opune unui examen al dispozițiilor menționatei hotărâri în ceea ce o condamnă civil pe reclamant. Curtea observă că, în concluziile în susținerea apelului depus împotriva hotărârii din 5 octombrie 1995, reclamantul nu a vizat în niciun fel art. 6 din Convenție.

Dacă a vizat această dispoziție, a făcut-o doar în concluziile depuse în susținerea apelului format împotriva hotărârii din 4 aprilie 1995 (și care dădură naștere hotărârii din 19 martie 1998). Or, această procedură nu privea decât interese civile în măsura în care latura penală a cauzei fusese deja soluționată de curtea de apel din Colmar în hotărârea sa din 19 septembrie 1996. În aceste condiții, Curtea consideră că pretenția ridicată devant ea de reclamant din imposibilitatea de a contesta interesele civile ca urmare a prescripției acțiunii penale nu a fost ridicată, chiar și substanțial, devant instanțele interne. Nu consideră totuși necesar să se bazeze pe acest motiv de inadmisibilitate a acestei părți a pretenției, aceasta fiind oricum inadmisibilă pentru următoarele motive.

Într-adevăr, Curtea reamintește că interpretarea dreptului intern, în speță chestiunea de a ști dacă inadmisibilitatea opoziției, datorată prescripției condamnării penale, împiedică contestarea condamnării civile, aparține în primul rând instanțelor interne (a se vedea hotărârile Bulut c. Austria și, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, precitate). Aceasta este deosebit de valabil, după cum este cazul în speță, pentru termenii de prescripție, care constituie limitări implicit admise ale "dreptului de acces la un tribunal", pentru care Statele se bucură de o largă marjă de apreciere (a se vedea în special hotărârile Stubbings și alții c. Regatul Unit, Calvelli și Ciglio c. Italia [MC] și Vo c. Franța [MC], precitate).

Rezultă din aceasta că această parte a pretenției este, de asemenea, manifest nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Reclamantul pretinde, combinat cu art. 6 § 1 al Convenției precitați, o violare a articolului 13 care dispune în dispozițiile sale relevante: "Fiecare a cărui drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv devant o instanță națională, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale" Consideră că nu a avut dreptul la un recurs efectiv în măsura în care curtea de apel nu răspunse la mijlocul seu tirat dintr-o violare a articolului 6 din Convenție.

Curtea observă imediat că această pretenție tinde să conteste în esență absența răspunsului curții de apel la un mijloc pretins a fi ridicat de reclamant și tirat din art. 6 din Convenție. Reamintește că, conform jurisprudenței sale, dacă această dispoziție obliga tribunalele să motiveze deciziile, nu poate fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk c. Țările de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). Extinderea acestei datorii poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărui caz (a se vedea Higgins și alții c. Franța, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, § 42 și Garcia Ruiz c. Spania [MC], hotărâre din 21 ianuarie 1999, nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I).

Curtea reamintește, de asemenea, că art. 13 din Convenție nu poate fi interpretat ca cerând un recurs intern pentru orice plângere pe care un individ o poate prezenta pe terenul Convenției: trebuie să fie o pretenție apărabilă, cu privire la aceasta (a se vedea hotărârile Boyle și Rice c. Regatul Unit din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52, și Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31). Curtea observă că în speță niciun argument tirat din Convenție nu a fost clar dezvoltat de reclamant în concluziile care dădură naștere hotărârii curții de apel din Colmar din 19 septembrie 1996. Dacă art. 6 din Convenție a fost vizat de reclamant devant instanțele interne, a fost doar în susținerea concluziilor care dădură naștere hotărârii din 19 martie 1998. Se constatează cu certitudine că reclamantul s-a mulțumit să vizeze art. 6 din Convenție fără a expune un raționament pertinent în legătură cu această dispoziție.

