cererii nr. 69116/01
prezentate de Patrick MAYALI
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședind pe 14 decembrie 2004 într-o cameră alcătuită din:
Domenii A.B. Baka, președinte,
J.-P. Costa,
Doamne A. Mularoni,
judecători,
și de doamna S. Dollé, grефieră de secțiune,
Având în vedere cererea susmenționată introdusă pe 27 septembrie 2000,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și acelea prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, domnul Patrick Mayali, este un cetățean francez, născut în 1957 și actualmente deținut la penitenciarul l'Hermitage, la Brest.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 8 ianuarie 1999, cei doi deținuți colocatari cu reclamantul se plânguseră de "atmosfera proastă care domina în celulă". A doua zi, unul dintre ei vorbi unui medic, care informă autoritățile despre existența abuzurilor sexuale. Pe 10 ianuarie 1999, acest deținut vorbi unui dintre șefii serviciului penitenciar. El a depus plângere în aceeași zi împotriva reclamantului și a fost ascultat de poliție.
Reclamantul a fost acuzat că între 15 decembrie 1998 și 10 ianuarie 1999 exercită o atac sexual cu violență, constrângere, amenințare sau surpriză, asupra acestui deținut colocatar, prin efectuarea atouchements de natură sexuală asupra sa.
La cererea parchetului, un expert procedat la un examen psihologic al reclamantului și colocatarului său pe 1 februarie 1999. Aceste examene au fost depuse în dosar, precum și o expertiză psihiatrică a reclamantului realizată pe 19 septembrie 1998 pe ordonanță a unui judecător de instrucție în contextul unei alte cauze.
Printr-o scrisoare din 12 aprilie 1999, deținutul colocatar a indicat că nu va fi prezent la ședere și a format o cerere de despăgubiri și interes morar.
Reclamantul a fost convocat, printr-o citație în persoană, în fața tribunalului de primă instanță penal din Sant-Brieuc la șederea din 22 aprilie 1999. Deținutul colocatar s-a constituit parte civilă la ședere, prin intermediul avocatului său. Reclamantul a comparu și a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu.
Prin sentință din aceeași zi, tribunalul a respins cererea reclamantului de a audia al treilea ocupant al celulei, estimând că aceasta nu prezenta un interes major pentru manifestarea adevărului. Bazîndu-se pe expertizele psihologice și pe afirmațiile reclamantului și ale părții civile, tribunalul l-a declarat pe reclamant vinovat și l-a condamnat la trei ani de închisoare.
Reclamantul a apelat, a repetat că deținutul colocatar era consimțitor, "acționând din interes în speranța că-i va furniza cannabis sau subutex" și a solicitat o confruntare cu acesta. Avocatul său a cerut, de asemenea, audierea celui de-al treilea ocupant al celulei, al unui ocupant anterior al celulei și al șefului de supraveghetor care primise confidențele victimei.
Procurorul general s-a pronunțat și el în favoarea audierii celui de-al treilea ocupant al celulei.
Avocatul părții civile estimă inutilă audierea unui asemenea martor, considerând că manipulările de genul celor denunțate de clientul său pot să nu fie percepute de colocatarii de celulă. El adăugat că clientul său, dezorentat, nu se simțea în stare să suporte o confruntare cu reclamantul.
Deoarece avocatul reclamantului nu putea fi prezent la șederea din 22 aprilie 1999, cauza a fost amânată. Prin ordonanță de administrație pe 12 octombrie 1999, recunoscând că materialitatea faptelor nu era contestată de reclamant, acesta contestând doar că constrânsese colocatarul, curtea de apel Rennes estimă necesară audierea acestuia și a mărturiei celui de-al treilea ocupant al celulei. Ea estimă că audierea celorlalte două persoane, care nu fuseseră martori direcți ai faptelor, era inutilă. Ea a amânat cauza la șederea din 14 decembrie 1999.
"În ciuda diligenței parchetului general", partea civilă și martorul nu au putut fi localizați. Curtea de apel a decis, după ce a dezbătut problema aceasta și a adunat opiniile părților și ale ministerului public, să continue totul aceeași dezbaterile. Partea civilă a fost reprezentată la ședere de avocatul ei.
Pe 4 ianuarie 2000, curtea de apel, confirmând sentința în toate punctele, a pronunciat o hotărâre redactată după cum urmează:
"(...) Aceste fapte trebuie rescris în atmosfera opresivă a unei celule de închisoare. [Reclamantul] posedă o personalitate puternică, manipulatoare, asupra căreia curtea a putut măsura și care este confirmată de observațiile unui raport de expertiză psihologică. O expertiză psihologică a [părții civile] demonstrează, în schimb, un caracter slab, anxios, trist și ușor dominat. Din dosar reiese că victima nu a dat niciodată un consimțământ real relațiilor care i se impuneau. [Reclamantul], cu experiență veche în închisori, a amestecat o combinație de explicații încurcate, violență atât conținută cât și inteligent dozată și speranță de avantaje cum ar fi bani sau droguri, în mod a anihila orice rezistență reală asupra [celei tinere părți civile] care nu a putut reacționa adecvat, simțindu-se în inferioritate față de interlocutorul ei. A putut găsi curajul de a vorbi doar atunci când colocatarul lor s-a luat la ceartă cu [reclamantul].
