a cererei nr. 69090/01
prezentate de Raymond NICOLAI
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședindu-se la 19 februarie 2004 într-o cameră compusă din:
MM.
J.-P. Costa,
Mesdames M. Tsatsa-Nikolovska,
H.S. Greve, judeci,
și M. M. Villiger, grefier adjunct de secțiune,
Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă la 24 decembrie 2000,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dna. Raymond Nicolai, este cetățean francez, născut în 1948 și deținut în centrul de detenție de Toul. Este reprezentat de dna C. Krieger, avocat la barou Strasbourg.
Guvernul pârât este reprezentat de M. R. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează:
La 31 martie 2000, reclamantul a fost judecat și condamnat de curtea de asiză din Meurthe-et-Moselle la treisprezece ani de închisoare pentru violuri și agresiuni sexuale agravate.
La 4 aprilie 2000, reclamantul a depus o revizuire împotriva hotărârii de condamnare și, de asemenea, împotriva hotărârii prin care curtea de asiză s-a pronunțat asupra intereselor civile.
Printr-o scrisoare din 14 aprilie 2000, avocatul care l-a apărat în fața curții de asiză i-a explicat că solicitase o copie a hotărârii penale pe care nu o primise încă și l-a invitat să formuleze o cerere de asistență juridică.
1.Cererea de asistență juridică
La 25 aprilie 2000, reclamantul a prezentat o cerere de asistență juridică la biroul de asistență juridică din apropierea Curții de Casație, redactată în felul următor: "Domnule grefier, vă rog binevolența de a aproba o cerere de asistență juridică în fața Curții de Casație pentru a obține un avocat cu delegație..."
Printr-o scrisoare din 27 aprilie 2000, biroul i-a cerut reclamantului să prezinte anumite documente, inclusiv o copie a hotărârii atacate și actul de notificare sau comunicare a acestei hotărâri, precizând că la expirarea termenului de o lună de la primirea acestei corespondențe, va fi condus să tragă consecințele lipsei de comunicare fără motiv legitim a documentelor și informațiilor solicitate.
La 19 mai 2000, reclamantul a trimis mai multe documente solicitate, cu excepția celor referitoare la hotărârea atacată.
Printr-o scrisoare din 31 mai 2000, biroul de asistență juridică i-a solicitat din nou copie a hotărârii atacate, atrăgând atenția că la expirarea unui termen de 15 zile de la primirea acestei scrisori, va fi condus să tragă consecințele lipsei de comunicare, fără motiv legitim, a documentelor și informațiilor solicitate.
La 9 august 2000, avocatul care apăruse reclamantul în fața curții de asiză i-a trimis o copie a hotărârii pronunțate de curtea de asiză și l-a rugat să se asigure că un avocat din Curtea de Casație fusese desemnat de biroul de asistență juridică.
La 22 septembrie 2000, biroul de asistență juridică a respins cererea reclamantului, observând că acesta nu comunicase nici hotărârea atacată, nici actul de notificare sau comunicare a hotărârii atacate, nici hotărârea pronunțată în prima instanță și nu justificase un motiv legitim pentru această lipsă de comunicare.
2.Revizuirea la Curtea de Casație
La 19 aprilie 2000, cancelaria curții de apel de Nancy a transmis dosarul penal la Curtea de Casație.
Printr-o hotărâre din 31 mai 2000, camera penală a Curții de Casație, constatând că procedura fusese regulată și pedeapsa aplicată legal în raport cu faptele declarate constante de curtea de asiză, a respins revizuirea reclamantului pentru lipsa prezentării de mijloace în sprijinul revizuirii.
Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 17 octombrie 2000.
1.Revizuirea la Curtea de Casație
Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală sunt redactate după cum urmează:
art. 568
"Ministerul Public și toate părțile au cinci zile libere după aceea în care a fost pronunțată hotărârea atacată pentru a depune revizuire."
art. 577
"Atunci când cel care depune revizuire este deținut, revizuirea poate fi formată prin intermediul unei declarații către șeful închisorii."
art. 584
"Cel care depune revizuire, fie făcând declarația sa, fie în cei zece zile următori, poate depune, la cancelaria instanței care a pronunțat hotărârea atacată, o notă semnată de el, cuprinzând mijloacele sale de revizuire..."
art. 585
"După expirarea acestui termen, cel condamnat penal care depune revizuire poate transmite nota sa direct la cancelaria Curții de Casație; celelalte părți nu pot beneficia de avantajul acestei dispoziții fără ministerul unui avocat din Curtea de Casație..."
art. 585-1
"Dacă nu se acordă o derogare de către președintele camerei penale, nota celui condamnat penal trebuie să ajungă la cancelaria Curții de Casație nu mai târziu de o lună după data revizuirii. Același lucru este valabil pentru declarația avocatului care se constituie în numele celui care depune revizuire."
Deciziile privind cererile de prelungire nu iau forma unei decizii judiciare, ci a unei corespondențe de natură administrativă. Derogările sunt acordate în cazul în care depășirea termenului stabilit de art. 585-1 din codul de procedură penală nu este imputabilă nici celui care depune revizuire, nici avocatului său. Totuși, cererea de derogare trebuie depusă în termenul repartizat pentru depunerea notei sau constituirea avocatului, cu excepția cazurilor de forță majoră (boală, accident) care pun interesații în imposibilitate de a face o asemenea cerere (Cass. penal. 28 februarie 1994, Penal. 9 decembrie 1997 și Penal. 3 iunie 1998).
art. 590 din codul de procedură penală stabilește:
"Notele conțin mijloacele de revizuire și citează textele de lege ale căror încălcare este invocată. Sunt redactate pe hârtie cu dări, cu excepția cazului în care cel care depune revizuire este condamnat la o pedeapsă penală. Trebuie depuse în termenul repartizat. Nicio notă adițională nu poate fi anexată ulterior depunerii raportului consilierului delegat. Depunerea tardivă a unei note propunând mijloace adiționale poate duce la inadmisibilitatea acesteia."
