CtEDO 14.06.2005 Auto

VEZON c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
14.06.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
VEZON c. FRANCE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 66018/01 prezentate de Jean-Francois și Josiane VEZION împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, judecători și domnii Dollei, greffière de secțiune J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, domnii Popović Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 19 mai 2000, având în vedere decizia parțială privind admisibilitatea din 9 martie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, dnii Jean-Francois și Josiane Vezon, sunt resortisanți francezi, născuți în 1948 și, respectiv, 1950 și rezidenți în Caluire. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către dl Bel, avocat din Lyon. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Pentru a dobândi o parcelă de teren pentru construirea unei case de locuit, reclamanții au acceptat, la 21 februarie 1986, o ofertă de împrumut de 185 000 de franci francezi (FRF) prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 79-596 din 13 iulie 1979, dispoziții ulterior încorporate în Codul de consum la articolele L. 312-1 și următoarele. Prin actul notariat din 25 martie 1986, împrumutul imobiliar, rambursabil la rata efectivă globală de 14,8895% în 240 de scadențe lunare progresive de la 1492,59FRF la 2904,28 FRF, a fost contractat. La 25 martie 1986, banca le-a trimis reclamanților numărătoarea și modalitățile de realizare a împrumutului, precum și un tabel de amortizare care să precizeze condițiile de rambursare, descompunerea scadenței și suma totală care va fi recuperată prin debitarea contului lor la data indicată. La 23 ianuarie 1992, instituția financiară a emis o comandă de sechestru imobiliară la care reclamanții s-au opus prin intermediul Tribunalului de Mare Instanță din Saint Etienne. Prin hotărârea din 31 octombrie 1995, Tribunalul a declarat inadmisibilă opoziția la comandă și i-a condamnat pe reclamanți să plătească către CA suma de 214 030,66 FRF după ce și-a respins concluziile privind neregularitatea ofertei de împrumut pentru nerespectarea articolului 5 din Legea din 13 iulie 1979. Argumentul întemeiat pe neregularitatea ofertei de împrumut ridicate de solicitanți la aproape doi ani de la începerea procedurii nu poate prospera. Într-adevăr, art. 5 din Legea din 13 iulie 1979 enumeră elementele care trebuie incluse în acest document, și anume, pe lângă identitatea părților, natura obiectului și modalitățile împrumutului, valoarea creditului, costul său total, rata sa, în cele din urmă, dispozițiile, asigurările și garanțiile necesare care condiționează încheierea împrumutului, oferind o evaluare a costurilor acestora. Or, în cazul de față, oferta de împrumut reprodusă în actul notarial comunicat de bancă (...) include la pagina 3 valoarea împrumutului, durata sa, rata anuală a dobânzii, rata efectivă globală, costul total al creditului și precizează la pagina 4 privind termenele lunare că valoarea perioadei de amortizare se stabilește pe baza unei creșteri a anualității de 6 % în primii cinci ani, de 4 % în următorii 5 ani și de 2 % în anii rămași, acest punct fiind urmat de detaliile calendarelor lunare pe an. Prin urmare, oferta de împrumut către reclamant îndeplinește cerințele articolului menționat mai sus (...) reclamanții au făcut apel la hotărâre solicitând Curții să condamne CA să ramburseze suma de 89 735,17 FRF corespunzătoare dobânzilor percepute în mod necuvenit, deoarece oferta de împrumut nu era legală, iar banca trebuia să fie decăzută de la dreptul la dobândă. Reclamanții au susținut că CA le-a prezentat un barem de rambursare diferit de cel aprobat de organismul de tutelă, deoarece nu conținea, pentru fiecare ipotecă, capitalul amortizat și dobânda achitată și, astfel, nu răspundea cerințelor de informare prevăzute la art. 5 din Legea din 13 iulie 1979. La 12 aprilie 1996, Parlamentul a votat o lege nr. 96-314 În ceea ce privește validitatea ofertei de împrumut, Curtea de Apel din Lyon a confirmat hotărârea cu efect retroactiv, al cărei articol 87-1 a modificat dispozițiile Codului de consum referitoare la ofertele