În aceste condiții, [reclamantul] nu poate susține serios că victima sa era pe deplin consimțitoare. Dimpotrivă, trebuie constatat că, depășind mult ceea ce s-ar putea califica drept "curte" asiduu, dar totuși licit, a impus atouchements printr-un sistem de constrângere consolidat de confinarea inerentă închisoririi. (...)"
Reclamantul s-a pourvuit în casație.
Printr-o scrisoare din 14 iunie 2000, avocatul la Consilii, desemnat la titlul ajutorului juridic provizoriu, după examinarea dosarului, a indicat avocatului reclamantului estima că recursul era lipsit de orice șansă de succes. El s-a explicat după cum urmează:
"(...) Declarația de vinovăție apare legal justificată în vederea faptelor suveran constate de judecătorii de fond (...).
Mai precis, dacă este fără îndoială extrem de regretabil că [colocatarii deținuți ai reclamantului] nu au fost ascultați cum curtea ordonase totuși (...), nu putem cu toate acestea face o plângere utilă în fața Curții de Casație.
Într-adevăr, nu există nici o atingere a drepturilor apărării în sensul articolului 6 § 3 d) din Convenție (...) atunci când judecătorii sunt în imposibilitate de a proceda la audierea martorilor cu acuzare și descărcători (Cass. Crim, 13 iunie 1991 (...)).
Și aceasta este cazul în prezent, deoarece hotărârea constată că "în ciuda diligenței parchetului general, aceste două persoane (...) nu au putut totuși fi localizate. (...)"
Reclamantul nu a cunoscut scrisoarea acestei până după 15 iunie 2000, dată expirării termenului de care dispunea pentru a depune o memorandă suplimentară în sprijinul declarației sale de recurs.
Printr-o scrisoare din 15 iunie 2000, avocatul la Consilii informă, de asemenea, Curtea de Casație a deciziei sale, luate după examinarea atentă a dosarului, de a nu depune o memorandă suplimentară.
Prin hotărâre din 28 iunie 2000, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre de respingere, precizând că hotărârea era regulară în formă și că faptele suveran constate justificau calificarea și pedeapsa.
Camera penală a Curții de Casație a enunțat ca principiu că atunci când sunt legal cerute și martori cu acuzare nu au fost niciodată confruntați cu acuzatul în decursul procedurii, judecătorii de fond trebuie să ordoneze audierea contradictorie, cu excepția imposibilității pe care le aparține să precizeze cauza sau atunci când apare că audierea nu ar fi de nici un interes pentru manifestarea adevărului (hotărâri de casație din 22 martie 1989, 25 mai 1992 și 4 iunie 1998). Ea a precizat că dispozițiile articolului 6 § 3 d) din Convenție se aplică cererii de confruntare a acuzatului cu victima.
Ea a enunțat apoi criteriile pe care le aplică pentru aprecierea compatibilității unui refuz de audiență a martorilor cu acuzare sau de confruntare cu victima cu cerințele articolului 6 § 3 d) din Convenție: acuzatul nu poate invoca o încălcare a acestei dispoziții în caz de refuz de audiență al martorului de curtea de apel pentru că declarația de vinovăție nu se bazează exclusiv pe marturia aceasta (hotărâri din 24 octombrie 1989, 26 septembrie 2001 și 3 decembrie 2003), pe de altă parte, judecătorii de fond trebuie să justifice deciziile de refuz precizând că circumstanțele particulare fac obstacol confruntării sau sunt de natură s-o lipească de forță probatoare (hotărâre din 21 ianuarie 1991).
Printr-o hotărâre din 13 iunie 1991, Curtea de Casație a estimat că justifică decizia sa, în regard articolului 6 § 3 d), o curte de asisență care, pentru a respinge o cerere de amânare a cauzei din cauza absenței martorilor a căror audiență a fost cerută, enunță pe de o parte că rezultă din cercetări efectuate în execuția mandatelor pe care le-a décernat că acești martori nu aveau domiciliu cunoscut și era în consecință imposibil de asigura comparența lor, și pe de altă parte, că această audiență, în vederea rezultatelor instrucției la ședere, nu părea necesară manifestării adevărului. În această cauză, curtea de asisență ordonase o amânare a pronunțării asupra cererii de amânare până la finalizarea șederii și, după audierea celorlalți martori și citirea depozițiilor la ședere, observase că audiența lor nu era necesară manifestării adevărului. De asemenea, observase că concluziile depuse de apărare nu susțineau că acuzatul nu fusese niciodată confruntat cu cei doi martori lipsiți.
Curtea de Casație estimă, de asemenea, într-o cauză de proxenetism agravat, că justifică decizia de refuz de audiență a martorilor cu acuzare, judecătorii care, pe de o parte, observă că aceștia au fost deja ascultați de anchetatori și/sau judecătorul de instrucție și că acuzatul, care a avut prin consilii posibilitate de a lua cunoștință de dosar, a avut tot loisrul de a se explica asupra declarațiilor lor și, pe de altă parte, expun că, dat fiind data faptelor și timpul scurs, era de temut că o nouă audiență să nu fie de nici un interes pentru manifestarea adevărului, acești martori, din cauza stării lor, au putut suferi presiuni de natură să-i facă să revină asupra declarațiilor anterioare (hotărâre din 8 februarie 1990).