Rezultă din aceasta că reclamantul nu a putut, printr-o simplă viză, pune curtea de apel în măsura de se pronunța asupra unui posibil mijloc tirat din art. 6 din Convenție. De aceea, obligația de motivare care cântărește pe judecătorii interni nu poate, oricare ar fi extinderea sa, să se aplice atunci când reclamantul nu a expus clar plângerile sale devant instanțele interne. În consecință, reclamantul nefiind în măsură să pună curtea de apel în stare să se pronunțe asupra unui mijloc tirat din art. 6 din Convenție, nu poate contesta hotărârea Curții de Casație care consideră că orice mijloc al revizuirii tirat din art. 6 din Convenție era nou și, prin urmare, inadmisibil devant ea. Rezultă din aceasta că această pretenție este manifest nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste considerente, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. S. Dollé I. Cabral Barreto Greffière Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 64013/00 présentée par Daniel LEFEBVRE contre la France La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 16 novembre en une chambre composée de : MM. I. Cabral Barreto , président , J.-P. Costa , R. Türmen , V. Butkevych , M. Ugrekhelidze , M mes E. Fura-Sandström, D. Jočienė, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 octobre 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Daniel Lefebvre, est un ressortissant français, né en 1945 et résidant à Strasbourg. Il est représenté devant la Cour par M e R. Huffschmitt, avocat à Strasbourg. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est voyageur-représentant-placier (VRP) de profession. Dans le cadre de son activité professionnelle, plusieurs plaintes avec constitution de partie civile furent déposées à son encontre du chef d'escroquerie. Bien qu'une première procédure ait abouti à sa relaxe au terme d'un jugement rendu par le tribunal correctionnel de Strasbourg le 21 avril 1988, d'autres plaintes fondées sur le même chef d'infraction furent formées contre lui, à la suite desquelles le requérant fut à nouveau mis en examen. a. En première instance Par un jugement rendu par défaut le 7 septembre 1989, il fut reconnu coupable d'escroquerie et condamné à payer une amende de 5 000 francs français (FRF) ainsi qu'à dédommager les parties civiles.

Cependant, les droits d'une partie civile furent réservés. Le jugement statuant sur les intérêts dus à cette partie civile fut prononcé le 1 er juin 1993 par le tribunal de grande instance de Strasbourg, statuant toujours par défaut, qui condamna le requérant à dédommager la partie civile concernée.

Le 13 janvier 1995, le requérant se vit notifier selon exploit d'huissier un commandement de payer, en exécution du jugement rendu par défaut le 1 er juin 1993. Le requérant soutient que c'est seulement à l'occasion de cette notification qu'il prit connaissance de la décision rendue par défaut le 1 er juin 1993. Il affirme avoir dès lors réclamé copie du jugement du 7 septembre 1989 dont il aurait pris connaissance en avril 1995. Le 17 janvier 1995, il forma opposition contre le jugement du 1 er juin 1993, et le 28 avril 1995 contre le jugement du 7 septembre 1989. Le 4 avril 1995, le tribunal de grande instance de Strasbourg, statuant par itératif défaut sur l'opposition au jugement du 1 er juin 1993, raya l'affaire du rôle pour les motifs suivants : « (...) Attendu que l'intéressé n'a pas comparu à l'audience de ce jour, qui lui avait été indiquée comme étant celle du débat oral le 4 avril 1995 ; que l'opposition qu'il avait formée le 17 janvier 1995 est donc non avenue et que le jugement du 1 er juin 1993 ressortira son plein effet ; (...) » Le 5 octobre 1995, le tribunal de grande instance de Strasbourg, statuant sur l'opposition formée au jugement du 7 septembre 1989, déclara cette opposition irrecevable pour les motifs suivants : « (...) Attendu qu'il est constant que par jugement du 7 septembre 1989 signifié à parquet le 20 novembre 1989,

le prévenu était déclaré coupable d'escroquerie (...) ; Attendu que conformément aux dispositions de l'article 492-2 (lire : article 492, deuxième alinéa) du code de procédure pénale, l'opposition tant en ce qui concerne les intérêts civils que la condamnation pénale est recevable jusqu'à l'expiration des délais de prescription de la peine (...) ; Attendu qu'en l'espèce l'opposition régularisée le 28 avril 1995 n'est plus recevable au regard des dispositions précitées dès lors que la prescription de la peine a fait son œuvre (...) ; Attendu que par ailleurs la prescription de la peine rendant l'opposition irrecevable s'oppose à ce que le tribunal examine les dispositions du jugement sur les intérêts civils qui ne se prescrivent que par trente ans ; (...) » Le requérant interjeta appel contre ces deux jugements.

b. En appel A l'appui de ses appels, le requérant déposa les conclusions suivantes : « L'article 492-2 du code de procédure pénale prévoit que « l'opposition reste recevable jusqu'à l'expiration des délais de prescription de la peine, tant en ce qui concerne les intérêts civils que la condamnation pénale ». Mais la Cour de cassation (Crim. 10 février 1970 et Crim. 17 janvier 1973) a selon une jurisprudence constante déclaré que le délai d'opposition prévu par l'article 492-2 du code de procédure pénale ne peut s'appliquer aux jugements ne statuant que sur l'action civile. (...) Il apparaît normal que pour obtenir la révision du jugement d'intérêts civils, il faut démontrer que le délit d'escroquerie n'est pas constitué.