Jurisprudența a aplicat strict acest text, considerând în mod constant că depunerea notei celui care depune revizuire sau constituirea avocatului acestuia, în afara termenului, împiedică Curtea de Casație să fie sesizată cu mijloacele dezvoltate de aceștia (Penal. 1 februarie 1994, Penal. 15 ianuarie 1997 și Penal. 22 martie 2000). Cu toate acestea, chiar și atunci când Curtea de Casație nu examinez notele depuse cu întârziere, verifică din oficiu că procedura este regulată și că pedeapsa a fost aplicată legal.
Stabilirea unui termen legal pentru depunerea notelor adiționale a urmat hotărârii Vacher c. Franța pronunțată la 29 noiembrie 1996 de Curtea Europeană, care estimase că dispozițiile codului de procedură penală, prin faptul că nu stabileau un termen pentru cel care depune revizuire nereprezentant prin avocat la Consiliile Juridice pentru prezentarea notei, nu respectau art. 6 al Convenției.
art. 604 din codul de procedură penală stabilește:
"Curtea de Casație, în orice materie penală, coreccională sau de poliție, poate pronunța cu privire la revizuire, imediat după expirarea unui termen de zece zile de la primirea dosarului la Curtea de Casație..."
art. 2, alineatul 1 al legii din 10 iulie 1991 privind asistența juridică:
"Persoanele fizice ale căror resurse sunt insuficiente pentru a-și exercita drepturile în fața tribunalelor pot beneficia de asistență juridică. Această asistență este totală sau parțială."
art. 33 din decretul din 19 decembrie 1991, care pune în aplicare legea din 10 iulie 1991:
"Cererea de asistență juridică este depusă sau trimisă de către interesat sau de către orice mandatar la biroul de asistență juridică. Conține următoarele informații: (...) 2. obiectul cauzei în justiție, însoțit de o expunere succintă a motivelor sale; (...)"
art. 34 din decretul din 19 decembrie 1991, care pune în aplicare legea din 10 iulie 1991:
"Reclamantul trebuie să anexeze la această cerere: (...) 2. După caz, copie a hotărârii împotriva căreia intenționează să facă un recurs sau a titlului pe care dorește să-l execute (...)"
Cererea de asistență juridică nu întrerupe termenii procedurii penale. În cazurile de urgență sau atunci când procedura pune în pericol condițiile esențiale de viață ale reclamantului, admiterea provizorie la asistența juridică poate fi pronunțată de către președintele biroului de asistență juridică sau de instanța competentă (art. 20 al legii din 10 iulie 1991 și art. 62 și următoarele din decret).
Potrivit Guvernului, din practica instituită de biroul de asistență juridică din apropierea Curții de Casație rezultă că admiterea provizorie este sistematic acordată în materie penală celor condamnați care depun o revizuire, pentru a le permite să beneficieze efectiv de o asistență juridică, ținând seama de gradul înalt de tehnicitate pe care necesită acest tip de recurs și de scurtitatea termenilor de procedură.
În caz de admitere provizorie, un memorandum este trimis avocatului astfel desemnat, care este invitat să-l returneze în termenul de cincisprezece zile de la punerea dosarului la dispoziția sa de către cancelaria camerei penale și în care exprimă opinia sa asupra existenței posibile a unui mijloc serios de revizuire. În cazul în care propune un mijloc serios de revizuire, trebuie să procedeze la depunerea notei adiționale înainte de expirarea termenului repartizat de către consilierul raportor.
Biroul de asistență juridică nu este obligat de decizia de admitere provizorie și poate refuza asistența juridică după admiterea provizorie.
1.Invocând în esență art. 6 § 3 al Convenției, reclamantul se plânge că revizuirea sa a fost respinsă sub pretextul că nu prezentase niciun mijloc, deși nu i s-a precizat niciodată că trebuie să prezinte o notă adițională și că biroul de asistență juridică nu se pronunțase încă asupra cererii sale de asistență juridică. Adaugă că termenul extrem de scurt între depunerea revizuirii și decizia de respingere de către Curtea de Casație, și anume două luni, a prejudiciat drepturile sale de apărare.
2.Invocând art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge că prin respingerea revizuirii sale sub motiv că nu prezentase niciun mijloc, deși termenul pentru prezentarea documentelor în cadrul cererii de asistență juridică era încă deschis și că nu era încă în posesia acestor documente, Curtea de Casație l-a privat de singurul recurs intern de care dispunea împotriva hotărârii curții de asiză din Meurthe-et-Moselle.
1.Reclamantul se plânge de respingerea, într-un termen extrem de scurt, a revizuirii sale, pentru lipsa prezentării de mijloace, deși nu i s-a precizat niciodată că trebuie să prezinte o notă adițională și că biroul de asistență juridică nu se pronunțase încă asupra cererii sale de asistență juridică. Pretinde o încălcare a art. 6 § 3 al Convenției, dar Curtea consideră că pretenția sa se referă mai degrabă la o chestiune de acces la tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției care, în partea sa relevantă, se citește după cum urmează:
"Fiecare are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către un tribunal (...) care să hotărască (...) asupra bunului-fondat al oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa."