În legătură cu problema particulară a confruntărilor cu victimele agresiLaunch sexuale, Curtea de Casație estimă că drepturile apărării sunt respectate pentru că avocații acuzatului, care rămânseseră în sală atunci când victima fusese ascultată in camera de consiliu, au avut facultatea de a întreba partea civilă și că, în plus, acuzatul însuși, instruit al declarațiilor făcute în absența sa, nu ceruse confruntare (hotărâre din 23 februarie 2000). În schimb, ea casă o hotărâre a unei curți de apel considerând că acuzațiile părții civile pretinde că a fost victimă a unui atent la pudoare nu puteau fi singure reținute ca dovadă a vinovăției acuzatului, deci prin abținere de audiarea martorului cu acuzare (și victimă) care se retractase de mai multe ori și de a-l confrunta cu partea civilă și cu acuzatul, curtea de apel privase aceasta din urmă de un proces echitabil (hotărâre din 25 mai 1992).
GRIEF
Invocând art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost niciodată confruntat cu partea civilă și din faptul că al treilea ocupant al celulei nu a fost niciodată ascultat.
Reclamantul se plânge că nu a putut întreba sau face întrebări martorilor cu acuzare și invocă art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul să-și vadă cauza ascultată în mod echitabil, (...) de către un tribunal (...) care se va pronunța (...) asupra bunei întemeieri a oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa.
(...)
3.Orice persoană acuzată are dreptul în special la:
(...)
d) să întrebe sau să facă întrebări martorilor cu acuzare și să obțină convocarea și audierea martorilor de descărcare în aceleași condiții ca martori cu acuzare."
1.Privind admisibilitatea cererii
Guvernul reproche reclamantului să nu s-a prevăzut în fața Curții de Casație a încălcării acestei dispoziții din cauza absenței confruntării cu victima și martorul deținut colocatar. El estimează într-adevăr că un recurs însoțit de un asemenea mijloc ar fi constituit un recurs efectiv și accesibil, jurisprudența Curții de Casație fiind accesibilă și constantă.
El subliniază că Curtea de Casație procedează, caz după caz, la examinarea detaliată a circumstanțelor cauzei, respectând un just echilibru între interesele apărării și dificultățile care pot exista în audierea martorilor sau victimei. Guvernul estimează în consecință că concluzia avocatului la Consilii cu privire la absența șansei de succes a recursului nu se impunea. Deci, acest recurs era efectiv. Dar era și accesibil pentru reclamant, în ciuda scrisorii avocatului la Consilii.
Guvernul reamintește în acest sens că reprezentarea prin avocat nu era obligatorie în prezent și că reclamantul beneficiase totuși de ajutorul juridic. Or, neglijențele sau erorile comise de acest avocat desemnat la titlul ajutorului juridic nu saurait fi puse în sarcina statului pârât.
El susține, de asemenea, că reclamantul putea trece peste nondepunerea memorandei de către avocat depunând el însuși o memorandă.
El subliniază în fine că Curtea de Casație verifică totuși că hotărârea era regulară și că pedeapsa fusese legal pronunțată.
El concluzionează că recursul în casație era efectiv și accesibil și că, nefiind invocat în fața Curții de Casație grievul pe care-l ridică astazi în fața Curții, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne.
Reclamantul subliniază că Curtea de Casație a avut posibilitatea de a verifica că, atât în primă instanță cât și în apel, a cerut totdeauna să fie confruntat cu partea civilă și ca magistrații să poată audia cel de-al treilea ocupant al celulei.
Reclamantul explică, de asemenea, că nu putea materialmente depune o memorandă suplimentară în fața Curții de Casație având cunoștință a scrisorii avocatului la data expirării termenului. El estimează pe de altă parte că președintele camerei penale ar fi putut să-i acorde un termen suplimentar pentru a putea depune o memorandă personală.
Reclamantul subliniază, de asemenea, inaccesibilitatea dreptului aplicabil procedurii penale care l-a împiedicat să reclamă recunoașterea drepturilor sale cele mai fundamentale.
Curtea reamintește că, conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Totuși, trebuie aplice această regulă cu o anumită flexibilitate și fără formalismul excesiv. Ea admis, de altfel, că regula epuizării căilor de recurs interne nu se acomodează unei aplicări automate și nu reveste caracter absolut; în controlul respectării ei, trebuie ținut cont de circumstanțele cauzei. Aceasta înseamnă în special că Curtea trebuie să țină seama în mod realist nu doar de recursurile prevăzute în teorie în sistemul juridic al Părții Contractante în chestiune, ci și de contextul juridic și politic în care se situează, precum și de situația personală a reclamantului (Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-VI, § 53). Ea trebuie deci să se strădui să caute dacă, dat fiind ansamblul circumstanțelor cauzei, reclamantul a făcut tot ceea ce se putea rasonabil aștepta de la el pentru a epuiza căile de recurs interne (Aksoy c. Turcia, citat anterior, § 54).
În prezenta cauză, Curtea recunoaște că reprezentarea prin avocat nu era obligatorie dar observă că ajutorul juridic a fost acordat reclamantului.
Ea observă că avocatul la Consilii desemnat la titlul ajutorului juridic estimă, după examinarea dosarului și referindu-se la jurisprudența Curții de Casație, că recursul era lipsit de orice șansă de succes și a trimis prin fax avocatului reclamantului, cu o zi înainte de data expirării termenului de depunere a memorandei suplimentare, o scrisoare indicând că nu o va depune.