Aussi, la Cour devra, sans trancher sur le fond (l'action publique contre l'escroquerie est prescrite), accepter de revoir le fond de l'affaire pour constater que le délit d'escroquerie n'était pas constitué pour M. Lefebvre (prétention ayant abouti au jugement principal du 7 septembre 1989). Si la Cour rejetait l'appel (et l'opposition) contre le jugement (...) du 1 er juin 1993, cela reviendrait à admettre (...) [qu']une personne peut être condamnée (...) sans jamais avoir pu se défendre.

(...) » Le 19 septembre 1996, la cour d'appel de Colmar joignit les deux procédures contestées et confirma en toutes ses dispositions le jugement du 5 octobre 1995, essentiellement pour les motifs suivants : « Attendu que sur le fond, il y a lieu de rappeler que par jugement par défaut en date du 7 septembre 1989 signifié à parquet le 20 novembre 1989, le tribunal correctionnel de Strasbourg a déclaré Daniel Lefebvre coupable d'escroquerie (...) Attendu que statuant sur l'opposition formée le 28 avril 1995, c'est à bon droit que les premiers juges ont fait une exacte application des termes clairs et précis de l'article 492 du code de procédure pénale et ont déclaré irrecevable l'opposition intervenue après l'expiration des délais de prescription de la peine (...) ». La cour d'appel de Colmar sursit cependant à statuer sur une partie de l'appel interjeté contre le jugement du 4 avril 1995, invitant le requérant à présenter ses conclusions sur les intérêts de la partie civile concernée.

Les conclusions que le requérant soumit à la cour d'appel concernant cette dernière partie civile furent essentiellement les suivantes : « (...) le jugement du 7 septembre 1989 semblant avoir été signifié à parquet en novembre 1991, l'opposition du 28 avril 1995 à l'encontre de ce jugement était recevable, comme intervenue dans le délai de 5 ans de la prescription de la peine (...). L'arrêt du 19 septembre 1996 cependant a confirmé les jugements des 4 avril et 5 octobre 1995. (...) Pourtant, M. Lefebvre se voit opposer une condamnation sans jamais avoir pu se défendre, et ce contrairement aux dispositions de l'article 6 (...) et de l'article 13 de la Convention européenne des Droits de l'Homme (...) M. Lefebvre est alors bien fondé à (...) déclarer irrecevables (...) les conclusions de la partie civile (...).

» Le 19 mars 1998, la cour d'appel de Colmar confirma l'intégralité du jugement du 4 avril 1995. Le requérant forma un pourvoi en cassation contre chacun des arrêts évoqués ci-dessus datés du 19 septembre 1996 et du 19 mars 1998. c. En cassation A l'appui de ses pourvois, le requérant déposa les conclusions suivantes : « (...) d'une part, (...) [M. Lefebvre] ne peut ainsi se trouver condamné, fût-ce civilement, sans avoir jamais été informé des poursuites dirigées à son encontre, ni avoir pu présenter la moindre défense, (...) devant les juridictions de jugement qui l'ont, ainsi, condamné sans l'avoir jamais entendu, après avoir déclaré son opposition irrecevable car tardive ; (...) d'autre part, dans ses conclusions en cause d'appel, M. Lefebvre se prévalait expressément des dispositions de la Convention européenne des Droits de l'Homme (...) la cour d'appel a laissé ce moyen sans réponse aucune.

(...) ». Il déposa également les observations complémentaires suivantes : « (...) la cour d'appel s'est bornée à indiquer que ledit jugement a été signifié à parquet le 20 novembre 1989, alors même que M. Lefebvre mentionnait dans ses conclusions que cette signification n'était intervenue qu'en novembre 1991 ; (...) aucune trace de l'acte de signification à parquet ne [figure] dans le dossier soumis à la Cour de cassation (...) [de sorte que] la Cour de cassation n'est pas en mesure de vérifier si la prescription du délai d'opposition était, ou non, acquise le 28 avril 1995 (...) ». Par un arrêt rendu le 11 mai 2000, la Cour de cassation rejeta les pourvois du requérant pour les motifs suivants : « (...) Attendu que le demandeur ne saurait faire grief à la cour d'appel d'avoir retenu que le jugement du 7 septembre 1989 avait été signifié le 20 novembre 1989, dès lors que dans ses conclusions régulièrement déposées, il n'avait pas contesté cette date ; Attendu, par ailleurs, que dans ses conclusions, Daniel Lefebvre s'est borné à viser l'article 6 de la Convention européenne des Droits de l'Homme et des Libertés Fondamentales sans en tirer de conséquence juridique (...) ; D'où il suit que les moyens sont nouveaux, et, comme tels, irrecevables ; (...).

