SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7638/06 prezentate de Pierre MARTEL împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 21 iunie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, J.-P. Costa, e. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, I. Ziemel, I. Berro-Lefevre, judecători, și de domnul S. Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 februarie 2006, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Pierre Martel, este un resortisant francez, născut în 1966 și rezident în Cagnes-sur-Mer. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 27 august 2001, reclamantul a fost desemnat ca avocat de către domnul A. pentru a-l apăra într-un dosar penal.
Printr-o scrisoare din 18 septembrie 2001, un alt avocat, dl G., l-a informat pe reclamant că dl A. la mandatat în vederea asigurării apărării sale alături de reclamant, în vederea audierii dlui A. de către instanța de judecată. Reclamantul a acuzat primirea acestei informații și l-a informat pe dl A. La 18 iulie 2002, reclamantul a adresat o scrisoare domnului G. în care a indicat că tribunalul pendinte îl informase pe domnul G. că dl G. solicitase restituirea de 32 500 de franci francezi (FRF). El a făcut opoziție în mâinile domnului G. pentru o sumă de 3 420 de euro (EUR) pe care dl A. i-o datora.
La 6 august 2002, reclamantul a indicat din nou dlui G. că serviciile procurorului general provin din informații conform cărora decizia de restituire a echivalentului de 32 500 FRF (4 954 EUR) nu fusese luată încă și că o decizie favorabilă dlui A. ar trebui să ducă la emiterea unui cec la ordinul dlui G. Reclamantul i-a cerut dlui G. să-l invite pe dl A. să deconteze 3 460,18 EUR și s-a opus în mâinile domnului G. pentru această sumă. Dl A., care a primit o ordonanță de nejudiciare, trebuia să obțină restituirea sumei menționate anterior, care fusese confiscată în cursul procedurii. La 15 noiembrie 2002, printr-o ordonanță în materie de impozitare a drepturilor de autor, instanța de judecată a avocaților din Barou din Grasse a confirmat că reclamantul putea să solicite domnului A. plata sumei de 3 460,18 EUR.
în fața tribunalului pentru nerespectarea obligațiilor deontologice și civile. El invoca art. 9 alineatul (1) din noul regulament de procedură unificat care prevedea că avocatul succesorar trebuia să-l prevină în scris pe predecesorul său și să ia în considerare sumele care i-ar putea rămâne datorate, precum și art. 9 alineatul (3) conform căruia avocatul succesorar trebuia să obțină plata onorariilor predecesorului său. La 30 noiembrie 2004, ciorapul l-a informat pe reclamant că a clasat plângerea sa fără întârziere. La 20 iulie 2005, reclamantul a contestat această decizie și a depus o nouă plângere împotriva domnului G. Acesta se ridica la art. 19 alineatul (2) din Decretul 2005-790, care dispunea de: Noul avocat se angajează să obțină de la clientul său că este de acord cu sumele care au rămas, eventual, datorate unui coleg care a fost reținut anterior.
Dacă primește de la client o plată, în timp ce sumele rămân datorate predecesorului său, el îl informează pe bățar. G. nu l-a informat niciodată cu privire la ceea ce ar fi făcut pentru a obține plata onorariilor datorate. La 18 august 2005, ciorapul l-a informat pe reclamant că nu se va baza pe decizia de clasificare fără nici un rezultat pe care a luat-o. G. nu putea fi privit ca succesor al reclamantului în măsura în care a intervenit, la început, împreună cu acesta, pentru a apăra interesele domnului A. înainte ca acesta din urmă să-l descarce de pe mandatul său, păstrând astfel un singur avocat. 19 menționat anterior nu putea în mod serios să întemeieze noua plângere, deoarece, pe de o parte, nu a avut loc nici un caz de succesiune de avocați într-un dosar și, pe de altă parte, decretul 2005-790 nu putea avea efect.
