LEFEBVRE c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
LEFEBVRE c. FRANCE (CtEDO, 2004)
SECȚIUNEA A DOUA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
a cererei nr. 64013/00
prezentate de Daniel LEFEBVRE
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședindu-se la 16 noiembrie într-o cameră compusă din:
MM. I. Cabral Barreto, președinte,
J.-P. Costa,
R. Türmen,
V. Butkevych,
M. Ugrekhelidze,
Mesdames E. Fura-Sandström,
D. Jočienė, judeci,
și dna S. Dollé, greffière de secțiune,
Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă la 23 octombrie 2000,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, dna. Daniel Lefebvre, este cetățean francez, născut în 1945 și domiciliat la Strasbourg. Este reprezentat în fața Curții de dna R. Huffschmitt, avocat la Strasbourg.
A. Circumstanțele cazului
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează:
Reclamantul este negustor ambulant (VRP) de meserie. În cadrul activității sale profesionale, mai multe plângeri cu constituire de parte civilă au fost depuse împotriva sa pentru escrocherie. Deși o primă procedură a dus la eliberarea sa la finele unei hotărâri pronunțate de tribunalul de correctie din Strasbourg la 21 aprilie 1988, alte plângeri bazate pe aceeași violare au fost depuse împotriva sa, în urma cărora reclamantul a fost din nou pus în examen.
a. În prima instanță
Prin hotărâre pronunțată în lipsă la 7 septembrie 1989, a fost declarat vinovat de escrocherie și condamnat la plata unei amenzi de 5.000 franci francezi (FRF) și la despăgubiri ale părților civile.
Cu toate acestea, drepturile unei părți civile au fost rezervate.
Hotărârea pronunțând asupra intereselor datorate acestei părți civile a fost pronunțată la 1 iunie 1993 de tribunalul de instanță mare din Strasbourg, pronunțând din nou în lipsă, care a condamnat reclamantul să despăgubească partea civilă în cauză.
La 13 ianuarie 1995, reclamantul a fost notificat conform actului datornic o comandă de plată, în executarea hotărârii pronunțate în lipsă la 1 iunie 1993.
Reclamantul susține că abia cu ocazia acestei notificări a luat cunoștință de decizia pronunțată în lipsă la 1 iunie 1993. Afirmă că a cerut apoi copia hotărârii din 7 septembrie 1989 pe care ar fi cunoscut-o în aprilie 1995.
La 17 ianuarie 1995, a depus opoziție împotriva hotărârii din 1 iunie 1993, și la 28 aprilie 1995 împotriva hotărârii din 7 septembrie 1989.
La 4 aprilie 1995, tribunalul de instanță mare din Strasbourg, pronunțând iterativ în lipsă asupra opoziției la hotărârea din 1 iunie 1993, a șters cauza din rol pentru următoarele motive:
"(...) Considerând că interesatul nu s-a prezentat la ședința de azi, care i-a fost indicată ca fiind cea a dezbaterii orale la 4 aprilie 1995; că opoziția pe care o depusese la 17 ianuarie 1995 este prin urmare nulă și hotărârea din 1 iunie 1993 va fi deplin efectivă; (...)"
La 5 octombrie 1995, tribunalul de instanță mare din Strasbourg, pronunțând asupra opoziției la hotărârea din 7 septembrie 1989, a declarat opoziția inadmisibilă pentru următoarele motive:
"(...) Considerând că este constant că prin hotărâre din 7 septembrie 1989 notificată procuraturii la 20 noiembrie 1989, inculpatul era declarat vinovat de escrocherie (...);
Considerând că în conformitate cu dispozițiile articolului 492-2 (citit: art. 492, alineatul al doilea) din codul de procedură penală, opoziția atât în ceea ce privește interesele civile, cât și condamnarea penală rămâne admisibilă până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei (...);
Considerând că în cauza de față opoziția regularizată la 28 aprilie 1995 nu mai este admisibilă în raport cu dispozițiile precitate deoarece prescripția pedepsei și-a făcut efectul (...);
Considerând că, pe de altă parte, prescripția pedepsei, care face opoziția inadmisibilă, se opune examinării de către tribunal a dispozițiilor hotărârii cu privire la interesele civile care se prescriu doar după treizeci de ani; (...)"
Reclamantul a apelat împotriva acestor două hotărâri.
b. În apel
Pentru susținerea apelurilor sale, reclamantul a depus următoarele concluzii:
"art. 492-2 din codul de procedură penală prevede că 'opoziția rămâne admisibilă până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei, atât în ceea ce privește interesele civile, cât și condamnarea penală'.