» B. Droit et pratique internes pertinents 1. Droit interne pertinent Article 133-3 du code pénal « Les peines prononcées pour un délit se prescrivent par cinq années révolues à compter de la date à laquelle la décision de condamnation est devenue définitive ». Article 492 du code de procédure pénale « Si la signification du jugement n'a pas été faite à la personne du prévenu, l'opposition doit être formée dans les délais ci-après, qui courent à compter de la signification du jugement faite à domicile, à mairie ou à parquet : dix jours si le prévenu réside en France métropolitaine, un mois s'il réside hors de ce territoire. Toutefois, s'il s'agit d'un jugement de condamnation (...) l'opposition tant en ce qui concerne les intérêts civils que la condamnation pénale reste recevable jusqu'à l'expiration des délais de prescription de la peine.

Dans les cas visés à l'alinéa précédent, le délai d'opposition court à compter du jour où le prévenu a eu cette connaissance. » Article 2262 du code civil « Toutes les actions, tant réelles que personnelles, sont prescrites par trente ans, sans que celui qui allègue cette prescription soit obligé d'en rapporter un titre, ou qu'on puisse lui opposer l'exception déduite de la mauvaise foi. » 2. Pratique interne pertinente Cour de cassation, chambre criminelle, 18 février 1971 « (...) le caractère pénal de la condamnation pécuniaire s'oppose à ce qu'il soit fait application, en ce qui la concerne (...) du délai de prescription trentenaire auquel sont soumises les condamnations civiles ; » Cour de cassation, 1 re chambre civile, 14 janvier 2003 « (...) le recouvrement des sommes litigieuses en vertu de titres exécutoires, est soumis à la prescription de droit commun de 30 ans.

» GRIEFS 1. Invoquant les articles 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de la prescription de son recours en opposition, alléguant qu'en raison de cette limitation il n'a jamais pu présenter sa défense contre les faits dont il a été reconnu coupable par le jugement du 7 septembre 1989. En outre, selon lui, la prescription de la condamnation pénale l'empêche de contester les condamnations civiles portées par le même jugement, alors que celles-ci ne sont en principe pas encore prescrites. 2. Invoquant l'article 13 de la Convention, combiné à l'article 6 de celle ‑ ci, le requérant se plaint de ce que les juges d'appel n'auraient pas répondu à son moyen tiré d'une violation alléguée de l'article 6 de la Convention, le privant ainsi d'un recours effectif.

Par suite directe, le requérant se plaint du fait que l'arrêt de la Cour de cassation qui rejeta ses pourvois ait estimé que son moyen tiré de l'article 6 de la Convention était nouveau et donc irrecevable. EN DROIT 1. Le requérant allègue une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent de la façon suivante : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations à caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...). Tout accusé a droit notamment à : a - être informé (...) de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui (...).

» Il estime ne pas avoir pu présenter sa défense face aux condamnations prononcées par défaut à son encontre le 7 septembre 1989, en raison de la prescription de la condamnation pénale, laquelle a entraîné l'expiration des délais d'opposition au jugement litigieux (en application du 2 e alinéa de l'article 492 du code de procédure pénale). Il conteste tant le fait de ne pas avoir pu se défendre face à l'accusation pénale en raison de la prescription de ladite condamnation que le fait de ne pas pouvoir contester les condamnations civiles prononcées dans le jugement du 7 septembre 1989, dont il défend qu'elles ne sont pas prescrites.