Ea observă apoi că în ciuda cunoașterii tardive a acestei scrisori, reclamantul, atunci deținut, și-a menținut recursul și Curtea de Casație l-a respins, estimând că hotărârea atacată era regulară în formă și că faptele suveran constate justificau calificarea și pedeapsa.
Curtea estimă, în lumina celor de mai sus, că reclamantul poate fi considerat ca având epuizat căile de recurs interne conform articolului 35 § 1 din Convenție. Prin urmare, excepția de neepuizare ridicată de Guvern trebuie respingă.
2.Privind bunul temei al cererii
Guvernul susține că autoritățile judiciare au luat toate măsurile posibile pentru a permite comparența martorilor.
Parchetul general a citat al treilea deținut colocatar la ultima adresă cunoscută pentru această ședere. Cercetările efectuate de oficial de justiție în octombrie 1999 au arătat că această persoană locuia acum într-alt oraș. Parchetul general l-a atunci citat prin act de oficiu la această nouă adresă, care s-a dovedit a fi un hotel în care nu mai locuia. Aparent, nici vecini, nici secția de poliție, nici primăria nu au putut furniza indicații oficialului pe noua adresă.
Parchetul general a citat, de asemenea, partea civilă pe 18 octombrie 1999 la ultima adresă cunoscută, un centru de găzduire. Cercetări efectuate de oficial la acest centru și gendarmeriei locale nu i-au permis să-l regăsească, acesta fiind fără domiciliu, nici rezidență, nici muncă cunoscute.
Guvernul adăugă că în măsura în care adresa martorului nu era cunoscută, curtea de apel nu putea să-l constrângă să comparează prin forța publică și că, chiar presupunând că avocatul nu cunoștea adresa exactă a părții civile sau nu putea să o divulge, partea civilă manifestase dorința de a nu fi confruntată cu reclamantul.
Guvernul adăugă că dreptul "acuzatului" de a fi confruntat cu un martor cu acuzare nu este absolut; excepții sunt posibile, pentru că contradictoriul este respectat, drepturile apărării nu sunt restrânse excesiv, și că, considerată în ansamblu, procedura reveste un caracter echitabil. Se referă în particular la hotărârea Artner c. Austria din 28 august 1992.
În orice caz, Guvernul estimează că drepturile apărării reclamantului nu au fost restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile articolului 6 din Convenție, pentru că acesta avea posibilitate de a contesta mărturie, depunerea și credibilitatea părții civile altfel decât prin confruntare și curtea de apel nu bazase o măsură determinantă pe depunerile persoanelor pe care reclamantul dorea să le întrebe sau să facă întrebări. Într-adevăr, reclamantul cunoștea martorul și partea civilă, deoarece împărțiseră aceeași celulă, și fusese asistat de un avocat care fusese copia a dosarului complet al procedurii. Guvernul subliniază că reclamantul contestă prin concluzii mărturie și credibilitatea părții civile.
Guvernul adăugă că autoritățile judiciare naționale se bazaseră pe un fascicul de elemente care coraborează mai mult declarațiile victimei pe absența consimțământului decât a celor, inverse, ale reclamantului: lipsa contestării materialității actelor, expertizele psihologice, contextul opresiv al unei celule de închisoare, faptul că partea civilă se încredință unui șef de serviciu al stabilimentului penitenciar, diferența de vârstă și de parcurs "judiciaire" și faptul că reclamantul recunoscuse propunere 1.000 franci victimei (pentru ca relația să continuie potrivit lui, pentru ca să tacă potrivit victimei).
Guvernul precizează că anchetă a fost diligențată în termen scurt și expertizele realizate mai puțin de două luni după fapte dau o iluminare credibilă a personalității protagoniștilor în acea epocă. El estimează că era curajos din partea victimei să depună plângere în timp ce era încă închisă și să-și mențină plângerea pe tot parcursul procedurii. Insistă în final asupra notelor de ședere a tribunalului de primă instanță din care reiese recunoașterea reclamantului "de a-și folosi și abaza puterea asupra" victimei.
Guvernul estimează în consecință că imposibilitate de întreba victima și al treilea ocupant al celulei nu restricționa drepturile apărării reclamantului în mod incompatibil cu art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție.
Reclamantul estimează, pe de altă parte, că autoritățile judiciare nu au căutat cu adevărat persoanele pe care doreau confruntare la ședere. El subliniază că nici un agent sau oficial de poliție judiciară nu fusese cerut de procurorul Republicii. El estimează, de asemenea, că o căutare la organismele care versează prestații sociale ar fi ușor permis de a reîntâlni aceste persoane. El contestă apoi, referindu-se la modul de viață a victimei, caracterul impresionabil.
El afirmă că partea civilă nu a fost niciodată ascultată conform modalităților menționate de Guvern și că colocatarul lor nu a fost niciodată ascultat, chiar dacă încă mai era deținut o vreme după depunerea plângerii.
Privind fundamenturile condamnării sale, reclamantul precizează că fusese achitat în cauza pentru care ordonase o primă expertizie psihologică atașată procedurii litigioase în prezent și estimează că condamnarea se bazează esențial pe declarațiile victimei și pe menținerea lor pe tot parcursul procedurii. El critică poziția Guvernului subliniind că în mediul inchis și în materie de moravuri, e acuzatul și nu acuzația care se găsește în poziție periculoasă.
El estimează în consecință că faptul de a nu putea întreba sau face întrebări reclamantului și principal martorului a avut cu adevărat drept consecință restricționarea gravă a garanțiilor articolului 6 din Convenție.
Curtea estimă, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest grief pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la aceast stadiu al examinării cererii, dar necesită examinare pe fond; rezultă că acest grief nu saurait fi declarat vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.
Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară cererea admisibilă, cu toți mijloacele de fond rezervate.
A.B. Baka
Grефieră
Președinte
de la requête n
o
69116/01
présentée par Patrick MAYALI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 décembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
I.
Cabral Barreto
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
A.
Mularoni
,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 septembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Patrick Mayali, est un ressortissant français, né en 1957 et actuellement détenu à la maison d'arrêt l'Hermitage, à Brest.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 8 janvier 1999, les deux codétenus du requérant se plaignirent de la «
mauvaise ambiance qui régnait dans la cellule
». Le lendemain, l'un d'eux parla à un médecin, lequel informa les autorités de l'existence de sévices sexuels. Le 10 janvier 1999, ce codétenu parla à l'un des chefs de service pénitentiaire. Il porta plainte le même jour contre le requérant et fut entendu par la police.
Le requérant fut prévenu d'avoir entre le 15 décembre 1998 et le 10
janvier
1999 exercé une atteinte sexuelle avec violence, contrainte, menace ou surprise, sur ce codétenu, en procédant sur lui à des attouchements de nature sexuelle.
Sur réquisitions du parquet, un expert procéda à un examen psychologique du requérant et de son codétenu le 1
er
février 1999. Ces examens furent versés au dossier, ainsi qu'une expertise psychiatrique du requérant réalisée le 19 septembre 1998 sur ordonnance d'un juge d'instruction dans le cadre d'une autre affaire.
Par une lettre du 12 avril 1999, le codétenu indiqua qu'il ne se présenterait pas à l'audience et forma une demande de dommages et intérêts.
Le requérant fut convoqué, par une citation à personne, devant le tribunal correctionnel de Sant-Brieuc à l'audience du 22 avril 1999. Le codétenu se constitua partie civile à l'audience, par l'intermédiaire de son avocat. Le requérant comparut et fut assisté d'un avocat commis d'office.
Par un jugement du même jour, le tribunal rejeta la demande du requérant d'entendre le troisième co-occupant de la cellule, estimant que cela ne présentait pas d'intérêt majeur pour la manifestation de la vérité. S'appuyant sur les expertises psychologiques et les dires du requérant et de la partie civile, le tribunal déclara le requérant coupable et le condamna à trois ans d'emprisonnement.
Le requérant fit appel, répéta que le codétenu était consentant, «
agissant par intérêt dans l'espoir qu'il lui fournisse du cannabis ou du subutex
» et sollicita une confrontation avec lui. Son avocat demanda également l'audition du troisième co-occupant de la cellule, d'un occupant précédant de la cellule et du surveillant chef qui avait recueilli les confidences de la victime.
L'avocat général se prononça également en faveur de l'audition du troisième co-occupant de la cellule.
L'avocat de la partie civile estima inutile d'entendre un tel témoignage, estimant que les manipulations du genre de celles dénoncées par son client peuvent ne pas être perçues par les compagnons de cellule. Il ajouta que son client, désorienté, ne se sentait pas de force à supporter une confrontation avec le requérant.
L'avocat du requérant ne pouvant être présent à l'audience du 22
avril
1999, l'affaire fut renvoyée. Par un arrêt avant dire droit du 12
octobre 1999, reconnaissant que la matérialité des faits n'était pas contestée par le requérant, celui-ci contestant uniquement avoir contraint son co-détenu, la cour d'appel de Rennes estima nécessaire d'entendre ce dernier ainsi que le témoignage du troisième occupant de la cellule. Il estima que l'audition des deux autres personnes, qui n'avaient pas été témoins directs des faits, était inutile. Elle renvoya l'affaire à l'audience du 14 décembre 1999.
«
Malgré les diligences du parquet général
», la partie civile et le témoin ne purent être localisés. La cour d'appel décida, après avoir débattu de ce problème et recueilli les avis des parties et du ministère public, de poursuivre tout de même les débats. La partie civile fut représentée à l'audience par son avocat.
Le 4 janvier 2000, la cour d'appel, confirmant le jugement en tous points, rendit un arrêt rédigé comme suit
:
«
(...) Ces faits sont à replacer dans l'atmosphère oppressante d'une cellule de prison. Le [requérant] possède une personnalité forte, manipulatrice, dont la cour a pu prendre la mesure et qui est confirmée par les observations d'un rapport d'expertise psychologique. Une expertise psychologique de [la partie civile] démontre au contraire un caractère faible, anxieux, triste et facilement dominé. Il ressort du dossier que la victime n'a jamais donné un consentement réel aux relations qui lui étaient imposées. Le [requérant], vieil habitué des prisons, a manié un mélange d'explications embrouillées, de violence à la fois contenue et savamment dosée et d'espoir d'avantages tels que de l'argent ou de la drogue, de façon à annihiler toute résistance réelle chez [la] jeune [partie civile] qui n'a pu réagir de manière adéquate, se sentant en état d'infériorité par rapport à son interlocuteur. Il n'a pu trouver le courage de parler que lorsque leur compagnon de cellule s'est pris de brouille avec le [requérant].
Dans ces conditions, le [requérant] ne peut sérieusement soutenir que sa victime était pleinement consentante. Il échet au contraire de constater que, outrepassant largement ce que l'on pourrait qualifier de «
cour
» assidue, mais encore licite, il a imposé des attouchements par un système de contrainte renforcé par le confinement inhérent à l'emprisonnement. (...)
»
Le requérant se pourvut en cassation.
Par une lettre du 14 juin 2000, l'avocat aux Conseils, désigné au titre de l'aide juridictionnelle provisoire, après examen du dossier, indiqua à l'avocat du requérant estimer que le pourvoi était dénué de toute chance de succès. Il s'expliqua comme suit
:
«
(...) La déclaration de culpabilité apparaît légalement justifiée au vu des faits souverainement constatés par les juges du fond (...).
Plus précisément, s'il est sans nul doute hautement regrettable que [les co-détenus du requérant] n'aient pas été entendus comme la cour l'avait pourtant ordonné (...), nous ne pouvons cependant nous en faire utilement un grief devant la Cour de cassation.
En effet, il n'y a aucune atteinte aux droits de la défense au sens de l'article 6 § 3 d) de la Convention (...) lorsque les juges sont dans l'impossibilité de faire procéder à l'audition des témoins à charge et à décharge (Cass. Crim, 13 juin 1991 (...)).
Et tel est le cas en l'espèce, puisque l'arrêt constate que «
malgré les diligences du parquet général, ces deux personnes (...) n'ont cependant pu être localisées. (...)
»
Le requérant n'eut connaissance de cette lettre qu'après le 15 juin 2000, date d'expiration du délai dont il disposait pour déposer un mémoire ampliatif à l'appui de sa déclaration de pourvoi.
Par une lettre du 15 juin 2000, l'avocat aux Conseils informa également la Cour de cassation de sa décision, prise après examen minutieux du dossier, de ne pas produire de mémoire ampliatif.
Par un arrêt du 28 juin 2000, la Cour de cassation rendit un arrêt de rejet, précisant que l'arrêt était régulier en la forme et que les faits souverainement constatés justifiaient la qualification et la peine.
B.
La pratique interne pertinente
La chambre criminelle de la Cour de cassation a énoncé comme principe que lorsqu'ils sont légalement requis et que les témoins à charge n'ont jamais été confrontés à l'accusé au cours de la procédure, les juges du fond doivent ordonner l'audition contradictoire, sauf impossibilité dont il leur appartient de préciser la cause ou lorsqu'il apparaît que l'audition ne serait d'aucun intérêt pour la manifestation de la vérité (arrêts de cassation des 22
mars 1989, 25 mai 1992 et 4 juin 1998). Elle a précisé que les dispositions de l'article 6 § 3 d) de la Convention s'appliquent à la demande de confrontation de l'accusé avec la victime.
Elle a ensuite énoncé les critères qu'elle applique pour apprécier la compatibilité d'un refus d'audition de témoins à charge ou de confrontation avec la victime avec les exigences de l'article 6 § 3 d) de la Convention
: le prévenu ne peut invoquer une violation de cette disposition en cas de refus d'audition du témoin par la cour d'appel dès lors que la déclaration de culpabilité ne repose pas exclusivement sur ce témoignage (arrêts des 24
octobre 1989, 26
septembre 2001 et 3 décembre 2003), par contre, les juges du fond doivent justifier leurs décisions de refus en précisant qu'elles circonstances particulières font obstacle à la confrontation ou sont de nature à la priver de force probante (arrêt du 21 janvier 1991).
Par un arrêt du 13 juin 1991, la Cour de cassation a estimé que justifie sa décision, au regard de l'article 6 § 3 d), une cour d'assises qui, pour rejeter une demande de renvoi de l'affaire en raison de l'absence des témoins dont l'audition avait été réclamée, énonce d'une part qu'il résulte des recherches effectuées en exécution des mandats d'amener qu'elle avait décernés que ces témoins étaient sans domicile connu et qu'il était en conséquence impossible d'assurer leur comparution, et d'autre part, que cette audition, au vu des résultats de l'instruction à l'audience, n'apparaissait pas nécessaire à la manifestation de la vérité. Dans cette affaire, la cour d'assises avait ordonné un sursis à statuer sur la demande de renvoi jusqu'à l'achèvement de l'audience et, après l'audition des autres témoins et la lecture des dépositions à l'audience, avait relevé que leur audition n'était pas nécessaire à la manifestation de la vérité. Elle avait également relevé que les conclusions déposées par la défense ne soutenaient pas que l'accusé n'avait jamais été confronté aux deux témoins défaillants.
La Cour de cassation a également estimé, dans une affaire de proxénétisme aggravé, que justifient leur décision de refus d'audition de témoins à charge, les juges qui, d'une part, relèvent que ceux-ci ont déjà été entendus par les enquêteurs et/ou le juge d'instruction et que le prévenu, qui a eu par ses conseils la possibilité de prendre connaissance du dossier, a eu tout le loisir de s'expliquer sur leurs déclarations et, d'autre part, exposent que, compte tenu de la date des faits et du temps écoulé, il était à craindre qu'une nouvelle audition ne soit d'aucun intérêt pour la manifestation de la vérité, ces témoins, en raison de leur état, ayant pu subir des pressions de nature à les faire revenir sur leurs déclarations antérieures (arrêt du 8
février
1990).
Concernant la question particulière des confrontations avec les victimes d'agressions sexuelles, la Cour de cassation a estimé que les droits de la défense sont respectés dès lors que les avocats de l'accusé, qui sont demeurés dans la salle lorsque la victime a été entendue à huis clos, ont eu la faculté d'interroger la partie civile et qu'au surplus l'accusé lui-même, instruit des déclarations faites en son absence, n'a pas sollicité de confrontation (arrêt du 23 février 2000). En revanche, elle a cassé un arrêt d'une cour d'appel considérant que les accusations de la partie civile prétendant avoir été victime d'un attentat à la pudeur ne pouvaient être à elles seules retenues comme preuve de la culpabilité du prévenu, de sorte qu'en s'abstenant d'entendre le témoin à charge (également victime) qui s'était plusieurs fois rétracté et de le confronter à la partie civile et au prévenu, la cour d'appel avait privé ce dernier d'un procès équitable (arrêt du 25 mai 1992).
GRIEF
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant se plaint de n'avoir jamais été confronté à la partie civile et du fait que le troisième occupant de la cellule n'a jamais été entendu.
Le requérant se plaint de n'avoir pu interroger ou faire interroger les témoins à charge et invoque l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge.
»
1.Quant à la recevabilité de la requête
Le Gouvernement reproche au requérant de ne pas s'être prévalu devant la Cour de cassation de la violation de cette disposition du fait de l'absence de confrontation avec la victime et le témoin co-détenu. Il estime en effet qu'un pourvoi assorti d'un tel moyen aurait constitué un recours effectif et accessible, la jurisprudence de la Cour de cassation étant accessible et constante.
Il souligne que la Cour de cassation procède, au cas par cas, à un examen détaillé des circonstances de l'espèce, en veillant à ce qu'un juste équilibre soit ménagé entre les intérêts de la défense et les difficultés qu'il peut y avoir à entendre les témoins ou la victime. Le Gouvernement estime en conséquence que la conclusion de l'avocat aux Conseils sur l'absence de chance de succès d'un pourvoi en cassation ne s'imposait pas. Ainsi, ce recours était effectif. Mais il était également accessible pour le requérant, nonobstant la lettre de son avocat aux Conseils.
Le Gouvernement rappelle à cet égard que la représentation par avocat n'était pas obligatoire en l'espèce et que le requérant a tout de même bénéficié de l'aide juridictionnelle. Or, les négligences ou les erreurs commises par cet avocat désigné au titre de l'aide juridictionnelle ne sauraient être mises à la charge de l'Etat défendeur.
Il soutient également que le requérant pouvait passer outre la non production du mémoire par son avocat en déposant lui-même un mémoire.
Il souligne finalement que la Cour de cassation a néanmoins vérifié que l'arrêt était régulier et que la peine avait été légalement prononcée.
Il conclut que le pourvoi en cassation était effectif et accessible et que, n'ayant pas invoqué devant la Cour de cassation le grief qu'il soulève aujourd'hui devant la Cour, le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes.
Le requérant souligne que la Cour de cassation a eu la possibilité de vérifier que tant en première instance qu'en appel, il a toujours demandé à être confronté à la partie civile et à ce que les magistrats puissent entendre le troisième occupant de la cellule.
Le requérant explique également qu'il ne pouvait matériellement pas déposer de mémoire ampliatif devant la Cour de cassation ayant eu connaissance de la lettre de son avocat le jour même de clôture du délai de dépôt. Il estime par contre que le président de la chambre criminelle aurait pu lui octroyer un délai supplémentaire pour qu'il puisse déposer un mémoire personnel.
Le requérant souligne également l'inaccessibilité du droit applicable à la procédure pénale qui l'a empêché de réclamer la reconnaissance de ses droits les plus fondamentaux.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après épuisement des voies de recours internes. Toutefois, elle doit appliquer cette règle avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif. Elle a de plus admis que la règle de l'épuisement des voies de recours internes ne s'accommode pas d'une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu
; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause. Cela signifie notamment que la Cour doit tenir compte de manière réaliste non seulement des recours prévus en théorie dans le système juridique de la Partie contractante concernée, mais également du contexte juridique et politique dans lequel ils se situent ainsi que de la situation personnelle du requérant (
Aksoy c.
Turquie
, arrêt du 18
décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
VI, §
53). Elle doit donc s'attacher à rechercher si, compte tenu de l'ensemble des circonstances de l'espèce, le requérant a fait tout ce qu'on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes (
Aksoy c.
Turquie
, précité, § 54).
En l'espèce, la Cour reconnaît que la représentation par avocat n'était pas obligatoire mais note que l'aide juridictionnelle a été accordée au requérant.
Elle relève que l'avocat aux Conseils désigné au titre de l'aide juridictionnelle a estimé, après avoir examiné le dossier et en se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation, que le pourvoi était dénué de toute chance de succès et a faxé à l'avocat du requérant, la veille de la date d'expiration du délai de dépôt du mémoire ampliatif, une lettre indiquant qu'il n'en déposerait pas.
Elle relève ensuite que malgré sa connaissance tardive de cette lettre, le requérant, alors détenu, a maintenu son pourvoi et que la Cour de cassation l'a rejeté, estimant que l'arrêt attaqué était régulier en la forme et que les faits souverainement constatés justifiaient la qualification et la peine.
La Cour estime, à la lumière de ce qui précède, que le requérant peut être considéré comme ayant épuisé les voies de recours internes au regard de l'article 35
§
1 de la Convention. Dès lors, l'exception de non épuisement soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.
2.Quant au bien-fondé de la requête
Le Gouvernement soutient que les autorités judiciaires ont pris toutes les mesures possibles pour permettre la comparution des témoins.
Le parquet général a fait citer le troisième codétenu à sa dernière adresse connue pour cette audience. Les recherches effectuées par l'huissier de justice en octobre 1999 ont montré que cette personne résidait dorénavant dans une autre ville. Le parquet général l'a alors fait citer par acte d'huissier à cette nouvelle adresse, qui s'est révélée être un hôtel dans lequel elle ne séjournait plus. Apparemment ni les voisins, ni le commissariat, ni la mairie n'ont pu fournir d'indications à l'huissier sur sa nouvelle adresse.
Le parquet général a également fait citer la partie civile le 18
octobre
1999 à sa dernière adresse connue, un centre d'hébergement. Les recherches effectuées par l'huissier auprès de ce centre et de la gendarmerie locale ne lui ont pas permis de le retrouver, celui-ci étant sans domicile, ni résidence, ni travail connus.
Le Gouvernement ajoute que dans la mesure où l'adresse du témoin n'était pas connue, la cour d'appel ne pouvait pas le contraindre à comparaître par la force publique et que, même à supposer que l'avocat ne connaissait pas l'adresse exacte de la partie civile ou ne pouvait pas la divulguer, la partie civile avait manifesté son souhait de ne pas être confrontée au requérant.
Le Gouvernement ajoute que le droit de l'«
accusé
» d'être confronté à un témoin à charge n'est pas absolu
; des exceptions sont possibles, dès lors que le contradictoire est respecté, que les droits de la défense ne sont pas restreints de manière excessive, et que, considérée dans son ensemble, la procédure revêt un caractère équitable. Il se réfère en particulier à l'arrêt
Artner c. Autriche
du 28 août 1992.
En tout état de cause, le Gouvernement estime que les droits de la défense du requérant n'ont pas été restreints d'une manière incompatible avec les garanties de l'article 6 de la Convention, parce que celui-ci avait la possibilité de contester le témoignage, la déposition et la crédibilité de la partie civile autrement que par la confrontation et que la cour d'appel ne s'est pas fondée dans une mesure déterminante sur des dépositions faites par les personnes que le requérant souhaitait interroger ou faire interroger. En effet, le requérant connaissait le témoin et la partie civile, puisqu'ils avaient partagé la même cellule, et avait été assisté d'un avocat qui avait eu une copie de l'entier dossier de la procédure. Le Gouvernement souligne que le requérant a contesté par voie de conclusions le témoignage et la crédibilité de la partie civile.
Le Gouvernement ajoute que les juridictions nationales se sont appuyées sur un faisceau d'éléments qui corroborent davantage les déclarations de la victime sur son absence de consentement que celles, inverses, du requérant
: l'absence de contestation de la matérialité des actes, les expertises psychologiques, le contexte oppressant d'une cellule de prison, le fait que la partie civile se soit confiée à un chef de service de l'établissement pénitentiaire, la différence d'âge et de parcours «
judiciaire
» et le fait que le requérant ait reconnu avoir proposé 1
000 francs à la victime (pour que leur relation continue selon lui, pour qu'il se taise selon la victime).
Le Gouvernement précise que l'enquête a été diligentée dans des brefs délais et que les expertises réalisées moins de deux mois après les faits donnent un éclairage crédible de la personnalité des protagonistes à cette époque. Il estime qu'il était courageux de la part de la victime de porter plainte alors qu'elle était encore incarcérée et de maintenir sa plainte tout au long de la procédure. Il insiste finalement sur les notes d'audience du tribunal correctionnel desquelles ressort la reconnaissance du requérant d'«
avoir usé et abusé de son pouvoir sur
» la victime.
Le Gouvernement estime en conséquence que l'impossibilité d'interroger la victime et le troisième occupant de la cellule n'a pas restreint les droits de la défense du requérant de manière incompatible avec l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention.
Le requérant estime, par contre, que les autorités judiciaires n'ont pas véritablement recherché les personnes auxquelles il souhaitait être confronté à l'audience. Il souligne qu'aucun agent ou officier de police judiciaire n'a été requis par le procureur de la République. Il estime également qu'une recherche auprès des organismes qui versent les prestations sociales aurait facilement permis de retrouver ces personnes. Il conteste ensuite, en se référant au mode de vie de la victime, son caractère impressionnable.
Il affirme que la partie civile n'a jamais été entendue selon les modalités évoquées par le Gouvernement et que leur co-détenu n'a jamais été entendu, alors même qu'il avait encore été détenu un certain temps après le dépôt de plainte.
Concernant les fondements de sa condamnation, le requérant précise qu'il avait été relaxé dans l'affaire pour laquelle avait été ordonnée une première expertise psychologique jointe à la procédure litigieuse en l'espèce et estime que sa condamnation repose essentiellement sur les déclarations de la victime et sur leur maintien tout au long de la procédure. Il critique la position du Gouvernement en soulignant qu'en milieu carcéral et en matière de mœurs, c'est l'accusé et non l'accusation qui se retrouve dans une position dangereuse.
Il estime en conséquence que le fait de ne pas avoir pu interroger ou faire interroger le plaignant et le principal témoin a bien eu pour conséquence de restreindre gravement les garanties de l'article 6 de la Convention.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président