Ca măsură preliminară, Guvernul reamintește că în dreptul francez revizuirea constituie o cale de recurs particularitate care are scopul de a anula hotărâri pronunțate în încălcarea legii și nu de a rejudeca faptele cazului. De asemenea, subliniază că ministerul unui avocat nu este cerut pentru cei condamnați în materie penală care doresc să depună o revizuire. Explică că stabilirea unor reguli legale privind prezentarea revizuirilor stabilește un echilibru între dreptul de recurs în fața Curții de Casație, care este foarte larg deschis, și necesitatea de a garanta securitatea juridică. Termenul pentru depunerea notelor este proporțional cu natura revizuirii care se referă doar la chestiuni de drept și are scopul de a garanta o bună administrare a justiției, asigurând, pe de o parte, egalitatea reclamanților în fața camerei penale a Curții de Casație și, pe de altă parte, favorizând celeritatea instruirii revizuirilor. Cât privește asistența juridică în fața Curții de Casație, Guvernul explică că reclamantul trebuie să depună o expunere succintă a obiectului cauzei în justiție și a motivelor sale, precum și o copie a hotărârii atacate, pentru a permite biroului de asistență juridică să stabilească dacă cererea privește o cauză civilă sau penală, deoarece în primul caz cererea întrerupe termenii, iar în al doilea caz, nu are niciun efect interuptiv.
Or, Guvernul constată că în cauza de față respingerea revizuirii este exclusiv fondată pe lipsa prezentării de către reclamant a unei note cuprinzând mijloace de revizuire. I se impunea să țină seama de termenii stricti de prezentare a notelor prezentând cererea sa de asistență juridică, procedurile de revizuire și asistență juridică fiind complet independente una de cealaltă. Reclamantul a formulat cererea de asistență juridică doar zece zile înainte de expirarea termenului pentru depunerea unei note adiționale și nu a solicitat admiterea provizorie la asistență juridică. În plus, nu a precizat că fusese condamnat de o curte de asiză și că depusese o revizuire împotriva acestei hotărâri. În fine, nu a anexat cererii sale niciun document.
Astfel, în lipsa indicațiilor reclamantului privind natura penală a cauzei, biroul de asistență juridică nu era în măsură să pronunțe din oficiu o admitere provizorie. Curtea de Casație nu a putut decât să se pronunțe asupra revizuirii, constatând că reclamantul nu depusese nicio notă și nu solicitase prelungirea termenului și că niciun avocat nu se constituise pentru el în acest termen.
Guvernul consideră că reclamantul trebuia să respecte aceste dispoziții legale care constituie cerințe atât accesibile, cât și rezonabile. Consideră, în plus, că avocatul care l-a reprezentat în fața curții de asiză nu putea ignora aceste cerințe și ar fi trebuit să-i indice că trebuie să formuleze o cerere de admitere provizorie.
În concluzie, consideră că reclamantul nu poate invoca o lipsă de acces la Curtea de Casație, atunci când carența sa culpabilă, sau a avocatului său din fața curții de asiză, este la originea situației litigioase.
Reclamantul consideră că observațiile Guvernului nu rezistă unui examen practic al dosarului. Subliniază, într-adevăr, că a doua scrisoare, datată 31 mai 2000, pe care i-a trimis-o biroul de asistență juridică, îi acordă un termen de cincisprezece zile și că hotărârea de respingere pronunțată de Curtea de Casație poartă aceeași dată. Astfel, înainte de expirarea termenului pentru prezentarea anumitor documente precisamente pentru desemnarea unui avocat care ar putea-l ajuta să redacteze nota adițională și să fundamenteze revizuirea, aceasta este respinsă pentru lipsa de fundament.
A fost privat, prin urmare, de mijloacele de a prezenta nota sa și nu a putut exercita dreptul său de acces la tribunal.
Ca măsură subsidiară, adaugă că era în imposibilitate materială de a prezenta hotărârea atacată și actul de notificare a acesteia, întrucât nu era în posesia acestor documente și, fiind încarcerat, i era materialmente imposibil atât să se prezinte la cancelaria curții de asiză, cât și la avocatul său. Consideră că nu i se poate reproșa că s-a dezinteresat de urmărirea cererii sale de asistență juridică și consideră că se afla într-un caz de forță majoră, întrucât nu cunoștea dispozițiile legale invocate de Guvern și nu avea niciun mijloc de a ști că trebuia să prezinte o cerere de derogare.
Subliniază, în continuare, că Guvernul a precizat bine că cei condamnați care depun revizuire în fața Curții de Casație beneficiază sistematic de o admitere provizorie. Or, el nu a beneficiat și i se reprohează chiar că nu a solicitat-o. Expune că deja solicitase asistență juridică la revizuirea sa împotriva deciziei de trimitere în fața curții de asiză și că obținuse atunci imediat desemnarea unui avocat, fără să fi formulat o cerere de admitere provizorie.
Afirmă în sfârșit că nimeni nu i-a indicat că trebuie să depună o notă adițională în termenul de o lună și că nu este acceptabil să se sancționeze un individ, profan în materie și încarcerat, pentru nerespectarea normelor de procedură pe care nu putea să le cunoască.
În consecință, consideră că pretenția sa este bine fundamentată.