La Cour rappelle que l'article 35 § 1 de la Convention, s'il doit s'appliquer « avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif » (voir, entre autres, Guzzardi c. Italie , arrêt du 6 novembre 1980, série A n o 39, p. 26, § 72), n'exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes et l'exercice de recours destinés à combattre une décision déjà rendue : il comprend en principe aussi, et notamment, l'obligation d'avoir soulevé dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l'on entend soumettre par la suite à Strasbourg (voir ibidem , pp. 25-27, §§ 71 et 72 ; Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, § 34 ; Saïdi c. France , arrêt du 20 septembre 1993, série A n o 216 C, p. 54, § 38 ; Gasus Dosier –und Fördertechnik GmbH c. Pays ‑ Bas , arrêt du 23 février 1995, série A n o 306 B, § 48). La Cour rappelle en outre qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes auxquelles il incombe au premier chef d'interpréter la législation interne (voir les arrêts Bulut c. Autriche du 22 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-II, p. 356, § 29, et, mutatis mutandis , Edificaciones March Gallego S.A.

c. Espagne du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Ceci est particulièrement vrai s'agissant de l'interprétation des règles de nature procédurale telles que les formes et délais régissant l'introduction d'un recours (voir, mutatis mutandis , les arrêts Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31, Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne du 28 octobre 1998, Recueil 1998, p. 3255, § 43). Concernant plus particulièrement l'aménagement des délais de prescription, la Cour rappelle que sa jurisprudence a toujours prévu de laisser aux Etats une large marge d'appréciation dans ce domaine, notamment en ce que ces délais considérés comme des limitations implicitement admises du « droit d'accès à un tribunal » servent à garantir la sécurité juridique et empêcher l'usage d'éléments de preuve incomplets en raison du temps écoulé (voir notamment Stubbings et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 22 octobre 1996, Recueil 1996 ‑ IV, §§ 50-57 ; Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, §§ 54-56, CEDH 2002 ‑ I ; et surtout Vo c. France [GC], n o 53924/00, § 92, CEDH 2004). La Cour rappelle enfin qu'il serait contraire au caractère subsidiaire du dispositif de la Convention qu'un requérant, négligeant un argument possible au regard de la Convention, puisse devant les autorités nationales invoquer un autre moyen pour contester une mesure litigieuse,

et par la suite introduire devant la Cour une requête fondée sur l'argument tiré de la Convention ( Van Oosterwijck c. Belgique , arrêt du 6 novembre 1980, série A n o 40, pp. 16-17, §§ 33-34 ; Azinas c. Chypre [GC], arrêt du 28 avril 2004, n o 56679/00, § 38). La Cour relève que le requérant a été condamné tant pénalement que civilement par un jugement du 7 septembre 1989 rendu par défaut. Il ressort de l'arrêt de la cour d'appel de Colmar du 19 septembre 1996 que ce jugement a été signifié à parquet le 20 novembre 1989. Concernant la condamnation pénale, la Cour note que le requérant soutient que la signification à parquet n'a pas été effectuée à cette date. Or, à supposer même que tel soit le cas, la Cour constate que ce grief n'a pas été soulevé devant la cour d'appel.

En effet, dans le cadre de la procédure principale statuant sur l'appel interjeté contre le jugement du tribunal de grande instance de Strasbourg du 5 octobre 1995 (et qui a donné lieu à l'arrêt de la cour d'appel de Colmar du 19 septembre 1996), le requérant a essentiellement contesté l'interprétation du droit interne par les juges de première instance relativement au point de départ du délai de prescription. Il n'a pas contesté la date de la signification du jugement litigieux.

Si le requérant a évoqué ce point dans les conclusions qu'il a soumises à la cour d'appel, il l'a fait uniquement dans le cadre d'une procédure ultérieure concernant les intérêts d'une partie civile alors que le volet pénal de la procédure avait déjà été intégralement tranché par l'arrêt de la cour d'appel de Colmar du 19 septembre 1996. En outre, la Cour note que l'alinéa 2 de l'article 492 du code de procédure pénale dispose qu'en l'absence de signification d'un jugement pénal rendu par défaut au condamné lui-même, l'opposition de celui-ci reste recevable jusqu'à la prescription de la peine. Ainsi, le délai de prescription des délits étant de cinq ans, la cour d'appel a constaté que la peine avait été prescrite le 20 novembre 1994, de telle sorte que, comme l'ont conclu ces mêmes juges, lorsque le requérant a introduit son recours en opposition le 28 avril 1995, le délai était expiré.

Il s'ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Concernant la condamnation civile, la Cour constate que la cour d'appel a considéré que, bien qu'une condamnation civile se prescrive par trente ans, l'irrecevabilité de l'opposition exercée par le requérant contre le jugement du tribunal de grande instance de Strasbourg du 7 septembre 1989 en raison de la prescription de la condamnation pénale, s'oppose à un examen des dispositions dudit jugement en ce qu'il condamne civilement le requérant. La Cour relève que, dans les conclusions à l'appui de l'appel interjeté contre le jugement du 5 octobre 1995, le requérant n'a, en aucune manière, visé l'article 6 de la Convention.

S'il a visé cette disposition, c'est uniquement dans les conclusions qu'il a déposées à l'appui de l'appel formé contre le jugement du 4 avril 1995 (et qui donnèrent lieu à l'arrêt du 19 mars 1998). Or, cette procédure ne portait que sur des intérêts civils dans la mesure où le volet pénal de l'affaire avait déjà été tranché par la cour d'appel de Colmar dans son arrêt du 19 septembre 1996. Dans ces conditions, la Cour considère que le grief tiré devant elle par le requérant de l'impossibilité de contester les intérêts civils par voie de conséquence d'une prescription de l'action pénale n'a pas été soulevé, même en substance, devant les juridictions internes. Elle n'estime cependant pas nécessaire de se fonder sur ce chef d'irrecevabilité de cette partie du grief, celle-ci étant de toutes façons irrecevable pour les raisons suivantes.

En effet, la Cour rappelle que l'interprétation du droit interne, en l'occurrence la question de savoir si l'irrecevabilité de l'opposition, due à la prescription de la condamnation pénale, empêche de contester la condamnation civile, appartient au premier chef aux juridictions internes (voir les arrêts Bulut c. Autriche et, mutatis mutandis , Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , précités). Ceci est particulièrement vrai, comme en l'espèce, pour des délais de prescription, qui constituent des limitations implicitement admises au « droit d'accès à un tribunal », pour lesquelles les Etats jouissent d'une large marge d'appréciation (voir notamment les arrêts Stubbings et autres c. Royaume-Uni , Calvelli et Ciglio c. Italie [GC] et Vo c. France [GC], précités).

Il s'ensuit que cette partie du grief est également manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Le requérant allègue, combiné à l'article 6 § 1 de la Convention précité, une violation de l'article 13 lequel dispose dans ses dispositions pertinentes : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles ». Il estime ne pas avoir eu droit à un recours effectif dans la mesure où la cour d'appel n'a pas répondu à son moyen tiré d'une violation de l'article 6 de la Convention.

La Cour relève d'emblée que ce grief tend à contester essentiellement l'absence de réponse de la cour d'appel à un moyen prétendument soulevé par le requérant et tiré de l'article 6 de la Convention.

Elle rappelle que, selon sa jurisprudence, si cette disposition oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, elle ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 20, § 61). L'étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s'analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce (voir Higgins et autres c. France , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, § 42 et Garcia Ruiz c. Espagne [GC], arrêt du 21 janvier 1999, n o 30544/96, § 26, CEDH 1999 ‑ I). La Cour rappelle également que l'article 13 de la Convention ne saurait s'interpréter comme exigeant un recours interne pour toute doléance qu'un individu peut présenter sur le terrain de la Convention : il doit s'agir d'un grief défendable, au regard de celle-ci (voir les arrêts Boyle et Rice c. Royaume-Uni du 27 avril 1988, série A n o 131, p. 23, § 52, et Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n o 172, p. 14, § 31). La Cour relève qu'en l'espèce aucun argument tiré de la Convention n'a été clairement développé par le requérant dans les conclusions qui donnèrent lieu à l'arrêt de la cour d'appel de Colmar du 19 septembre 1996. Si l'article 6 de la Convention a été visé par le requérant devant les juridictions internes,

c'est uniquement à l'appui des conclusions qui donnèrent lieu à l'arrêt du 19 mars 1998. Force est d'ailleurs de constater que le requérant s'est contenté de viser l'article 6 de la Convention sans exposer de raisonnement pertinent en lien avec cette disposition. Il s'ensuit que le requérant n'a pas pu, par un simple visa, mettre en mesure la cour d'appel de se prononcer sur un éventuel moyen tiré de l'article 6 de la Convention. Dès lors, l'obligation de motivation qui pèse sur les juges internes ne saurait, quelle que soit son étendue, trouver à s'appliquer lorsque le requérant n'a pas clairement exposé ses griefs devant les juridictions internes.

Par conséquent, le requérant n'ayant pas mis en mesure la cour d'appel de statuer sur un moyen tiré de l'article 6 de la Convention, il ne saurait contester l'arrêt de la Cour de cassation qui a, par la suite, considéré que tout moyen du pourvoi tiré de l'article 6 de la Convention était nouveau et, par suite, irrecevable devant elle. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé I. Cabral Barreto Greffière Président