de împrumut, sub rezerva hotărârilor judecătorești pronunțate în forță de lucru judecat. În hotărârea sa din 6 noiembrie 1997, Curtea de Apel din Lyon a confirmat hotărârea în toate dispozițiile sale. În ceea ce privește validitatea ofertei de împrumut, aceasta s-a exprimat după cum urmează: Întrucât art. 5 din Legea din 13 iulie 1979 prevede că oferta scrisă de împrumut trebuie să precizeze natura, obiectul, modalitățile împrumutului, în special cele referitoare la datele și condițiile de punere la dispoziție a fondurilor, precum și calendarul amortizării și trebuie să stabilească prin intermediul unei evaluări a costurilor acestora, dispozițiile care condiționează încheierea împrumutului Cu condiția ca, în cazul de față, tabloul de amortizare prezentat împrumutanților să conțină valoarea fiecărui termen de rambursare, periodicitatea, valoarea dobânzii, amortizarea, capitalul rămas datorat și costul asigurării că această ofertă este astfel regulată în raport cu dispozițiile privind calendarul amortizărilor; (...) Cu condiția ca oferta să precizeze la pagina 4 că valoarea perioadei de amortizare a împrumutului este stabilită pe baza unei creșteri de 6 % în primii cinci ani, de 4 % în următorii cinci ani și de 2 % în anii rămași De asemenea, se menționează condițiile de rambursare anticipată a împrumutului și de plată a despăgubirii pentru două luni de dobânzi calculate la rata medie a împrumutului pentru capitalul rambursat anticipat. În cele din urmă, se observă că, în cazul împrumuturilor cu rate lunare progresive, creditorul va percepe o compensație. : Aceasta reprezintă un supliment de dobânzi pentru a face egal rata de rentabilitate a împrumutului prevăzută inițial în prezentul contract că împrumutătorii aveau, prin urmare, informații complete în momentul în care oferta a fost predată în prealabil pentru a evalua costul unei rambursări anticipate a împrumutului Așteptând ca oferta care îndeplinește cerințele articolului 5 din Legea din 13 iulie 1979 și din decretul din 28 iunie 1980 aplicabil la această dată, nu este necesar să se pronunțe sancțiunea de decădere a dobânzilor prevăzută la art. 31 din aceeași lege că cererea de rambursare a sumei de 89 735,17 franci formulată de reclamanți nu este, în consecință, întemeiată (...) Recurenții au formulat un recurs în Casație întemeiat pe încălcarea articolului 5 din Legea din 31 iulie 1979. Prin hotărârea din 7 decembrie 1999, Curtea de Casație a respins recursul Prevăzut, în primul rând, că, hotărând din motive proprii și adoptate, Curtea de Apel a constatat că oferta de împrumut acordată în 1986 debitorilor conținea mențiunile prevăzute la articolul L 312-8 din Codul de consum ;că absența unei indicații pentru fiecare scadență a repartizării rambursării între capital și dobânzi nu este de natură să afecteze validitatea ofertei în raport cu dispozițiile art. 87-1 din Legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996; (...) Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt expuse în cauza Lecarpentier c. Franța (cc), nr. 67847/01, 3 mai 2005. GRIEFS invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de adoptarea legii din 12 aprilie 1996 și de aplicarea retroactivă a acesteia de către Curtea de Casație. Ei susțin că principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun intervenției puterii legislative - reprezentată de legea din 1996 - în administrarea justiției și în soluționarea litigiului inițiat în 1992. Ei denunță votul legii în vederea întoarcerii jurisprudenței Kalbacher (Cass). Civ, 20 iulie 1994) a Curții de Casație, care reținea că absența unui calendar face ca oferta de împrumut să nu mai fie valabilă și consideră că această intervenție legislativă a servit interesului exclusiv al instituțiilor financiare. aprilie 1996 și denunțând o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, care deține orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În primul rând, guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate din cauza lipsei de calitate a victimelor reclamanților și susține că reclamanții nu demonstrează că sunt victime ale aplicării legii din 12 aprilie 1996. Acesta explică faptul că, în niciun moment, Curtea de Apel din Lyon