La 30 august 2005, reclamantul, care se referea la art. 13 din Convenția europeană și la art. 188 din Decretul 91-1197, a solicitat intervenția procurorului general în apropierea tribunalului judecătoresc al societății Aix-en-Provence pentru a sesiza direct prin actul motivat instanța disciplinară împotriva domnului printr-o scrisoare din 11 octombrie 2005, procurorul general i-a răspuns astfel (...) Vă bazați cererea pe nerespectarea de către Maestrul G a obligațiilor sale deontologice bazate pe articolele 9.1 din Regulamentul de procedură unificat și 19 din Decretul din 12 iulie 2005 privind normele care trebuie respectate de un avocat care urmează colegului său într-un dosar. Or, rezultă din piesele produse, în special din schimbul de corespondență care a avut loc între Maestrul G. și tine în 18 și 19 septembrie 2001, că domnul A. a ales să asigure apărarea sa în comun de către tine și domnul Articolele menționate mai sus nu găsesc să se aplice.
J Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Decretul nr. 91-1197 din 27 noiembrie 1991 privind organizarea profesiei de avocat sunt următoarele secțiuni V: Contestarea în materie de onorari și plătitori art. 174 Contestațiile referitoare la valoarea și recuperarea onorariilor avocaților nu pot fi soluționate decât pe baza procedurii prevăzute în articolele următoare. Plângerile sunt depuse de către toate părțile prin scrisoare recomandată, cu cerere de aviz de primire sau de predare contra rechitată. Ciocanul confirmă primirea plângerii și informează La fel, avocatul poate sesiza instanța de judecată cu privire la orice dificultate. În termen de 15 zile de la data la care a fost desemnat, avocatul sau raportorul pe care îl desemnează, primește în prealabil observațiile avocatului și ale părții.
El ia decizia în termen de trei luni. Această decizie este notificată, în termen de 15 zile de la data respectivă, avocatului și părții, de către secretarul ordinii, printr-o scrisoare recomandată cu solicitare de aviz de primire. În scrisoarea de notificare se menționează, cu puțin timp de declarare a nulității, termenul și modalitățile acțiunii. (...) art. 176 Decizia băștinașului poate fi atacată în fața primului președinte al instanței judecătorești, care este sesizat de avocat sau de parte, printr-o scrisoare recomandată cu solicitare de aviz de primire. Termenul de recurs este de o lună. În cazul în care nu s-a luat o decizie în termenul prevăzut la art. 175, primul președinte trebuie să fie sesizat în luna următoare.
Capitolul III: Procedura disciplinară Secțiunea I: Investigația Reontologică art. 187 În acest scop, acesta poate desemna un delegat, dintre membrii sau foștii membri ai consiliului de ordine, fie din proprie inițiativă, fie la cererea procurorului general, fie cu privire la plângerea oricărei persoane interesate. În cazul în care decide să nu efectueze o anchetă, acesta informează autorul cererii sau al plângerii cu privire la aceasta. Având în vedere elementele colectate în cursul anchetei etice, acesta întocmește un raport și decide dacă este necesar să se ia o decizie disciplinară. El informează procurorul general și, dacă este cazul, reclamantul cu privire la decizia sa. (...) În cazurile prevăzute în art. 183, direct sau după investigația deontologică, ciorapul de care aparține avocatul pus în discuție sau procurorul general sesizează instanța disciplinară printr-un act motivat.
El informează în prealabil autoritatea care nu este la inițiativa acțiunii disciplinare. (...) GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține că, în calitate de avocat, nu are acces la o instanță națională dacă ordinul avocaților nu dorește acest lucru, pentru a revendica sumele care îi sunt datorate de un alt avocat. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a revendica sumele datorate de un alt avocat. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de discriminare față de orice alt creditor care revendică o sumă de la un alt avocat. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că nu poate recupera onorariile datorate de un alt avocat, în cazul în care acesta din urmă nu dorește să plătească aceste onorarii.
ÎN DREPT, recurentul invocă o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care în partea sa relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea ia notă de faptul că, în temeiul legislației naționale relevante, contestațiile privind cuantumul și recuperarea cheltuielilor de judecată ale avocaților se încadrează în ședința de ordine. În speță, reclamantul fusese ales de un client pentru a-l apăra într-un dosar penal. La scurt timp după aceea, clientul desemna un al doilea avocat pentru a acționa în colaborare cu reclamantul, dar acesta a fost ulterior eliberat din mandatul său.
N mai târziu a primit onorariile sau din partea clientului respectiv sau a celui de-al doilea avocat (care fusese plătit de client), reclamantul sesizează mai multe plângeri împotriva colegului său. Ciocanul a respins plângerile pe motiv că nu este vorba despre o succesiune de avocați (în care cel de-al doilea avocat ar fi obligat să plătească prima onorariul datorat de client), ci de o intervenție comună, care nu ar fi reglementată de textele relevante. Or, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne (...) Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neechivocitatea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție.
Reclamantul invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
Curtea amintește că acest articol garantează în esență dreptul de proprietate și conține trei standarde distincte: prima, care se află în prima teză a primului paragraf și are un caracter general, stabilește principiul respectării proprietății; a doua, care figurează în a doua teză a aceluiași paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții ; în ceea ce privește a treia, menționată în al doilea paragraf, aceasta recunoaște statelor competența, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general (a se vedea, printre altele, Hotărârile Marckx c. Belgia din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, § 64, și Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A n 52, § 61). Curtea ia notă de faptul că reclamantul se plânge că nu poate recupera onorariile datorate de un alt avocat.
Or, el face acest lucru într-o cauză între particulari care nu intră în competența Curții. În consecință, cauza reclamantului este incompatibilă în această privință rațională rațională personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 Õ§ 3 și 4 din Convenție. În cele din urmă, reclamantul se plânge de încălcarea art. 13 și 14 din Convenție. În ceea ce privește t ă ț ii întemeiate pe art. 13, Curtea constată că, de fapt, lipsește. În ceea ce privește art. 14, Curtea amintește că acest articol completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor. El nu a avut o existență independentă și, prin urmare, produce un efect numai atunci când este combinat cu Cu toate acestea, art. 14 poate intra în joc chiar și fără încălcarea cerințelor acestora, dar nu poate găsi să se aplice dacă faptele din litigiu nu cad sub incidența celui puțin a clauzelor menționate.
În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca inadmisibilă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și 4. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Moduleer Președinte
DÉCISION
de la requête n o 7638/06 présentée par Pierre MARTEL contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 21 juin 2007 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, président, C. Bîrsan, J.-P. Costa, M mes E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, I. Ziemele, I. Berro-Lefèvre, juges, et de M. S. Quesada, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 10 février 2006, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M e Pierre Martel, est un ressortissant français, né en 1966 et résidant à Cagnes-sur-Mer. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 27 août 2001, le requérant fut désigné en tant qu’avocat par M. A. pour le défendre dans un dossier pénal. Par une lettre du 18 septembre 2001, un autre avocat, M e G., informa le requérant que M. A. l’avait mandaté afin d’assurer sa défense aux côtés du requérant, en vue de l’audition de M. A. par le juge d’instruction. Le requérant accusa réception de cette information et indiqua à M e G. le taux des honoraires qu’il avait demandés à M. A. Le 18 juillet 2002, le requérant adressa un courrier à M e G. dans lequel il indiquait que le tribunal de grande instance l’avait informé du fait que M e G. avait demandé la restitution, à leur client, de 32 500 francs français (FRF). Il fit opposition entre les mains de M e G. pour une somme de 3 420 euros (EUR) que M. A. lui devait.
Le 6 août 2002, le requérant indiqua à nouveau à M e G. que les services du procureur venaient de l’informer que la décision de restitution de l’équivalent de 32 500 FRF (4 954 EUR) n’avait pas encore été prise et qu’une décision favorable à M. A. devrait entraîner l’émission par la Régie d’un chèque à l’ordre de M e G. Le requérant demanda à M e G. d’inviter M. A. à lui régler 3 460,18 EUR et fit opposition en les mains de M e G. pour cette somme. M. A. ayant bénéficié d’une ordonnance de non-lieu, il devait obtenir la restitution de la somme susmentionnée qui avait été saisie au cours de la procédure. Le 15 novembre 2002, par une ordonnance en matière de taxation d’honoraires, le bâtonnier de l’Ordre des avocats au barreau de Grasse confirma que le requérant pouvait demander à M. A. le règlement de la somme de 3 460,18 EUR.