Dar Curtea de Casație (Penal. 10 februarie 1970 și Penal. 17 ianuarie 1973) a declarat după o jurisprudență constantă că termenul de opoziție prevăzut de art. 492-2 din codul de procedură penală nu poate fi aplicat hotărârilor care se pronunță doar asupra acțiunii civile. (...)
Pare normal ca pentru a obține revizuirea hotărârii cu privire la interesele civile, trebuie să se demonstreze că delictul de escrocherie nu este constituit.
De asemenea, Curtea va trebui, fără a se pronunța asupra fondului (acțiunea publică împotriva escrocherii este prescrisă), să accepte să revisualizeze fondurile cauzei pentru a constata că delictul de escrocherie nu era constituit pentru M. Lefebvre (proba care a dus la hotărârea principală din 7 septembrie 1989).
Dacă Curtea ar respinge apelul (și opoziția) împotriva hotărârii (...) din 1 iunie 1993, aceasta ar reveni la a admite (...) [că] o persoană poate fi condamnată (...) fără să fi putut vreodată să se apere.
(...)"
La 19 septembrie 1996, curtea de apel din Colmar a comasat cele două proceduri contestate și a confirmat în toate dispozițiile hotărârea din 5 octombrie 1995, în esență pentru următoarele motive:
"Considerând că pe fond, este necesar să se reamintească că prin hotărâre în lipsă din 7 septembrie 1989 notificată procuraturii la 20 noiembrie 1989, tribunalul de correctie din Strasbourg a declarat Daniel Lefebvre vinovat de escrocherie (...)
Considerând că pronunțând asupra opoziției depuse la 28 aprilie 1995, este pe bună dreptate că primii judeci au aplicat corect termenii clari și precisi ai articolului 492 din codul de procedură penală și au declarat inadmisibilă opoziția formată după expirarea termenilor de prescripție a pedepsei (...)"
Curtea de apel din Colmar a suspendat totuși pronunțarea asupra unei părți a apelului depus împotriva hotărârii din 4 aprilie 1995, invitând reclamantul să prezinte concluziile sale cu privire la interesele părții civile interesate.
Concluziile pe care reclamantul le-a depus în fața curții de apel privind această din urmă parte civilă au fost în esență următoarele:
"(...) hotărârea din 7 septembrie 1989 părea a fi notificată procuraturii în noiembrie 1991, opoziția din 28 aprilie 1995 împotriva acestei hotărâri era admisibilă, ca fiind formată în termenul de 5 ani al prescripției pedepsei (...).
Hotărârea din 19 septembrie 1996 a confirmat totuși hotărârile din 4 aprilie și 5 octombrie 1995. (...)
Cu toate acestea, M. Lefebvre i se opune o condamnare fără să fi putut vreodată să se apere, și aceasta în contravention cu dispozițiile articolului 6 (...) și articolului 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (...)
M. Lefebvre este prin urmare bine-întemeiat în (...) a declara inadmisibile (...) concluziile părții civile (...)"
La 19 martie 1998, curtea de apel din Colmar a confirmat în integrul hotărârea din 4 aprilie 1995. Reclamantul a depus revizuire cu privire la fiecare dintre hotărârile menționate mai sus datate din 19 septembrie 1996 și din 19 martie 1998.
c. La Curtea de Casație
Pentru susținerea revizuirilor sale, reclamantul a depus următoarele concluzii:
"(...) pe de o parte, (...) [M. Lefebvre] nu poate fi condamnat, chiar și civil, fără să fi fost vreodată informat despre urmăriri dirigite împotriva sa, nici să fi putut prezenta cea mai mică apărare, (...) în fața instanțelor de judecată care l-au condamnat astfel, fără ca el să fi fost vreodată ascultat, după ce au declarat opoziția sa inadmisibilă ca fiind tardivă;
(...) pe de altă parte, în concluziile sale în cauza de apel, M. Lefebvre se prevălea în mod expres cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului (...) curtea de apel a lăsat acest mijloc fără niciun răspuns. (...)"
De asemenea, a depus următoarele observații suplimentare:
"(...) curtea de apel s-a limitat să indice că hotărârea menționată a fost notificată procuraturii la 20 noiembrie 1989, în timp ce M. Lefebvre menționa în concluziile sale că această notificare nu s-a produs decât în noiembrie 1991; (...) nicio urmă a actului de notificare procuraturii [nu figurează] în dosarul depus la Curtea de Casație (...) [astfel încât] Curtea de Casație nu este în măsură să verifice dacă prescripția termenului de opoziție era, sau nu, dobândită la 28 aprilie 1995 (...)"
Prin hotărâre pronunțată la 11 mai 2000, Curtea de Casație a respins revizuirile reclamantului pentru următoarele motive:
"(...) Considerând că reclamantul nu poate critica curtea de apel pentru a fi reținut că hotărârea din 7 septembrie 1989 fusese notificată la 20 noiembrie 1989, deoarece în concluziile depuse în regulă, nu contestase această dată;
Considerând, pe de altă parte, că în concluziile sale, Daniel Lefebvre s-a limitat la a cita art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale fără a trage o consecință juridică (...);
De unde rezultă că mijloacele sunt noi, și ca atare, inadmisibile; (...)"
B. Dreptul și practica internă relevantă
Dreptul intern relevant
art. 133-3 din codul penal
"Pedepsele pronunțate pentru un delict se prescriu prin cinci ani consumați de la data în care decizia de condamnare a devenit definitivă"
art. 492 din codul de procedură penală
"Dacă notificarea hotărârii nu a fost făcută persoanei inculpatului, opoziția trebuie formată în termenele de mai jos, care se socotesc de la notificarea hotărârii la domiciliu, la primărie sau la procuratură: zece zile dacă inculpatul locuiește în Franța metropolitană, o lună dacă locuiește dincolo de acest teritoriu.
Cu toate acestea, dacă este vorba despre o hotărâre de condamnare (...) opoziția atât în ceea ce privește interesele civile, cât și condamnarea penală rămâne admisibilă până la expirarea termenilor de prescripție a pedepsei.
În cazurile menționate în alineatul anterior, termenul de opoziție curge de la ziua în care inculpatul a luat cunoștință."
art. 2262 din codul civil
"Toate acțiunile, atât reale, cât și personale, se prescriu prin treizeci de ani, fără ca cel care invocă această prescripție să fie obligat să adducă titlu, sau să i se poată opune excepția dedusă din rea-credință."
Practica internă relevantă
Curtea de Casație, camera penală, 18 februarie 1971
"(...) caracterul penal al condamnării în bani se opune aplicării, în ceea ce o privește (...) a termenului de prescripție trentenar căruia sunt supuse condamnările civile;"
Curtea de Casație, 1-a cameră civilă, 14 ianuarie 2003
"(...) recuperarea sumelor litigioase în vertu a titlurilor executabile, este supusă prescripției de drept comun de 30 de ani."
PRETENȚII
Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge de prescripția recurului său în opoziție, pretinzând că din cauza acestei limitări nu a putut niciodată prezenta apărarea sa împotriva faptelor pentru care a fost declarat vinovat prin hotărârea din 7 septembrie 1989. În plus, potrivit acestuia, prescripția condamnării penale îl împiedică să conteste condamnările civile pronunțate prin aceeași hotărâre, în timp ce acestea nu sunt în principiu încă prescrise.
Invocând art. 13 din Convenție, combinat cu art. 6 al acesteia, reclamantul se plânge că judecătorii de apel nu ar fi răspuns la mijlocul său tirat dintr-o pretinsă violare a articolului 6 al Convenției, lipsind-l astfel de un recurs efectiv. Ca urmare directă, reclamantul se plânge de faptul că hotărârea Curții de Casație care a respins revizuirile sale estimează că mijlocul său tirat din art. 6 al Convenției era nou și deci inadmisibil.
ÎN DREPT
Reclamantul pretinde o violare a articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
"Fiecare are dreptul să-și vadă cauza judecată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî, fie asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil, fie asupra bunului-fondat al oricărei acuzații în materie penală dirigate împotriva sa (...).
Orice inculpat are dreptul în special la:
a - a fi informat (...) despre natura și cauza acuzației pe care este acuzat (...)"
Consideră că nu a putut prezenta apărarea sa în fața condamnărilor pronunțate în lipsă împotriva sa la 7 septembrie 1989, din cauza prescripției condamnării penale, care a dus la expirarea termenilor de opoziție la hotărârea litigioasă (în aplicarea alineatul al 2-lea al articolului 492 din codul de procedură penală). Contestă atât faptul de a nu fi putut se apăra în fața acuzației penale din cauza prescripției menționatei condamnări, cât și faptul de a nu putea contesta condamnările civile pronunțate în hotărârea din 7 septembrie 1989, pentru care susține că nu sunt prescrise.
Curtea reamintește că art. 35 § 1 al Convenției, deși trebuie aplicat "cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv" (a se vedea, în special, Guzzardi c. Italia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 26, § 72), nu impune doar sesizarea instanțelor judiciare interne competente și exercitarea recururilor destinate combaterii unei decizii deja pronunțate: cuprinde în principiu, de asemenea, și în special, obligația de a fi ridicat în formele și termenele prescrise de dreptul intern, plângerile pe care se intenționează să le prezinte mai târziu la Strasbourg (a se vedea idem, pp. 25-27, §§ 71 și 72; Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, § 34; Saïdi c. Franța, hotărâre din 20 septembrie 1993, seria A nr. 216 C, p. 54, § 38; Gasus Dosier –und Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos, hotărâre din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, § 48).
Curtea reamintește, de asemenea, că sarcina sa nu este aceea de a se substitui instanțelor interne cărora le revine în primul rând să interpreteze legislația internă (a se vedea hotărârile Bulut c. Austria din 22 februarie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II, p. 356, § 29, și, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33). Aceasta este valabil mai ales pentru interpretarea normelor de natură procedurală, cum ar fi formele și termenele ce reglementează introducerea unui recurs (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2796, § 31, Pérez de Rada Cavanilles c. Spania din 28 octombrie 1998, Culegere 1998, p. 3255, § 43). Cu privire mai în special la organizarea termenilor de prescripție, Curtea reamintește că jurisprudența sa a prevăzut întotdeauna lăsarea Statelor cu o largă marjă de apreciere în acest domeniu, în special prin faptul că acești termeni sunt considerați ca limitări implicit admise ale "dreptului de acces la un tribunal" servesc pentru a garanta securitatea juridică și a preveni utilizarea elementelor de probă incomplete din cauza timpului scurs (a se vedea în special Stubbings și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 22 octombrie 1996, Culegere 1996-IV, §§ 50-57; Calvelli și Ciglio c. Italia [MC], nr. 32967/96, §§ 54-56, CEDO 2002-I; și mai ales Vo c. Franța [MC], nr. 53924/00, § 92, CEDO 2004).
Curtea reamintește în sfârșit că ar fi contrar caracterului subsidiaru al sistemului Convenției ca un reclamant, neglijând un argument posibil cu privire la Convenție, să poată devant autoritățile naționale invoca un alt mijloc pentru a contesta o măsură litigioasă, și ulterior să introducă devant Curte o cerere bazată pe argumentul tirat din Convenție (Van Oosterwijck c. Belgia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, pp. 16-17, §§ 33-34; Azinas c. Cipru [MC], hotărâre din 28 aprilie 2004, nr. 56679/00, § 38).
Curtea observă că reclamantul a fost condamnat atât penal, cât și civil printr-o hotărâre din 7 septembrie 1989 pronunțată în lipsă. Din hotărârea curții de apel din Colmar din 19 septembrie 1996 rezultă că această hotărâre a fost notificată procuraturii la 20 noiembrie 1989.
Cu privire la condamnarea penală, Curtea observă că reclamantul susține că notificarea procuraturii nu a fost efectuată la această dată. Or, chiar și presupunând că ar fi cazul, Curtea constată că această pretenție nu a fost ridicată în fața curții de apel. Într-adevăr, în cadrul procedurii principale pronunțând asupra apelului depus împotriva hotărârii tribunalului de instanță mare din Strasbourg din 5 octombrie 1995 (și care a dat naștere hotărârii curții de apel din Colmar din 19 septembrie 1996), reclamantul a contestat în esență interpretarea dreptului intern de către judecătorii de prima instanță referitor la punctul de plecare al termenului de prescripție. Nu a contestat data notificării hotărârii litigioase. Dacă reclamantul evocă acest punct în concluziile depuse în fața curții de apel, a făcut-o doar în cadrul unei proceduri ulterioare privind interesele unei părți civile, în timp ce latura penală a procedurii fusese deja în întregime soluționată prin hotărârea curții de apel din Colmar din 19 septembrie 1996.
În plus, Curtea observă că alineatul 2 al articolului 492 din codul de procedură penală dispune că în absența notificării unei hotărâri penale pronunțate în lipsă către condamnat însuși, opoziția acestuia rămâne admisibilă până la prescripția pedepsei. Astfel, deoarece termenul de prescripție al delictelor este de cinci ani, curtea de apel constatase că pedeapsa fusese prescrisă la 20 noiembrie 1994, în așa fel că, după cum au concluzionat aceiași judeci, atunci când reclamantul depusese recurul său în opoziție la 28 aprilie 1995, termenul expirase.
Rezultă din aceasta că această parte a pretenției este manifest nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Cu privire la condamnarea civilă, Curtea constată că curtea de apel considerase că, deși o condamnare civilă se prescrie prin treizeci de ani, inadmisibilitatea opoziției exercitate de reclamant împotriva hotărârii tribunalului de instanță mare din Strasbourg din 7 septembrie 1989 din cauza prescripției condamnării penale, se opune unui examen al dispozițiilor menționatei hotărâri în ceea ce o condamnă civil pe reclamant.