nu s-a referit la această nouă legislație pentru a exclude argumentele reclamanților care intenționau să declare decăderea dobânzilor datorate, din cauza unei pretinse lipse de informații a debitorilor în momentul emiterii ofertei de împrumut de către instituția bancară. Pe baza reglementării aplicabile numai în momentul ofertei de împrumut din 1979 și a decretului din 1980, judecătorii de apel au respins argumentele reclamanților. Curtea de Casație a menționat legea nouă, dar a făcut acest lucru în mod suplimentar, în completarea principalului motiv de respingere, care se baza pe faptul că oferta de împrumut emisă în 1986 era conformă cu mențiunile prevăzute la articolul L 312-8 din Codul de consum. Cu alte cuvinte, oferta de împrumut, considerată conformă cu reglementările în vigoare în 1986 de către Curtea de Apel, era a fortiori fără nicio critică, având în vedere dispozițiile articolului 87-I din Legea din 12 aprilie 1996. Guvernul consideră, prin urmare, că situația reclamanților este diferită de cea a debitorilor cărora li s-a opus noua lege pentru a reglementa o ofertă de împrumut care ar fi fost considerată ilegală sub imperiul legii anterioare. În ceea ce privește reclamanții, noua lege nu a venit decât să confirme situația anterioară. Prin urmare, nu se poate vorbi despre aplicarea retroactivă a legii din 12 aprilie 1996 deoarece această legislație nu a adus atingere intereselor reclamanților, care au fost deja afectați de întreaga lor pretenție în ceea ce privește reglementarea în vigoare în momentul în care oferta de împrumut a fost emisă de instituția bancară. Reclamanții văd o contradicie în a spune că nu sunt victime ale legii din 12 aprilie 1996 în timp ce Curtea de Casație a validat în hotărârea sa din 7 decembrie 1999 o ofertă de împrumut din 21 februarie 1986 față de acest text din 1996 votat zece ani mai târziu. Nu este posibil să se susțină că o ofertă de împrumut este regulată înainte de legea din 1996 atunci când aceeași lege din 1996 validează această ofertă. Într-adevăr, în acest caz, ar fi fost inutil să se facă referire la un presupus inaplicabil. Reclamanții adaugă că motivele hotărârii Curții de Apel din Lyon au fost greșite, deoarece valida o ofertă prezentată fără calendar la 21 februarie 1986 printr-un tablou de amortizare care nu a fost întocmit decât la 25 martie, aplicând astfel o reactivitate favorabilă băncii înainte de legea din 12 aprilie 1996. În cazul în care legea din 12 aprilie 1996 nu ar fi fost adoptată, Curtea de Casație ar fi considerat că oferta era lipsită de calendar și, prin urmare, neregulamentară. Pe de altă parte, legea din 12 aprilie 1996 de exonerare a ofertelor de împrumut acordate până la 31 decembrie 1994 de un calendar, oferta din 21 februarie 1986 ar fi fost Curtea de Casație a constatat că reclamanții se consideră, prin urmare, victime ale aplicării legii din 1996. Aceasta le-a fost aplicată retroactiv deoarece, dacă nu ar fi fost adoptată, Curtea de Casație ar fi constatat eroarea Curții de Apel între calendar și tabloul de amortizare și ar fi încălcat această decizie. Curtea consideră convingătoare teza reclamanților și constată că Curtea de Casație, judecător al dreptului, a aplicat în mod clar legea din 12 aprilie 1996 în litigiul care i-a fost prezentat, deducând din aceasta că reclamanții au fost bine victime ale acesteia. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că cererea este în mod evident nefondată. El reamintește, în primul rând, liniile generale ale jurisprudenței Curții în materie de validări legislative și citează, în această privință, o serie de cauze referitoare la acest subiect (hotărârile Rafinării Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B Papageorgiou c. Grecia din 22 octombrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VI National & Provencial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit din 23 octombrie 1997, Rec. 1997-VII Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [GC] n 24846/94 și 34165/96 34173/96, CEDO 1999-VII și Forrer-Niedenthal c. Germania 47316/99, 20 În februarie 2003, Comitetul consideră că există o diferență majoră între aceste cazuri anterioare și această specie. : Statul nu este parte la litigiu