Curtea reamintește că "dreptul la tribunal", dreptul de acces constituind un aspect (a se vedea, în special, Golder c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36), nu este absolut; se prestează unor limitări implicit admise, în special pentru condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece apelează prin natura sa la o reglementare de către Stat care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere (Levages Prestations Services c. Franța, hotărâre din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, p. 1543, § 40). Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justiciabil într-un mod sau într-o măsură atât de mare încât dreptul său de acces la tribunal să fie atins în substanța sa; în fine, se împacă cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, între altele, Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 78-79, § 59 și Bellet c. Franța, hotărâre din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, p. 41, § 31). Curtea reamintește că această reglementare urmărește un scop legitim atunci când asigură o bună administrare a justiției (Levages Prestations Services c. Franța, precitată, §§ 40 și următoarele).
În cauza de față, Curtea observă că revizuirea reclamantului a fost respinsă pentru lipsa de fundament. Conform art. 585-1 din codul de procedură penală, nota celui condamnat penal trebuie să ajungă la cancelaria Curții de Casație nu mai târziu de o lună după data revizuirii, cu excepția derogării acordate de președintele camerei penale. Conform practicii, acordarea unei asemenea derogări este subordonată, cu excepția cazului particular al forței majore, depunerii unei cereri pentru o derogare în termenul legal, fundamentată pe un motiv legitim de amânare și independent de voința celui care depune revizuire sau a avocatului acestuia.
Or, o reglementare privind termenii la care trebuie respectați pentru a forma un recurs urmărește sigur o bună administrare a justiției (cererea nr. 10857/84, decizie a Comisiei din 15 iulie 1986, Decizii și rapoarte (DR) 48, p. 106; cererea nr. 11122/84, decizie a Comisiei din 2 decembrie 1985, DR 45, p. 246). În cauza de față, Curtea observă că biroului de asistență juridică nu i s-au furnizat niciun element care să-i permită să înțeleagă că reclamantul fusese condamnat de o curte de asiză și care să-i permită, în consecință, să-l admită din oficiu provizoric la beneficiile asistenței juridice. De asemenea, observă că reclamantul nu a cerut președintelui camerei penale a Curții de Casație ca o derogare la termenul legal de o lună să-i fie acordată.
Din elementele dosarului rezultă că, atunci când s-a pronunțat asupra revizuirii, camera penală ignora existența unei cereri de asistență juridică depuse de reclamant. În mod similar, biroul de asistență juridică, când a respins cererea reclamantului, ignora natura penală a procedurii în cauză.
Curtea recunoaște că reclamantul este profan în materie și că avocatul lui din fața curții de asiză nu l-a informat complet și eficient cu privire la procedura din fața Curții de Casație. Consideră, cu toate acestea, că normele relative la termenul de revizuire sunt suficient de clare și previzibile și prezintă o claritate și o coerență suficiente (a contrario, De Geouffre de la Pradelle c. Franța, hotărâre din 16 decembrie 1992, seria A nr. 253-B, și Bellet c. Franța, precitată). Consideră, prin urmare, că nu poate fi reproșat nici biroului de asistență juridică că nu a admis provizoric reclamantul la asistență juridică, nici camerei penale a Curții de Casație că s-a pronunțat înainte de decizia biroului de asistență juridică.
În fine, nu a fost adusă atingere substanței dreptului de acces al reclamantului la tribunal, deoarece, în ciuda absenței unei note adiționale în sprijinul revizuirii, camera penală a Curții de Casație a verificat din oficiu că procedura litigioasă era regulată și că pedeapsa infligată reclamantului a fost aplicată legal.
Ținând seama de aceste elemente, Curtea consideră că reclamantul nu a suferit obstacole derizorii la accesul la Curtea de Casație. Rezultă din aceasta că această pretenție trebuie respingă ca fiind manifest nefondată, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
2.Reclamantul se plânge că prin respingerea revizuirii sale sub motiv că nu prezentase niciun mijloc, deși termenul pentru prezentarea documentelor în cadrul cererii de asistență juridică era încă deschis și că nu era încă în posesia acestor documente, Curtea de Casație l-a privat de singurul recurs intern de care dispunea împotriva hotărârii curții de asiză din Meurthe-et-Moselle. Invocă art. 2 din Protocolul nr. 7, care se citește după cum urmează:
"1. Fiecare declarat vinovat de o infracțiune penală de către un tribunal are dreptul ca declarația de vinovăție sau condamnarea să fie examinată de către o instanță superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2.Acest drept poate fi supus unor excepții pentru infracțiunile minore, după cum sunt definite de lege, sau atunci când interesatul a fost judecat în prima instanță de cea mai înaltă instanță judiciară sau a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale."
Considerând că dispozițiile art. 6 § 1 al Convenției nu au fost încălcate prin aplicarea regulii enunțate la art. 585-1 din codul de procedură penală, Guvernul consideră că nici cele ale art. 2 din Protocolul nr. 7 nu au fost.
Reluând observațiile făcute cu privire la pretenția anterioară, reclamantul consideră că art. 2 din Protocolul nr. 7 a fost încălcat în cauza de față.
Ținând seama de concluzia la care Curtea tocmai a ajuns cu privire la art. 6 § 1 al Convenției și ținând seama de faptul că argumentele avansate de părți sunt aceleași cu cele examinate în contextul acestei pretenții anterioare, Curtea ajunge la aceeași concluzie ca pentru aceasta.
Din aceste considerente, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Mark Villiger
Ireneu Cabral Barreto
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
69090/01
présentée par Raymond NICOLAI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 19 février 2004 en une chambre composée de
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
J.
Hedigan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
H.S.
Greve,
juges
,
et de M. M. V
illiger,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 décembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Raymond Nicolai, est un ressortissant français, né en 1948 et détenu au centre de détention de Toul. Il est représenté par M
e
C.
Krieger, avocate au barreau de Strasbourg.
Le gouvernement défendeur est représenté par M.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 31 mars 2000, le requérant fut jugé et condamné par la cour d'assises de Meurthe-et-Moselle à treize ans de réclusion criminelle pour viols et agressions sexuelles aggravés.
Le 4 avril 2000, le requérant se pourvut en cassation à l'encontre de l'arrêt de condamnation ainsi qu'à l'encontre de l'arrêt par lequel la cour d'assises s'était prononcée sur les intérêts civils.
Par une lettre du 14 avril 2000, l'avocat qui l'avait défendu devant la cour d'assises lui expliqua qu'il avait sollicité une copie de l'arrêt pénal dont il n'avait pas encore eu communication, et l'invita à faire une demande d'aide juridictionnelle.
1.La demande d'aide juridictionnelle
Le 25 avril 2000, le requérant présenta une demande d'aide juridictionnelle au bureau d'aide juridictionnelle près la Cour de cassation, ainsi rédigée
: «
Monsieur le greffier, je sollicite de votre bienveillance une demande d'aide juridictionnelle auprès de la Cour de cassation afin d'obtenir un avocat commis d'office (...)
»
Par une lettre du 27 avril 2000, le bureau demanda au requérant de produire certaines pièces, dont une copie de la décision attaquée et l'acte de signification ou de notification de cette décision, en lui précisant qu'à l'expiration du délai d'un mois à partir de la réception de ce courrier, il serait conduit à tirer les conséquences du défaut de communication sans motif légitime des documents et renseignements demandés.
Le 19 mai 2000, le requérant envoya plusieurs pièces demandées à l'exception de celles relatives à l'arrêt attaqué.
Par une lettre du 31 mai 2000, le bureau d'aide juridictionnelle lui demanda à nouveau la copie de la décision attaquée en lui signalant qu'à l'expiration d'un délai de 15 jours courant du jour de la réception de cette lettre, il serait conduit à tirer les conséquences du défaut de communication, sans motif légitime, des documents et renseignements demandés.
Le 9 août 2000, l'avocat qui avait défendu le requérant devant la cour d'assises lui envoya une copie de l'arrêt rendu par la cour d'assises et lui demanda de s'assurer qu'un avocat à la Cour de cassation avait bien été désigné par le bureau d'aide juridictionnelle.
Le 22 septembre 2000, le bureau d'aide juridictionnelle rejeta la demande du requérant en relevant qu'il n'avait communiqué ni la décision attaquée, ni l'acte de signification ou de notification de la décision attaquée ni la décision rendue en première instance, et n'avait pas justifié d'un motif légitime ce défaut de communication.
2.Le pourvoi en cassation
Le 19 avril 2000, le greffe de la cour d'appel de Nancy transmit le dossier pénal à la Cour de cassation.
Par un arrêt du 31 mai 2000, la chambre criminelle de la Cour de cassation, constatant que la procédure avait été régulière et la peine légalement appliquée aux faits déclarés constants par la cour d'assises, rejeta le pourvoi du requérant pour défaut de production de moyens à l'appui du pourvoi.
Cet arrêt fut notifié au requérant le 17 octobre 2000.
B.
Le droit interne pertinent
1.Le pourvoi en cassation
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale sont ainsi libellées
:
Article 568
«
Le ministère public et toutes les parties ont cinq jours francs après celui où la décision attaquée a été prononcée pour se pourvoir en cassation.
»
Article 577
«
Lorsque le demandeur en cassation est détenu, le pourvoi peut être formé au moyen d'une déclaration auprès du chef de l'établissement pénitentiaire.
»
Article 584
«
Le demandeur en cassation, soit en faisant sa déclaration, soit dans les dix jours suivants, peut déposer, au greffe de la juridiction qui a rendu la décision attaquée, un mémoire, signé par lui, contenant ses moyens de cassation (...).
»
Article 585
«
Après l'expiration de ce délai, le demandeur condamné pénalement peut transmettre son mémoire directement au greffe de la Cour de cassation
; les autres parties ne peuvent user du bénéfice de la présente disposition sans le ministère d'un avocat à la Cour de cassation (...).
»
Article 585-1
«
Sauf dérogation accordée par le président de la chambre criminelle, le mémoire du demandeur condamné pénalement doit parvenir au greffe de la Cour de cassation un mois au plus tard après la date du pourvoi.
Il en est de même pour la déclaration de l'avocat qui se constitue au nom d'un demandeur au pourvoi.
»
Les décisions relatives aux demandes de prorogation ne prennent pas la forme d'une décision judiciaire, mais d'un courrier de nature administrative. Les dérogations sont accordées dans le cas où le dépassement du délai fixé par l'article
585-1 du code de procédure pénale n'est imputable ni au demandeur au pourvoi, ni à son avocat. Encore faut-il que la demande de dérogation soit présentée dans le délai imparti pour le dépôt du mémoire ou la constitution d'avocat, sauf cas de force majeure (maladie, accident) plaçant les intéressés dans l'impossibilité de faire une telle demande (Cass.
crim. 28 février 1994, Crim. 9 décembre 1997 et Crim. 3 juin 1998).
L'article
590 du code de procédure pénale dispose
:
«
Les mémoires contiennent les moyens de cassation et visent les textes de loi dont la violation est invoquée.
Ils sont rédigés sur timbre, sauf si le demandeur est un condamné à une peine criminelle.
Ils doivent être déposés dans le délai imparti. Aucun mémoire additionnel n'y peut être joint, postérieurement au dépôt de son rapport par le conseiller commis. Le dépôt tardif d'un mémoire proposant des moyens additionnels peut entraîner son irrecevabilité.
»
La jurisprudence a fait une application stricte de ce texte, considérant de façon constante que le dépôt du mémoire du demandeur au pourvoi ou la constitution de son avocat, hors délai, empêche que la Cour de cassation soit saisie des moyens par eux développés (Crim. 1er février 1994, Crim. 15
janvier 1997 et Crim. 22 mars 2000). Toutefois, même lorsque la Cour de cassation n'examine pas les mémoires déposés tardivement, elle vérifie d'office que la procédure est régulière et que la peine a été légalement appliquée.
La fixation légale d'un délai pour le dépôt des mémoires ampliatifs fait suite à l'arrêt
Vacher c. France
rendu le 29
novembre 1996 par la Cour européenne, qui estimait que les dispositions du code de procédure pénale, en ce qu'elles ne fixaient pas de délai au demandeur au pourvoi non représenté par un avocat aux Conseils pour produire son mémoire, n'étaient pas conformes à l'article 6 de la Convention.
L'article 604 du code de procédure pénale dispose
:
«
La Cour de cassation, en toute affaire criminelle, correctionnelle ou de police, peut statuer sur le pourvoi, aussitôt après l'expiration d'un délai de dix jours à compter de la réception du dossier à la Cour de cassation (...)
»
2.L'aide juridictionnelle
Article 2, alinéa 1 de la loi du 10 juillet 1991 relative à l'aide juridique
«
Les personnes physiques dont les ressources sont insuffisantes pour faire valoir leurs droits en justice peuvent bénéficier d'une aide juridictionnelle. Cette aide est totale ou partielle.
»
Article 33 du décret du 19 décembre 1991, portant application de la loi du 10 juillet 1991
«
La demande d'aide juridictionnelle est déposée ou adressée par l'intéressé ou par tout mandataire au bureau d'aide juridictionnelle.
Elle contient les indications suivantes :
(...) 2. l'objet de la demande en justice, accompagné d'un exposé succinct de ses motifs
; (...)
»
Article 34 du décret du 19 décembre 1991, portant application de la loi du 10 juillet 1991
«
Le requérant doit joindre à cette demande
:
(...) 2. Le cas échéant, copie de la décision contre laquelle il entend exercer un recours ou du titre dont il veut poursuivre l'exécution (...).
»
La demande d'aide juridictionnelle n'interrompt pas les délais de la procédure pénale. Dans les cas d'urgence ou lorsque la procédure met en péril les conditions essentielles de vie du requérant, l'admission provisoire à l'aide juridictionnelle peut être prononcée par le président du bureau d'aide juridictionnelle ou la juridiction compétente (article 20 de la loi du 10
juillet
1991 et articles 62 et suivants du décret).
Selon le Gouvernement, il ressort d'une pratique instaurée par le bureau d'aide juridictionnelle près la Cour de cassation que l'admission provisoire est systématiquement accordée en matière pénale aux condamnés qui forment un pourvoi, afin de leur permettre de bénéficier effectivement d'une assistance juridique, compte tenu du haut degré de technicité qu'exige ce type de recours et de la brièveté des délais de procédure.
En cas d'admission provisoire, un mémorandum est adressé à l'avocat ainsi désigné, qui est invité à le retourner dans le délai de quinze jours suivant la mise à sa disposition du dossier par le greffe de la chambre criminelle et dans lequel il donne son avis sur l'existence éventuelle d'un moyen sérieux de cassation. Dans le cas où il propose un moyen sérieux de cassation, il doit alors procéder au dépôt du mémoire ampliatif avant l'expiration du délai imparti par le conseiller rapporteur.
Le bureau d'aide juridictionnelle n'est pas lié par la décision d'admission provisoire et peut refuser l'aide juridictionnelle après admission provisoire.
1.Invoquant en substance l'article 6 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce que son pourvoi en cassation a été rejeté au prétexte qu'aucun moyen n'avait été produit, alors qu'il ne lui avait jamais été précisé qu'il devait fournir un mémoire complémentaire et que le bureau d'aide juridictionnelle ne s'était pas encore prononcé sur sa demande d'aide juridictionnelle. Il ajoute que le délai extrêmement court entre le dépôt du pourvoi en cassation et la décision de rejet par la Cour de cassation, soit deux mois, a porté atteinte à ses droits de la défense.
2.Invoquant l'article 2 du Protocole n
o
7, le requérant se plaint de ce qu'en rejetant son pourvoi au motif qu'aucun moyen n'avait été produit, alors que le délai de production de pièces dans le cadre de sa demande d'aide juridictionnelle était encore ouvert et qu'il n'était pas encore en possession de ces pièces, la Cour de cassation l'a privé du seul recours interne dont il disposait à l'encontre de l'arrêt de la cour d'assises de Meurthe-et-Moselle.
1.Le requérant se plaint du rejet, dans un délai extrêmement court, de son pourvoi en cassation, pour défaut de production de moyens, alors qu'il ne lui avait jamais été précisé qu'il devait fournir un mémoire complémentaire et que le bureau d'aide juridictionnelle ne s'était pas encore prononcé sur sa demande d'aide juridictionnelle. Il allègue une violation de l'article 6 § 3 de la Convention, mais la Cour estime que son grief a plutôt trait à une question d'accès à un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
A titre liminaire, le Gouvernement rappelle qu'en droit français le pourvoi en cassation constitue une voie de recours particulière qui a pour objet de faire annuler des jugements ou des arrêts rendus en violation de la loi, et non de faire rejuger les faits de l'espèce. Il souligne également que le ministère d'avocat n'est pas exigé pour les condamnés en matière pénale souhaitant se pourvoir en cassation. Il explique que la fixation de règles légales en matière de présentation des pourvois établit un équilibre entre le droit de recours devant la Cour de cassation, qui est très largement ouvert, et la nécessité de garantir la sécurité juridique. Le délai de dépôt des mémoires est proportionné à la nature du pourvoi en cassation qui ne porte que sur les seuls points de droit et vise à garantir une bonne administration de la justice, en assurant, d'une part, l'égalité des demandeurs devant la chambre criminelle de la Cour de cassation et, d'autre part, en favorisant la célérité de l'instruction des pourvois. Quant à l'aide juridictionnelle devant la Cour de cassation, le Gouvernement explique que le demandeur doit déposer un exposé succinct de l'objet de la demande en justice et de ses motifs ainsi qu'une copie de la décision attaquée, afin de permettre au bureau d'aide juridictionnelle de déterminer si la demande concerne une affaire civile ou pénale, puisque dans le premier cas, la demande interrompt les délais alors que dans le second, elle n'a aucun effet interruptif.
Or, le Gouvernement constate qu'en l'espèce le rejet du pourvoi est exclusivement fondé sur l'absence de production par le requérant d'un mémoire contenant des moyens de cassation. Il lui appartenait de tenir compte des délais stricts de présentation des mémoires en présentant sa demande d'aide juridictionnelle, les procédures de pourvoi et d'aide juridictionnelle étant totalement indépendantes l'une de l'autre. Le requérant n'a formé sa demande d'aide juridictionnelle que dix jours avant l'expiration du délai de dépôt d'un mémoire ampliatif et n'a pas demandé à bénéficier d'une admission provisoire à l'aide juridictionnelle. En outre, il n'a pas précisé qu'il avait été condamné par une cour d'assises et qu'il avait formé un pourvoi contre cet arrêt. Enfin, il n'a accompagné sa demande d'aucune pièce.
Ainsi, faute d'indications du requérant sur la nature criminelle de l'affaire, le bureau d'aide juridictionnelle n'était pas en mesure de prononcer d'office une admission provisoire. La Cour de cassation n'a donc pu que statuer sur le pourvoi, en constatant que le requérant n'avait déposé aucun mémoire ni sollicité de prorogation du délai et qu'aucun avocat ne s'était constitué pour lui dans ce délai.
Le Gouvernement estime que le requérant se devait de respecter ces dispositions légales qui constituent des exigences à la fois accessibles et raisonnables. Il estime, en outre, que l'avocat qui l'a représenté devant la cour d'assises ne pouvait ignorer ces exigences et aurait dû lui indiquer qu'il devait faire une demande d'admission provisoire.
En conclusion, il estime que le requérant ne peut invoquer un défaut d'accès à la Cour de cassation, alors que c'est sa carence fautive, ou celle de son avocat devant la cour d'assises, qui est à l'origine de la situation litigieuse.
Le requérant estime que les observations du Gouvernement ne résistent pas à un examen pratique du dossier. Il souligne, en effet, que la seconde lettre, datée du 31 mai 2000, que lui a adressée le bureau d'aide juridictionnelle lui accorde un délai de quinze jours et que l'arrêt de rejet rendu par la Cour de cassation porte la même date. Ainsi, avant l'expiration du délai de production de certaines pièces en vue justement de la désignation d'un avocat qui pourrait l'aider à rédiger son mémoire ampliatif et fonder son pourvoi, celui-ci est rejeté pour défaut de fondement.
Il a dès lors été privé des moyens de produire son mémoire et n'a pas pu exercer son droit d'accès à un tribunal.
A titre subsidiaire, il ajoute qu'il était dans l'impossibilité matérielle de produire la décision attaquée et son acte de notification, puisqu'il n'était pas en possession de ces pièces et qu'incarcéré il lui était matériellement impossible de se rendre tant au greffe de la cour d'assises que chez son avocat. Il estime qu'il ne peut lui être reproché de s'être désintéressé du suivi de sa demande d'aide juridictionnelle, et considère qu'il se trouvait dans un cas de force majeure, puisqu'il ne connaissait pas les dispositions légales invoquées par le Gouvernement et n'avait aucun moyen de savoir qu'il devait présenter une demande de dérogation.
Il souligne ensuite que le Gouvernement a bien précisé que les condamnés qui forment un pourvoi en cassation bénéficient systématiquement d'une admission provisoire. Or, il n'en a pas bénéficié et il lui est même reproché de ne pas l'avoir sollicité. Il expose avoir déjà sollicité l'aide juridictionnelle lors de son pourvoi en cassation contre la décision de renvoi devant la cour d'assises et qu'il avait alors obtenu immédiatement la désignation d'un avocat, sans avoir formulé de demande d'admission provisoire.
Il affirme finalement que personne ne lui a indiqué qu'il devait déposer un mémoire ampliatif dans le délai d'un mois et qu'il n'est pas acceptable de sanctionner un individu, profane en la matière et incarcéré, pour irrespect des règles de procédure dont il ne pouvait avoir connaissance.
En conséquence, il estime son grief bien fondé.
La Cour rappelle que le «
droit à un tribunal
», dont le droit d'accès constitue un aspect (voir, notamment,
Golder c.
Royaume
‑
Uni
, arrêt du 21
février 1975, série
A n
o
18, p.
18, §
36), n'est pas absolu
; il se prête à des limitations implicitement admises, notamment pour les conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat qui jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation (
Levages Prestations Services c.
France
, arrêt du 23
octobre
1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, p.
1543, §
40). Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable d'une manière ou à un point tels que son droit d'accès à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même
; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6
§
1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, entre autres,
Tolstoy Miloslavsky c.
Royaume
‑
Uni
, arrêt du 13
juillet 1995, série
A n
o
316-B, pp.
78-79, §
59 et
Bellet c.
France
, arrêt du 4
décembre 1995, série
A n
o
333-B, p.
41, §
31). La Cour rappelle que cette réglementation poursuit un but légitime lorsqu'elle assure une bonne administration de la justice (
Levages Prestations Services c.
France
, précité, §§ 40 et s.).
Dans le cas d'espèce, la Cour relève que le pourvoi du requérant a été rejeté pour défaut de fondement. Aux termes de l'article
585-1 du code de procédure pénale, le mémoire du demandeur condamné pénalement doit parvenir au greffe de la Cour de cassation un mois au plus tard après la date du pourvoi, sauf dérogation accordée par le président de la chambre criminelle. Selon la pratique, l'octroi d'une telle dérogation est subordonné, sauf le cas particulier de la force majeure, au dépôt d'une demande tendant à une dérogation dans le délai légal, fondée sur un motif légitime de report et indépendant de la volonté du demandeur au pourvoi ou de son avocat.
Or, une réglementation relative aux délais à respecter pour former un recours vise assurément une bonne administration de la justice (requête n
o
10857/84, décision de la Commission du 15 juillet 1986, Décisions et rapports (DR) 48, p. 106
; requête n
o
11122/84, décision de la Commission du 2 décembre 1985, DR 45, p. 246). En l'espèce, la Cour note que n'a été fourni au bureau d'aide juridictionnelle aucun élément lui permettant de comprendre que le requérant avait été condamné par une cour d'assises et lui permettant, en conséquence, de l'admettre d'office provisoirement au bénéfice de l'aide juridictionnelle. Elle note également que le requérant n'a pas demandé au président de la chambre criminelle de la Cour de cassation qu'une dérogation au délai légal d'un mois lui soit accordée.
Il ressort des éléments du dossier que, lorsqu'elle a statué sur le pourvoi, la chambre criminelle ignorait l'existence d'une demande d'aide juridictionnelle déposée par le requérant. De même, le bureau d'aide juridictionnelle, lorsqu'il rejeta la demande du requérant, ignorait la nature criminelle de la procédure concernée.
La Cour reconnaît que le requérant est profane en la matière et que son avocat devant la cour d'assises ne l'a pas informé pleinement et efficacement de la procédure devant la Cour de cassation. Elle estime, pourtant que les règles relatives au délai de pourvoi sont suffisamment claires et prévisibles et présentent une clarté et une cohérence suffisantes (
a
contrario
,
De Geouffre de la Pradelle c.
France
, arrêt du 16
décembre
1992, série
A n
o
253-B, et
Bellet c.
France
, précité). Elle considère, par conséquent, qu'il ne saurait ni être reproché au bureau d'aide juridictionnelle de ne pas avoir admis provisoirement le requérant à l'aide juridictionnelle, ni être reproché à la chambre criminelle de la Cour de cassation d'avoir statué avant la décision du bureau d'aide juridictionnelle.
Enfin, il n'a pas été porté atteinte à la substance même du droit d'accès du requérant à un tribunal puisque, malgré l'absence de mémoire ampliatif à l'appui de son pourvoi, la chambre criminelle de la Cour de cassation a vérifié d'office que la procédure litigieuse était régulière et que la peine infligée au requérant avait été légalement appliquée.
Au vu de ces éléments, la Cour estime que le requérant n'a pas subi d'entraves déraisonnables à l'accès à la Cour de cassation. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.Le requérant se plaint de ce qu'en rejetant son pourvoi au motif qu'aucun moyen n'avait été produit, alors que le délai de production de pièces dans le cadre de sa demande d'aide juridictionnelle était encore ouvert et qu'il n'était pas encore en possession de ces pièces, la Cour de cassation l'a privé du seul recours interne dont il disposait à l'encontre de l'arrêt de la cour d'assises de Meurthe-et-Moselle. Il invoque l'article 2 du Protocole n
o
7, qui se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne déclarée coupable d'une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L'exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.
2.
Ce droit peut faire l'objet d'exceptions pour des infractions mineures telles qu'elles sont définies par la loi ou lorsque l'intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d'un recours contre son acquittement.
»
Considérant que les dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention n'ont pas été méconnues par l'application de la règle énoncée à l'article 585-1 du code de procédure pénale, le Gouvernement estime que celles de l'article 2 du Protocole n
o
7 ne l'ont pas été davantage.
Reprenant les observations faites au regard du précédent grief, le requérant estime que l'article 2 du Protocole n
o
7 a été violé en l'espèce.
Compte tenu de la conclusion à laquelle la Cour vient de parvenir au regard de l'article 6 § 1 de la Convention et compte tenu du fait que les arguments avancés par les parties sont les mêmes que ceux examinés dans le contexte de ce précédent grief, la Cour arrive à la même conclusion que pour celui-ci.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Mark V
illiger
Ireneu
Cabral Barreto
Greffier adjoint
Président