Curtea observă că, în concluziile în susținerea apelului depus împotriva hotărârii din 5 octombrie 1995, reclamantul nu a vizat în niciun fel art. 6 din Convenție. Dacă a vizat această dispoziție, a făcut-o doar în concluziile depuse în susținerea apelului format împotriva hotărârii din 4 aprilie 1995 (și care dădură naștere hotărârii din 19 martie 1998). Or, această procedură nu privea decât interese civile în măsura în care latura penală a cauzei fusese deja soluționată de curtea de apel din Colmar în hotărârea sa din 19 septembrie 1996.
În aceste condiții, Curtea consideră că pretenția ridicată devant ea de reclamant din imposibilitatea de a contesta interesele civile ca urmare a prescripției acțiunii penale nu a fost ridicată, chiar și substanțial, devant instanțele interne. Nu consideră totuși necesar să se bazeze pe acest motiv de inadmisibilitate a acestei părți a pretenției, aceasta fiind oricum inadmisibilă pentru următoarele motive.
Într-adevăr, Curtea reamintește că interpretarea dreptului intern, în speță chestiunea de a ști dacă inadmisibilitatea opoziției, datorată prescripției condamnării penale, împiedică contestarea condamnării civile, aparține în primul rând instanțelor interne (a se vedea hotărârile Bulut c. Austria și, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, precitate). Aceasta este deosebit de valabil, după cum este cazul în speță, pentru termenii de prescripție, care constituie limitări implicit admise ale "dreptului de acces la un tribunal", pentru care Statele se bucură de o largă marjă de apreciere (a se vedea în special hotărârile Stubbings și alții c. Regatul Unit, Calvelli și Ciglio c. Italia [MC] și Vo c. Franța [MC], precitate).
Rezultă din aceasta că această parte a pretenției este, de asemenea, manifest nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Reclamantul pretinde, combinat cu art. 6 § 1 al Convenției precitați, o violare a articolului 13 care dispune în dispozițiile sale relevante:
"Fiecare a cărui drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv devant o instanță națională, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale"
Consideră că nu a avut dreptul la un recurs efectiv în măsura în care curtea de apel nu răspunse la mijlocul seu tirat dintr-o violare a articolului 6 din Convenție.
Curtea observă imediat că această pretenție tinde să conteste în esență absența răspunsului curții de apel la un mijloc pretins a fi ridicat de reclamant și tirat din art. 6 din Convenție.
Reamintește că, conform jurisprudenței sale, dacă această dispoziție obliga tribunalele să motiveze deciziile, nu poate fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk c. Țările de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). Extinderea acestei datorii poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărui caz (a se vedea Higgins și alții c. Franța, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, § 42 și Garcia Ruiz c. Spania [MC], hotărâre din 21 ianuarie 1999, nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I).
Curtea reamintește, de asemenea, că art. 13 din Convenție nu poate fi interpretat ca cerând un recurs intern pentru orice plângere pe care un individ o poate prezenta pe terenul Convenției: trebuie să fie o pretenție apărabilă, cu privire la aceasta (a se vedea hotărârile Boyle și Rice c. Regatul Unit din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52, și Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).
Curtea observă că în speță niciun argument tirat din Convenție nu a fost clar dezvoltat de reclamant în concluziile care dădură naștere hotărârii curții de apel din Colmar din 19 septembrie 1996. Dacă art. 6 din Convenție a fost vizat de reclamant devant instanțele interne, a fost doar în susținerea concluziilor care dădură naștere hotărârii din 19 martie 1998. Se constatează cu certitudine că reclamantul s-a mulțumit să vizeze art. 6 din Convenție fără a expune un raționament pertinent în legătură cu această dispoziție. Rezultă din aceasta că reclamantul nu a putut, printr-o simplă viză, pune curtea de apel în măsura de se pronunța asupra unui posibil mijloc tirat din art. 6 din Convenție. De aceea, obligația de motivare care cântărește pe judecătorii interni nu poate, oricare ar fi extinderea sa, să se aplice atunci când reclamantul nu a expus clar plângerile sale devant instanțele interne.
În consecință, reclamantul nefiind în măsură să pună curtea de apel în stare să se pronunțe asupra unui mijloc tirat din art. 6 din Convenție, nu poate contesta hotărârea Curții de Casație care consideră că orice mijloc al revizuirii tirat din art. 6 din Convenție era nou și, prin urmare, inadmisibil devant ea.
Rezultă din aceasta că această pretenție este manifest nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste considerente, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
S. Dollé
I. Cabral Barreto
Greffière
Președinte