N’ayant pas perçu les honoraires réclamés, le requérant porta plainte à l’encontre de M e G. auprès de l’Ordre des avocats pour manquement aux obligations déontologiques et civiles. Il invoquait l’article 9 § 1 du nouveau règlement intérieur unifié qui prévoyait que l’avocat qui succédait devait prévenir son prédécesseur par écrit et s’enquérir des sommes pouvant lui rester dues, ainsi que l’article 9 § 3 selon lequel l’avocat qui succédait devait s’efforcer d’obtenir le règlement des honoraires de son prédécesseur. Le 30 novembre 2004, le bâtonnier informa le requérant qu’il avait classé sa plainte sans suite. Le 20 juillet 2005, le requérant contesta cette décision et introduisit une nouvelle plainte à l’encontre de M e G. Il se prévalait de l’alinéa 2 de l’article 19 du décret 2005-790 qui dispose : « Le nouvel avocat s’efforce d’obtenir de son client qu’il règle les sommes restant éventuellement dues à un confrère précédemment saisi du dossier.
S’il reçoit du client un paiement alors que des sommes restent dues à son prédécesseur, il en informe le bâtonnier. » Il soutenait que M e G. lui avait succédé sans le prévenir et sans s’enquérir des sommes lui restant dues. Malgré ses demandes écrites, M e G. ne l’avait jamais informé de ce qu’il aurait fait pour obtenir le règlement des honoraires dus. Le 18 août 2005, le bâtonnier informa le requérant qu’il ne reviendrait pas sur la décision de classement sans suite qu’il avait prise. Il souligna que M e G. ne pouvait être regardé comme ayant succédé au requérant dans la mesure où il était intervenu, dans un premier temps, conjointement avec lui, pour défendre les intérêts de M. A. avant que ce dernier ne le décharge de son mandat, conservant ainsi un seul avocat.
Il soulignait que l’article 19 précité ne pouvait sérieusement fonder la nouvelle plainte puisque, d’une part, il ne s’agissait pas d’un cas de succession d’avocats dans un dossier et, d’autre part, le décret 2005-790 ne pouvait avoir d’effet rétroactif. Le 30 août 2005, le requérant, se référant à l’article 13 de la Convention européenne et à l’article 188 du décret 91-1197, sollicita l’intervention du procureur général près la cour d’appel d’Aix-en-Provence afin de saisir directement par acte motivé l’instance disciplinaire contre M e G. Par une lettre du 11 octobre 2005, le procureur général lui répondit ainsi : « (...) Vous fondez votre demande sur le non-respect par Maître G. de ses obligations déontologiques fondées sur les articles 9.1 du règlement intérieur unifié et 19 du décret du 12 juillet 2005 relatifs aux règles que doit respecter un avocat qui succède à son confrère dans un dossier.
Or, il résulte des pièces produites et notamment de l’échange de correspondance qui a eu lieu entre Maître G. et vous-même les 18 et 19 septembre 2001, que M. A. a choisi de faire assurer sa défense conjointement par vous-même et M e G. Les articles précités ne trouvent donc pas à s’appliquer. J’avise Monsieur le Bâtonnier de l’ordre des avocats du classement de votre requête. » B. Le droit interne pertinent Les dispositions pertinentes du décret n o 91-1197 du 27 novembre 1991 relatif à l’organisation de la profession d’avocat sont les suivantes : « Section V : Contestation en matière d’honoraires et débours Article 174 « Les contestations concernant le montant et le recouvrement des honoraires des avocats ne peuvent être réglées qu’en recourant à la procédure prévue aux articles suivants.
» Article 175 « Les réclamations sont soumises au bâtonnier par toutes parties par lettre recommandée avec demande d’avis de réception ou remise contre récépissé. Le bâtonnier accuse réception de la réclamation et informe l’intéressé que, faute de décision dans le délai de trois mois, il lui appartiendra de saisir le premier président de la cour d’appel dans le délai d’un mois. L’avocat peut de même saisir le bâtonnier de toute difficulté. Le bâtonnier, ou le rapporteur qu’il désigne, recueille préalablement les observations de l’avocat et de la partie. Il prend sa décision dans les trois mois. Cette décision est notifiée, dans les quinze jours de sa date, à l’avocat et à la partie, par le secrétaire de l’ordre, par lettre recommandée avec demande d’avis de réception.
La lettre de notification mentionne, à peine de nullité, le délai et les modalités du recours. (...) » Article 176 « La décision du bâtonnier est susceptible de recours devant le premier président de la cour d’appel, qui est saisi par l’avocat ou la partie, par lettre recommandée avec demande d’avis de réception. Le délai de recours est d’un mois. Lorsque le bâtonnier n’a pas pris de décision dans les délais prévus à l’article 175, le premier président doit être saisi dans le mois qui suit. » Chapitre III : Procédure disciplinaire Section I : L’enquête déontologique Article 187 « Le bâtonnier peut, soit de sa propre initiative, soit à la demande du procureur général, soit sur la plainte de toute personne intéressée, procéder à une enquête sur le comportement d’un avocat de son barreau.
Il peut désigner à cette fin un délégué, parmi les membres ou anciens membres du conseil de l’ordre. Lorsqu’il décide de ne pas procéder à une enquête, il en avise l’auteur de la demande ou de la plainte. Au vu des éléments recueillis au cours de l’enquête déontologique, il établit un rapport et décide s’il y a lieu d’exercer l’action disciplinaire. Il avise de sa décision le procureur général et, le cas échéant, le plaignant. (...) » Article 188 « Dans les cas prévus à l’article 183, directement ou après enquête déontologique, le bâtonnier dont relève l’avocat mis en cause ou le procureur général saisit l’instance disciplinaire par un acte motivé. Il en informe au préalable l’autorité qui n’est pas à l’initiative de l’action disciplinaire.
(...) » GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soutient qu’en tant qu’avocat, il n’a pas accès à un tribunal national – si l’Ordre des avocats ne le souhaite pas – pour revendiquer les sommes qui lui sont dues par un autre avocat. Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour revendiquer les sommes qui lui sont dues par un autre avocat. Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint d’une discrimination par rapport à tout autre créancier qui revendiquerait une somme d’un autre avocat. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint de ne pas pouvoir recouvrer les honoraires qui lui sont dus par un autre avocat, si ce dernier ne souhaite pas verser ces honoraires.
EN DROIT 1. Le requérant allègue une violation de son droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour note qu’en vertu de la législation nationale pertinente, les contestations concernant le montant et le recouvrement des honoraires d’avocats relèvent du bâtonnier de l’ordre. En l’espèce, le requérant avait été choisi par un client pour le défendre dans un dossier pénal. Peu après, le client désigna un second avocat pour agir en collaboration avec le requérant, mais celui-ci fut ultérieurement déchargé de son mandat.
N’ayant reçu ses honoraires ni de la part dudit client ni de celle du second avocat (qui avait été rémunéré par le client), le requérant saisit le bâtonnier de plusieurs plaintes contre son confrère. Le bâtonnier rejeta les plaintes au motif qu’il ne s’agissait pas d’une succession d’avocats (auquel cas le second avocat serait tenu de verser au premier les honoraires dus par le client), mais d’une intervention conjointe, qui ne serait pas visée par les textes pertinents.
Or, selon l’article 35 § 1 de la Convention, « la Cour ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes (...) ». En l’espèce, il n’apparaît pas que le requérant ait, à cet égard, épuisé les voies de recours internes, puisqu’il n’a pas formé devant le premier président de la cour d’appel le recours contre la décision du bâtonnier, prévu à l’article 176 du décret du 27 novembre 1991. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut d’épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Le requérant allègue une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens.
Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» La Cour rappelle que cet article garantit en substance le droit de propriété et contient trois normes distinctes : la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général (voir, entre autres, les arrêts Marckx c. Belgique du 13 juin 1979, série A n o 31, § 64, et Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n o 52, § 61). La Cour note que le requérant se plaint de ne pas pouvoir recouvrer les honoraires qui lui sont dus par un autre avocat.
Or il s’agit là d’une contestation entre particuliers qui échappe à la compétence de la Cour. En conséquence, le grief du requérant est à cet égard incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Enfin, le requérant se plaint de la violation des articles 13 et 14 de la Convention. En ce qui concerne le grief tiré de l’article 13, la Cour relève qu’il manque en fait. Quant à celui tiré de l’article 14, la Cour rappelle que cet article complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante et produit donc un effet uniquement quand il est combiné à « la jouissance des droits et libertés » garantis par les autres articles.
Certes, l’article 14 peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme irrecevable conformément à l’article 35 §§ 3 et 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président