și nu își apără în niciun fel propriile interese. Autoritățile publice au rămas în afara procedurilor și neutre față de părți. Noul regim juridic care decurge din legea din 12 aprilie 1996 se aplică relațiilor dintre debitori și instituții bancare, rapoartelor de drept privat. o lege de j u s t i ț i e, destinată să se amestece în rela ț ii contractuale preexistente sau în buna administrare a justi ț i ei, întrucât aceasta viza doar limitarea, în general, a domeniului de aplicare a interpretării juridice a no ț iunii de calendar al amortizărilor, intervenție pur normativă care intră în c om pe t e n ț ia naturală a legiuitorului. În lipsa implicării statului în litigiu, guvernul reamintește că Curtea a statuat că motivele de interes general pot legitima intervenția autorității legislative în desfășurarea unei instanțe judiciare în curs (Forrer-Niedenthal) Or, în cazul de față, un astfel de motiv de interes general, foarte clar amintit de Consiliul Constituțional în decizia sa din 9 aprilie 1996, exista. Noua lege avea ca obiectiv protejarea echilibrului financiar al sistemului bancar, astfel încât să nu pună în pericol activitatea economică în general, ceea ce a judecat și Curtea de Casație în hotărârea sa din 29 aprilie 2003. Prin urmare, legea din 12 aprilie 1996 urmărea un scop legitim și dispoziția sa în litigiu nu avea, de asemenea, nicio consecință excesivă, întrucât, pe de o parte, aceasta nu punea sub semnul întrebării deciziile adoptate în forță de lucru judecat și, pe de altă parte, nu repulsia cu regularitate decât anumite oferte de împrumuturi emise anterior (și anume, cele care, având în vedere conținutul calendarului amortizării, nu erau pe deplin conforme cu interpretarea pe care jurisprudența o dăduse acestui concept înainte de noua lege). Prin urmare, legiuitorul a intervenit într-un mod rezonabil și proporțional. Reclamanții consideră că, în cazul în care statul nu ar fi afectat de acest litigiu între particulari, ar fi chiar mai șocant ca una dintre părți să poată obține de la legiuitor votul unui text care, pe de o parte, l-ar favoriza în raport cu cealaltă, și retroactiv pe de altă parte. Această situație ar fi și mai șocantă, având în vedere faptul că legea din 13 iulie 1979 privind împrumuturile vizează protecția împrumutătorilor. Această protecție a fost retrasă beneficiarilor lor prin legea din 12 aprilie 1996. În cazul în care litigiul implică statul francez, și reclamanții constată că această posibilitate este avansată de către guvern atunci când susține faptul că interesul general a condus la modificarea efectelor unei jurisprudențe de natură să compromită sustenabilitatea activităților bancare în domeniul creditului imobiliar, ei susțin că niciun motiv imperativ de interes general nu justifică intervenția legiuitorului în speță. Afirmația guvernului nu este susținută de nicio bază criptabilă verificabilă : nu se furnizează date statistice și nu se transmite nicio cifră cu privire la numărul de plângeri prezentate de debitorii imobiliari împotriva instituțiilor bancare, cu riscul de a le pune în pericol activitatea și economia națională. Reclamanții susțin că, pentru a evalua pretinsul risc judiciar, au căutat numărul de acțiuni introduse înainte de votul din 12 aprilie 1996 de către debitori care ar fi contestat regularitatea împrumutului lor imobiliar, acțiune care a fost respinsă de instanțele judecătorești pe baza acestei legi retroactive. Cu excepția cazului în care se constată o eroare și omisiune, hotărârile Curții de Casație în vederea validării ofertelor neregulamentare în temeiul legii menționate anterior sunt în număr de șaptesprezece în anii 1999-2003 în privința acestor cauze, șase dintre ele se refereau la Crédit agricole. Cu toate acestea, rezultatele Crédit agricole de 124,2 miliarde de franci de capital în 1995 (articolul din ziarul Le Monde din 27 aprilie 1996), în comparație cu cele șase reclamații prezentate împotriva acestei bănci în fața Înaltei Instanțe, reduc la o proporție mai mare motivele prezentate pentru a încerca să justifice votul legii din 12 aprilie 1996. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle A.B. Baka Premier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă