LECARPENTIER ET AUTRE c. FRANCE

LECARPENTIER ET AUTRE c. FRANCE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA II

HOTĂRÂRE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

a recursului n° 67847/01

depus de Roland și Danielle LECARPENTIER

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea II), pronunțând la 3 mai 2005 într-o cameră compusă din:

Doamna, Domnii

A.B. Baka, președinte,

J.-P. Costa,

R. Türmen,

K. Jungwiert,

V. Butkevych,

Doamna D. Jočienė,

Domnul D. Popović, judecători,

și Doamna S. Dollé, grefieră de secție,

Având în vedere recursul mai sus menționat depus la 20 decembrie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamanti,

După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:

PRIVITOR LA FAPTE

Reclamantul, Domnul Roland Lecarpentier și Doamna Danielle Le Maoult, soția Lecarpentier, sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1944 și 1946 și locuind în Trie-La-Ville. Sunt reprezentați în fața Curții de către Domnul J. Jamard, avocat la Paris.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele acestei cauze, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1989, reclamantii, dorind să achiziționeze o vilă destinată să constituie locuința lor principală, au contactat societatea "Financière Saint-Georges", care a devenit ulterior "Royal Saint-Georges Banque" (RSGB), în vederea obținerii unui credit ipotecar.

La 19 aprilie 1989, această instituție financiară le-a trimis o ofertă preliminară de credit, prin aplicarea dispozițiilor legii nr. 79-596 din 13 iulie 1979, dispoziții ulterior integrate în codul consumului sub articolele L. 312-1 și următoarele.

La 5 mai 1989, reclamantii au acceptat oferta de credit.

Prin act notarial din 2 iunie 1989, creditului ipotecar, în valoare de 545.000 de franci francezi (FRF), rambursabil în o sută optzeci de rate lunare, a fost contractat.

După mai bine de doi ani de rambursare, reclamantii au fost în imposibilitatea de a continua plățile. RSGB a inițiat o procedură de executare silită pe imobil, înainte de a decide să ridice ipoteca și să consimtă ca reclamantii să vândă vila lor amiabil, sub condiția versării unei sume de 776.538,81 FRF. Reclamantii au găsit un cumpărător căruia i-au semnat o promisiune de vânzare.

Reclamantii, deși contestând valoarea sumei solicitate de RSGB pentru ridicarea ipotecii asupra vilei (și anume 776.538,81 FRF), dar obligați de promisiunea de vânzare semnată de ei, s-au conformat obligației față de instituția financiară.

La 5 august 1994, au citat RSGB în fața tribunalului de mare instanță din Paris. Invocând art. 31 al legii din 13 iulie 1979 (privind contractele de creditare pentru finanțarea unei proprietăți imobiliare de locuință), au cerut ca instituția financiară să fie privată de dreptul la dobânzi asupra creditului și, în consecință, să fie condamnată să ramburseze sumele versate (și anume 229.182,61 FRF), o asemenea sancțiune fiind prevăzută legal atunci când, ca în cauza de față, un tabel de amortizare nu era anexat ofertei preliminare de credit (obligație prevăzută de art. 5 al aceleiași legi, preluat în articolul L. 312-8 din codul consumului).

Prin sentință din 1 iunie 1995, tribunalul de mare instanță din Paris a constatat că RSGB nu respectase cerințele legale de ordinul public, oferta de credit neprezentând "nici un tabel care să precizeze în cadrul fiecărei rate a plății partea aferentă amortizării capitalului în raport cu cea acoperind dobânzile".

A sanctionat RSGB prin pierderea unei părți din dobânzi conform articolului 31 al legii din 13 iulie 1979, a condamnat-o să plătească reclamantilor 100.000 FRF, cu dobândă la rata legală din momentul citatorie, precum și o sumă de 10.000 FRF pentru cheltuielile neincluduse în cheltuielile procesului.

Fiind ordonată executarea provizorie, RSGB a virat suma totală de 118.062,02 FRF reclamantilor la acest titlu.

Reclamantii au declarat apel la 29 februarie 1996, înainte de a depune concluzii la 1 iulie din același an. La 14 iunie 1996, RSGB a declarat și ea apel, înainte de a depune primele sale concluzii de apelant la 14 octombrie 1996. Schimburi de acte au urmat între părți.

La 12 aprilie 1996, în timp ce cauza era pendintă în fața curții de apel, Parlamentul a adoptat legea nr. 96-314 "care conține diverse dispoziții economice și financiare", art. 87-1 al căreia a modificat dispoziții ale codului consumului referitoare la ofertele de credit cu efect retroactiv, cu rezerva hotărârilor judecătorești care au devenit definitive.

Potrivit reclamantilor, la data de 12 aprilie 1996, RSGB era controlată în proporție de peste 99% de sociedatea Aviva Franța, care era ea însăși controlată în proporție de 99% de sociedatea Aviva Participări, aceasta din urmă fiind controlată de sociedatea Commercial Union Holding, care era controlată în proporție de 99% de Commercial Union Asigurare. Aceasta din urmă societate avea printre acționari pe Alcatel și Societatea Generală, instituții în care Statul era acționar prin Oficiul de Depozite și Consemnări și Consorțiul de Realizare.

Prin hotărâre din 27 iunie 1997, curtea de apel din Paris a infirmat sentința atacată și a condamnat reclamantii să ramburseze RSGB suma de 118.062,02 FRF primită cu titlu de executare provizorie, cu dobândă la rata legală din momentul hotărârii, precum și să plătească cheltuielile din primă instanță și apel. Curtea de apel a precizat în special:

"(...) Considerând că în materia civilă legiuitorul nu este legat de principiul irretroactivității legilor, că în caz de specie art. 87-1 al legii din 12 aprilie 1996 rezolvă o dificultate de interpretare a articolului L. 312-8 din codul consumului;

Considerând că acest text pe de o parte se aplică proceselor în curs, pe de altă parte privește tipul de ofertă de credit care formează obiectul litigiului; că soții LECARPENTIER nu au nici un drept dobândit privind pierderea dreptului la dobânzi, în măsura în care nu s-a pronunțat definitiv asupra cererii lor la această privire;

(...) că din cele anterioare rezultă că oferta preliminară este reputată regulată cu privire la dispozițiile referitoare la tabloul de amortizare prevăzut de paragraf 2 al articolului L. 312-8 din codul consumului, și, pentru rest, conform cu celelalte prescripții ale aceluiași articol (...)."

Prin hotărâre din 20 iunie 2000, Curtea de Casație a respins recurul în casație depus la 23 decembrie 1997 de reclamanti, pe motiv că nu a existat încălcare a articolului 2 din codul civil, legiuitorul nefiind legat de principiul irretroactivității legilor în materia civilă. Privitor la motivele bazate pe art. 6 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea de Casație a judecat:

"(...) pe de o parte, că intervenția legiuitorului, în exercitarea funcției sale normative, a avut doar pentru scop să limiteze, pentru viitor, sfera de aplicare a unei interpretări jurisprudențiale și nu să rezolve o dispută în care Statul ar fi fost parte; că pe de altă parte, pierderea dreptului la dobânzi este o sancțiune civilă pe care legea o lasă la discreția judecătorului atât în aplicare cât și în determinarea sumei; că din acest motiv, împrumutatul care solicită pierderea dreptului la dobânzi nu invocă decât o pretenție cu rezultat incert care nu constituie deci un drept (...)"

B. Dreptul și practica internă relevanți

Dispozițiile relevante ale codului consumului, secțiunea 3 intitulată "contractul de credit", se citeau după cum urmează în redacția aplicabilă înainte de legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996:

Articolul L. 312-7

"Pentru creditele menționate în articolul L. 312-2, creditorul este obligat să formuleze în scris o ofertă trimisă gratuit prin poștă către împrumutatul potențial, precum și către garanții declarați de împrumutat când aceștia sunt persoane fizice."

Articolul L. 312-8

"Oferta definită în articolul anterior:

1° Menționează identitatea părților și eventual a garanților declarați;

2° Precizează natura, obiectul, modalitățile creditului, în special pe acelea referitoare la datele și condițiile punerii la dispoziție a fondurilor precum și la tabloul de amortizare;

3° Indică, pe lângă suma creditului susceptibilă de a fi acordată, și eventual cea a fracțiunilor sale periodic disponibile, costul total, rata sa definită în conformitate cu articolul L. 313-1, precum și, dacă este cazul, modalitățile indexării;

4° Enumeră, oferind o evaluare a costului lor, stipulații, asigurări și garanții reale sau personale pretinse, care condiționează încheierea creditului;

5° Face dovadă a condițiilor necesare pentru o posibilă cesiune a creditului unei terțe persoane;

6° Amintește dispozițiile articolului L. 312-10.

Orice modificare a condițiilor obținerii creditului, în special suma sau rata creditului, dă loc remiterii unui credit preliminar nou către împrumutat.

Cu toate acestea, această obligație nu se aplică creditelor cu rata dobânzii variabilă, în măsura în care a fost remis împrumutatului cu oferta preliminară un buletin cuprinzând condițiile și modalitățile variației ratei."

Prin două hotărâri din 16 martie și 20 iulie 1994, prima cameră civilă a Curții de Casație a judecat că tabloul de amortizare anexat ofertei preliminare trebuia să precizeze, pentru fiecare rată, cota aferentă amortizării capitalului în raport cu cea acoperind dobânzile și că nerespectarea acestor dispoziții de ordinul public era sancționată nu doar prin pierderea dreptului la dobânzi pentru creditorul person, dar și prin nulitatea contractului de credit (Bull. civ. I, respectiv nr. 100 și 262; în același sens, Civ. 1re, hotărâre din 18 martie 1997, Bull. civ. I, nr. 97).

După adoptarea legii din 12 aprilie 1996, unii judecători de fond au considerat că art. 87-1 al legii era contrar articolului 6 § 1 al Convenției, prin aceea că aplicarea sa proceselor în curs era în detrimentul principiului egalității în drepturi și al cerinței procesului echitabil, deoarece modifica o dată fundamentală a litigiului în defavoarea uneia dintre părți: Curtea de Casație a respins această poziție prin casarea hotărârilor în cauză la 29 aprilie și 9 iulie 2003 (Civ. 1re, recursuri nr. 00-20062, 99-12031 și 99-15369).

art. 87 al legii nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 care conține diverse dispoziții economice și financiare prevedea următoarele:

art. 87

"I. – Cu rezerva hotărârilor judecătorești care au devenit definitive, ofertele de credit menționate în articolul L. 312-7 din codul consumului și emise înainte de 31 decembrie 1994 sunt reputate regulate cu privire la dispozițiile referitoare la tabloul de amortizare prevăzute de paragraf 2 al articolului L. 312-8 din același cod, în măsura în care au indicat valoarea ratelor de rambursare a creditului, periodicitatea acestora, numărul lor sau durata creditului, precum și, dacă este cazul, modalitățile variației lor.

II. – Articolul L. 312-8 din codul consumului este modificat după cum urmează:

a) În al treilea paragraf (2°) cuvintele: "precum și la tabloul de amortizare" sunt șterse;

b) Este inserat, după al treilea paragraf, un 2° bis redactat astfel:

2° bis Cuprinde un tablou de amortizare detaliind pentru fiecare rată repartizarea rambursării între capital și dobânzi. Cu toate acestea, această dispoziție nu privește ofertele de credit cu rata dobânzii variabilă."

- "Trebuie mai întâi constatat că prima hotărâre a Curții de Casație care pune probleme data din 16 martie 1994. Or, noi suntem la 21 martie 1996. Nimeni dintre cei interesați de subiect nu a primit cea mai mică informare, cea mai mică situație din partea organismelor interesate, care să ne indice că a existat un risc și să ne permită să-i evaluez amploarea (...).

În contactele pe care am putut să le am cu ei foarte recent, ei nu invocă decât date foarte vagi, Domnul Raportor și-a făcut ecoul cu franchețe. Dar noi nu dispunem astazi de nici o dată care să permită să verifice credibilitatea riscului financiar invocat. Observ că la aceste contacte recent, chiar astazi, reprezentanții oficiali ai acestei profesii au omis să ne reamintească limitele procedurale care oricum împiedică mulți împrumutați să-și pună în aplicare drepturile"

(intervenția Dlui senator Alain Richard, J.O. Debateri Senat, 21 martie 1996, p. 1683)

- "Contrar ceea ce lasă să se presupună anumiți profesioniști ai creditului, sunt interesate nu toate băncile ci o infimă minoritate dintre ele: acelea care nu respectaseră legea"

(intervenția Doamnei senator Marie-Claude Beaudeau, J.O. Debateri Senat, 21 martie 1996, p. 1684).

PLÂNGERI

PRIVITOR LA DREPT

"Orice persoană are dreptul să i se dea curs echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

Guvernul, după ce a reamintit principiile generale ale jurisprudenței Curții în materie de "validări legislative" (hotărârile Rafinării Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B; Papageorgiou c. Grecia din 22 octombrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VI; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit din 23 octombrie 1997, Culegere 1997-VII; Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, CEDO 1999-VII; Forrer-Niedenthal c. Germania, nr. 47316/99, 20 februarie 2003), consideră că vede o diferență majoră între aceste afaceri anterioare și cauza de față: Statul nu este parte la litigiu și nu apără în vreun fel interesele sale proprii. Autoritățile publice au rămas în afara procedurilor și neutre față de părți. Noul regim juridic izvorât din legea din 12 aprilie 1996 se aplică relațiilor dintre împrumutați și instituții bancare, la raporturi de drept privat. În plus, această lege nu este "o lege specială" destinată să se amestece în relații contractuale preexistente sau în bunul exercițiu al justiției, deoarece a vizat doar să limiteze, în mod general, sfera de aplicare a unei interpretări jurisprudențiale a noțiunii "tablou de amortizare", o intervenție pur normativă care ține de competența naturală a legiuitorului.

În absența implicării Statului în litigiu, Guvernul reamintește că Curtea a judecat că motive de interes general pot face legitim amestecul puterii legislative în desfășurarea unui proces judiciar în curs (Forrer-Niedenthal, mai sus citat). Or, în caza de față, un asemenea motiv de interes general, amintit foarte clar de Consiliul Constituțional în decizia sa din 9 aprilie 1996, exista într-adevăr. Noua lege avea pentru scop să salvgardeze echilibrul financiar al sistemului bancar, pentru a nu pune în pericol activitatea economică în general, ceea ce a judecat și Curtea de Casație în hotărârea sa din 29 aprilie 2003.

Legea din 12 aprilie 1996 urmărea deci un scop legitim și dispoziția ei litigioasă nu avea nici o consecință excesivă, deoarece, pe de o parte, nu punea sub semnul întrebării hotărârile care au devenit definitive și că, pe de altă parte, reputea regulate doar anumiți credite emise anterior (adică acelea care, sub aspectul conținutului tabloului de amortizare, nu erau total conforme cu interpretarea pe care jurisprudența a dat-o acestei noțiuni înainte de noua lege). Legiuitorul a intervenit deci în mod rezonabil și proporționat.

Reclamantii contestă afirmația Guvernului potrivit căreia Statul nu avea nici un interes în litigiu. Ei remarcă mai întâi că Statul era acționar în două societăți ele însele acționare ale societății Commercial Union Asigurare, care controla o lanț de întreprinderi din care Royal Saint-George Banque constituia o verigă. Reclamantii indică de asemenea că la data adoptării legii litigioase, Statul avea o participare în anumite instituții de credit, în special în Crédit Lyonnais, pe atunci naționalizat. În sfârșit, ei estimează că o bancă este o persoană juridică care realizează o misiune de serviciu public, plasată sub supravegherul Băncii Franței și al ministerului Economiei și Finanțelor.

În plus, reclamantii observă că Guvernul nu califică caracterul imperativ al presumusului motiv general care a justificat intervenția legislativă. Deși remarcând că Curtea nu este legată de decizia Consilului Constituțional (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții, mai sus citat, § 59), ei estimează că acesta din urmă nu a verificat realitatea riscului financiar, în timp ce se declara incompetent pentru a aprecia conformitatea legii cu stipulațiile unui acord internațional, și anume Convenția.

Reclamantii reamintesc vorbele unui senator care remarca absența informației privind riscul financiar și credibilitatea sa. Deși observând că riscul financiar nu poate justifica în sine ca legiuitorul să se substituie părților și judecătorilor pentru a rezolva litigiul (ibidem), ei observă că dispozițiile pe care reclamantii se bazau erau de ordinul public: noua lege, "sacrificând" împrumutații, nu era deci rezonabilă și proporționată. Ei observă de altfel că dacă legiuitorul a șters dreptul pozitiv pentru trecut validând ofertele de credit neregulate, l-a restituit imediat pentru viitor inserândl în mod explicit în articolul L. 312-8 din codul consumului.

Curtea estimează, în lumina ansamblului argumentelor părților, că această plângere pune serioase întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării recursului, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că această plângere nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nici un alt motiv de neadmisibilitate nu a fost găsit.

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul proprietății sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități."

Guvernul estimează că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile articolului 1 al Protocolului nr. 1, reclamantii neputând să se prevaleze de existența unui "bun". Într-adevăr, în măsura în care apelul sentinței din primă instanță fuseseapelat, aceasta din urmă nu era definitivă și nu avea deci autoritate de lucru judecat, condiție necesară pentru ca o creantă să fie sigură și exigibilă și, în consecință, protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1 (Fernández-Molina González și alții c. Spania (decizie), nr. 64359/01, CEDO 2002-IX). În plus, executarea provizorie nu-i făcea titulari ai nici unui drept dobândit. În sfârșit, el consideră că reclamantii nu puteau legitim să creadă în existența unui drept sigur și automatic la indemnizație în favoarea lor.

În ipoteza în care Curtea ar estima că reclamantii erau titulari ai unui drept, Guvernul estimează că amestecul pe care l-ar fi suferit în dreptul lor la respectul bunurilor lor nu ar fi contrar dispozițiilor articolului 1 al Protocolului nr. 1. Pe acest punct, se referă la dezvoltările sale asupra motivelor de interes general care au justificat adoptarea legii litigioase și asupra expunerii motivelor pentru care estimează că a menținut echilibrul corect între mijloacele utilizate și obiectivele urmărite (plângere bazată pe art. 6 § 1).

Reclamantii reamintesc în special că sentința din primă instanță acordase executarea provizorie și că RSGB versase suma. În măsura în care executarea provizorie lipsia orice efect suspensiv apelului, sentința avea deci, în termenii articolului 500 al noului cod de procedură civilă, autoritate de lucru judecat. Chiar dacă suma versată nu era dobândită definitiv, numai judecătorii puteau s-o scoată din patrimoniul lor. Or un simplu interes patrimonial revocare în anumite condiții constituie un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Beyeler c. Italia [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 105, CEDO 2000-I).

În plus, ei estimează că există o contradicție evidentă în afirmațiile Guvernului, acesta neputând, pe de o parte, să invoce riscurile financiare și economice născute din jurisprudența constantă a Curții de Casație pentru a susține apoi, pe de altă parte, că rezultatul litigiului era incert, ceea ce le-ar interzice să invoce un "bun", fie o creantă fie o speranță legitimă, privitor la art. 1 al Protocolului nr. 1. Din hotărârea Curții de Casație din 16 martie 1994, jurisprudența constantă considera că ofertele de credit fără tablou de amortizare, detaliind pentru fiecare rată repartizarea rambursării între capital și dobânzi, erau neregulate și dădeau loc pierderii totale sau parțiale a dreptului la dobânzi pentru instituția de credit.

Or reclamantii consideră că această jurisprudență, izvorâtă din hotărârile Curții de Casație din 16 martie și 20 iulie 1994, le era favorabilă și făcea să se nască o "speranță legitimă" analizând se în "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Pressos Compania Naviera S.A. c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, § 31; S.A. Dangeville c. Franța, nr. 36677/97, § 48, CEDO 2002-III).

Privitor la justificarea amestecului suferit în dreptul lor, reclamantii se referă, urmând Guvernul, la observațiile lor asupra dezvoltărilor acestuia privitor la plângerea bazată pe art. 6 § 1 al Convenției. Ei estimează că au fost victime ale unei lipsiri de proprietate fără nici o justificare.

Curtea estimează, în lumina ansamblului argumentelor părților, că această plângere pune serioase întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării recursului, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că această plângere nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nici un alt motiv de neadmisibilitate nu a fost găsit.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

recursul admisibil, cu toate aspectele pe fond rezervate.

S. Dollé

A.B. Baka

Grefieră

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

67847/01

présentée par Roland et Danielle LECARPENTIER

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 3 mai 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 20 décembre 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Roland Lecarpentier et M

me

Danielle Le Maoult, épouse Lecarpentier, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1944 et 1946 et résidant à Trie-La-Ville. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

J. Jamard, avocat à Paris.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1989, les requérants, désireux d'acquérir un pavillon destiné à constituer leur habitation principale, se rapprochèrent de la société «

Financière Saint-Georges

», devenue ultérieurement «

Royal Saint

‑

Georges Banque

» (RSGB), en vue de l'obtention d'un prêt immobilier.

Le 19 avril 1989, cet établissement financier leur adressa une offre préalable de prêt, par application des dispositions de la loi n

o

79-596 du 13

juillet 1979, dispositions ultérieurement intégrées dans le code de la consommation sous les articles L. 312-1 et suivants.

Le 5 mai 1989, les requérants acceptèrent l'offre de prêt.

Par acte notarié du 2 juin 1989, le prêt immobilier, d'un montant de 545

000 francs français (FRF), remboursable en cent quatre-vingts mensualités, fut contracté.

Après plus de deux années de remboursement, les requérants furent dans l'impossibilité de poursuivre les paiements. La RSGB engagea une procédure de saisie immobilière, avant de décider de lever l'hypothèque et de consentir à ce que les requérants vendent leur pavillon de gré à gré, sous condition du versement d'une somme de 776

538,81 FRF. Les requérants trouvèrent un acquéreur au bénéfice duquel ils signèrent une promesse de vente.

Les requérants, bien que contestant le montant de la somme réclamée par la RSGB pour la mainlevée de l'hypothèque prise sur le pavillon (soit 776

538,81 FRF), mais tenus par la promesse de vente signée par eux, s'exécutèrent à l'égard de l'établissement financier.

Le 5 août 1994, ils assignèrent la RSGB à comparaître devant le tribunal de grande instance de Paris. Se fondant sur l'article 31 de la loi du 13 juillet 1979 (relative aux contrats de prêts consentis pour financer un bien immobilier à usage d'habitation), ils demandèrent que l'établissement financier soit déchu de ses droits à intérêts du prêt et, partant, condamné à rembourser les montants versés (soit 229

182,61 FRF), une telle sanction étant légalement prévue lorsque, comme en l'espèce, un tableau des amortissements n'était pas joint à l'offre préalable de prêt (obligation prévue par l'article 5 de ladite loi, repris dans l'article L. 312-8 du code de la consommation).

Par un jugement du 1

er

juin 1995, le tribunal de grande instance de Paris constata que la RSGB n'avait pas satisfait aux exigences légales d'ordre public, l'offre de prêt n'ayant été assortie «

d'aucun tableau qui précise la part du remboursement affecté dans chacune des échéances à l'amortissement du capital par rapport à celle couvrant les intérêts

».

Il sanctionna la RSGB par la déchéance d'une partie des intérêts en application de l'article 31 de la loi du 13 juillet 1979, la condamna à payer aux requérants 100

000 FRF, avec intérêts au taux légal à compter de l'assignation, ainsi qu'une somme de 10

000 FRF au titre des frais non compris dans les dépens.

Ce jugement ayant été assorti de l'exécution provisoire, la RSGB versa la somme totale de 118

062,02 FRF aux requérants à ce titre.

Les requérants interjetèrent appel le 29 février 1996, avant de produire des conclusions le 1

er

juillet de la même année. Le 14 juin 1996, la RSGB interjeta également appel, avant de déposer ses premières conclusions d'appelante le 14 octobre 1996. Des jeux d'écritures furent ensuite échangés entre les parties.

Le 12 avril 1996, alors que l'affaire était pendante devant la cour d'appel, le Parlement vota une loi n

o

96-314 «

portant diverses dispositions d'ordre économique et financier

» dont l'article 87-1 modifia des dispositions du code de la consommation relatives aux offres de prêt et ce, avec effet rétroactif, sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée.

Selon les requérants, à la date du 12 avril 1996, la RSGB était contrôlée à plus de 99

% par la société Aviva France, elle-même contrôlée à 99

% également par la société Aviva Participations, cette dernière étant contrôlée par la société Commercial Union Holding qui était contrôlée à 99

% par la Commercial Union Assurance. Cette dernière société avait notamment pour actionnaires Alcatel et la Société Générale, établissements dans lesquels l'Etat était actionnaire via la Caisse des Dépôts et Consignations et le Consortium de Réalisation.

Par un arrêt du 27 juin 1997, la cour d'appel de Paris infirma le jugement déféré et condamna les requérants à restituer à la RSGB la somme de 118

062,02 FRF reçue au titre de l'exécution provisoire, avec intérêts à taux légal à compter de l'arrêt, ainsi qu'à payer les dépens de première instance et d'appel. La cour d'appel précisa notamment :

«

(...) Considérant qu'en matière civile le législateur n'est pas lié par le principe de la non-rétroactivité des lois, qu'en l'occurrence l'article 87-1 de la loi du 12 avril 1996 tranche une difficulté d'interprétation de l'article L 312-8 du code de la consommation

;

Considérant que ce texte d'une part s'applique aux instances en cours, d'autre part concerne le type d'offre de prêt objet du litige ; que les époux LECARPENTIER n'ont aucun droit acquis sur la déchéance des intérêts dès lors qu'il n'a pas été statué définitivement sur leur demande à ce sujet ;

(...) qu'il résulte de ce qui précède que l'offre préalable est réputée régulière au regard des dispositions relatives à l'échéancier des amortissements prévu par le 2

o

de l'article L 312-8 du code de la consommation, et, pour le reste, conforme aux autres prescriptions du même article (...).

»

Par arrêt du 20 juin 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé le 23 décembre 1997 par les requérants, aux motifs qu'il n'y avait pas eu violation de l'article

2 du code civil, le législateur n'étant pas lié par le principe de non-rétroactivité des lois en matière civile. S'agissant des moyens tirés des articles 6 de la Convention et 1

er

du Protocole n

o

1, la Cour de cassation jugea

:

«

(...) d'une part, que l'intervention du législateur, dans l'exercice de sa fonction normative, n'a eu pour objet que de limiter, pour l'avenir, la portée d'une interprétation jurisprudentielle et non de trancher un litige dans lequel l'Etat aurait été partie ; que, d'autre part, la déchéance du droit aux intérêts est une sanction civile dont la loi laisse à la discrétion du juge tant l'application que la détermination du montant ; que, de ce fait, l'emprunteur qui sollicite la déchéance du droit aux intérêts ne fait valoir qu'une prétention à l'issue incertaine qui n'est, dès lors, pas constitutive d'un droit (...)

»

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Code de la consommation

Les dispositions pertinentes du code de la consommation, section 3 intitulée «

le contrat de crédit

», se lisaient comme suit dans leur

rédaction applicable avant la loi n

o

96-314 du 12 avril 1996

:

Article L. 312-7

«

Pour les prêts mentionnés à l'article L.

312-2, le prêteur est tenu de formuler par écrit une offre adressée gratuitement par voie postale à l'emprunteur éventuel ainsi qu'aux cautions déclarées par l'emprunteur lorsqu'il s'agit de personnes physiques.

»

Article L. 312-8

«

L'offre définie à l'article précédent

:

1º

Mentionne l'identité des parties, et éventuellement des cautions déclarées

;

2º

Précise la nature, l'objet, les modalités du prêt, notamment celles qui sont relatives aux dates et conditions de mise à disposition des fonds ainsi qu'à l'échéancier des amortissements

;

3º

Indique, outre le montant du crédit susceptible d'être consenti, et, le cas échéant, celui de ses fractions périodiquement disponibles, son coût total, son taux défini conformément à l'article L.

313-1 ainsi que, s'il y a lieu, les modalités de l'indexation

;

4º

Enonce, en donnant une évaluation de leur coût, les stipulations, les assurances et les sûretés réelles ou personnelles exigées, qui conditionnent la conclusion du prêt

;

5º

Fait état des conditions requises pour un transfert éventuel du prêt à une tierce personne

;

6º

Rappelle les dispositions de l'article L.

312-10.

Toute modification des conditions d'obtention du prêt, notamment le montant ou le taux du crédit, donne lieu à la remise à l'emprunteur d'une nouvelle offre préalable.

Toutefois, cette obligation n'est pas applicable aux prêts dont le taux d'intérêt est variable, dès lors qu'a été remise à l'emprunteur avec l'offre préalable une notice présentant les conditions et modalités de variation du taux.

»

2.

Jurisprudence de la

Cour de cassation

Par deux arrêts des 16 mars et 20 juillet 1994, la première chambre civile de la Cour de cassation a jugé que l'échéancier des amortissements, joint à l'offre préalable, devait préciser, pour chaque échéance, la part de l'amortissement du capital par rapport à celle couvrant les intérêts et que le non-respect de ces dispositions d'ordre public était sanctionné non seulement par la déchéance du droit aux intérêts pour le prêteur, mais encore pour la nullité du contrat de prêt (Bull. civ. I, respectivement n

os

100 et 262

; dans le même sens, Civ. 1

ère

, arrêt du 18 mars 1997, Bull. civ. I, n

o

97).

Après l'adoption de la loi du 12 avril 1996, des juges du fond avaient considéré que l'article 87-I de la loi était contraire à l'article 6 § 1 de la Convention, en ce que son application aux instances en cours portait atteinte au principe d'égalité des droits et à l'exigence du procès équitable puisqu'elle modifiait une donnée fondamentale du litige au détriment de l'une des parties

: la Cour de cassation a censuré cette position en cassant les arrêts concernés les 29 avril et 9 juillet 2003 (Civ. 1

ère

, pourvois n

os

00

‑

20062, 99-12031 et 99-15369).

3.

Loi n

o

96-314 du 12 avril 1996

L'article 87 de la loi n

o

96-314 du 12 avril 1996 portant diverses dispositions d'ordre économique et financier prévoyait ce qui suit

:

Article 87

«

I. – Sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée, les offres de prêts mentionnées à l'article L. 312-7 du code de la consommation et émises avant le 31 décembre 1994 sont réputées régulières au regard des dispositions relatives à l'échéancier des amortissements prévues par le 2

o

de l'article L. 312-8 du même code, dès lors qu'elles ont indiqué le montant des échéances de remboursement du prêt, leur périodicité, leur nombre ou la durée du prêt, ainsi que, le cas échéant, les modalités de leurs variations.

II. – L'article L. 312-8 du code de la consommation est ainsi modifié

:

a)

Dans le troisième alinéa (2

o

) les mots

: «

ainsi qu'à l'échéancier des amortissements

» sont supprimés

;

b)

Il est inséré, après le troisième alinéa, un 2

o

bis

ainsi rédigé

:

2

o

bis

Comprend un échéancier des amortissements détaillant pour chaque échéance la répartition du remboursement entre le capital et les intérêts. Toutefois, cette disposition ne concerne pas les offres de prêts à taux variable.

»

4.

Travaux parlementaires – extraits des débats au Sénat

- «

Force est d'abord de constater que le premier arrêt de la Cour de cassation posant problème date du 16 mars 1994. Or, nous sommes le 21 mars 1996. Personne ici, parmi ceux qui s'intéressent au sujet, n'a reçu la moindre information, le moindre état de situation de la part des organismes concernés, pour nous indiquer qu'il y avait un risque et pour nous permettre d'en évaluer l'importance (...).

Dans les contacts qu'il m'a été possible d'avoir avec eux tout récemment, ils n'invoquent encore que des données très vagues, M. le Rapporteur s'en est d'ailleurs très franchement fait l'écho. Mais nous ne disposons, aujourd'hui, d'aucune donnée permettant de vérifier le caractère crédible du risque financier invoqué. J'observe que lors de ces derniers contacts, aujourd'hui même, les représentants officiels de cette profession ont omis de nous rappeler les limites procédurales qui, de toute façon, empêchent un grand nombre d'emprunteurs de faire jouer leurs droits

»

(intervention de M. le sénateur Alain Richard,

J.O. Débats Sénat

, 21

mars 1996, p. 1683)

- « Contrairement à ce que laissent supposer certains professionnels du crédit, sont concernées, non pas toutes les banques mais une infime minorité d'entre elles

: celles qui n'ont pas respecté la loi

»

(intervention de M

me

le sénateur Marie-Claude Beaudeau,

J.O. Débats Sénat

, 21 mars 1996, p. 1684).

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l'adoption de la loi du 12 avril 1996 et de son application rétroactive par les juridictions internes, qui auraient porté atteinte à leur droit à un procès équitable.

2.

Les requérants s'estiment également victimes d'une atteinte au respect de leurs biens. Ils invoquent l'article 1

er

du Protocole n

o

1, dénonçant une ingérence de l'Etat dans l'exercice de leur droit de créance, ingérence qui contredirait le juste équilibre entre l'intérêt général et les droits fondamentaux de l'individu, sans être justifiée par une cause d'utilité publique.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de l'adoption de la loi du 12 avril 1996 et de son application rétroactive par les juridictions internes. Ils invoquent l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement, après avoir rappelé les grandes lignes de la jurisprudence de la Cour en matière de «

validations législatives

» (arrêts

Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c.

Grèce

du 9 décembre 1994, série A n

o

301-B

;

Papageorgiou c. Grèce

du 22 octobre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VI

;

National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c.

Royaume-Uni

du 23

octobre 1997,

Recueil

1997-VII

;

Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France

[GC], n

os

24846/94 et 34165/96 à 34173/96, CEDH 1999-VII

;

Forrer-Niedenthal

c. Allemagne

, n

o

47316/99, 20 février 2003), considère qu'il estime une différence majeure entre ces précédentes affaires et la présente espèce

: l'Etat n'est pas partie au litige et ne défend en aucune manière ses intérêts propres. Les pouvoirs publics sont restés extérieurs aux procédures et neutres à l'égard des parties. Le nouveau régime juridique issu de la loi du 12 avril 1996 s'applique aux relations entre emprunteurs et établissements bancaires, à des rapports de droit privé. Par ailleurs, cette loi n'est pas «

une loi de circonstance

» destinée à s'immiscer dans des relations contractuelles préexistantes ou dans la bonne administration de la justice, puisqu'elle ne visait qu'à limiter, de façon générale, la portée de l'interprétation jurisprudentielle de la notion «

d'échéancier des amortissements

», intervention purement normative qui relève de la compétence naturelle du législateur.

En l'absence d'implication de l'Etat dans le litige, le Gouvernement rappelle que la Cour a jugé que des motifs d'intérêt général peuvent rendre légitime l'intervention du pouvoir législatif dans le déroulement d'une instance judiciaire en cours (

Forrer-Niedenthal

, précité). Or, en l'espèce, un tel motif d'intérêt général, très clairement rappelé par le Conseil constitutionnel dans sa décision du 9 avril 1996, existait bien. La nouvelle loi avait pour objectif de sauvegarder l'équilibre financier du système bancaire, afin de ne pas mettre en péril l'activité économique en général, ce que jugea également la Cour de cassation dans son arrêt du 29 avril 2003.

La loi du 12 avril 1996 poursuivait donc un but légitime et sa disposition litigieuse n'emportait en outre aucune conséquence excessive puisque, d'une part, elle ne remettait pas en cause les décisions passées en force de chose jugée et que, d'autre part, elle ne réputait régulières que certaines offres de prêts émises préalablement (c'est-à-dire celles qui, au regard du contenu de l'échéancier des amortissements, n'étaient pas totalement conformes à l'interprétation que la jurisprudence avait donnée de cette notion avant la loi nouvelle). Le législateur est donc intervenu de façon raisonnable et proportionnée.

Les requérants contestent l'affirmation du Gouvernement selon lequel l'Etat n'avait aucun intérêt au litige. Ils relèvent tout d'abord que l'Etat était actionnaire dans deux sociétés elles-mêmes actionnaires de la société Commercial Union Assurance, laquelle contrôlait une chaîne d'entreprises dont la Royal Saint-George Banque constituait un maillon. Les requérants indiquent également qu'à la date d'adoption de la loi litigieuse, l'Etat avait une participation dans certains établissements de crédits, notamment dans le Crédit Lyonnais, à l'époque nationalisé. Enfin, ils estiment qu'une banque est une personne morale réalisant une mission de service public, placée sous la tutelle de la Banque de France et du ministère de l'Economie et des Finances.

Par ailleurs, les requérants notent que le Gouvernement ne qualifie pas le caractère impérieux du prétendu motif général ayant justifié l'intervention législative. Tout en relevant que la Cour n'est pas liée par la décision du Conseil constitutionnel (

Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres

, précité, §

59), ils estiment que ce dernier n'a pas vérifié la réalité du risque financier, tout en se déclarant incompétent pour apprécier la conformité de la loi aux stipulations d'un accord international, à savoir la Convention.

Les requérants rappellent les propos d'un sénateur qui relevait l'absence d'information sur le risque financier et sa crédibilité. Tout en notant que le risque financier ne saurait justifier, en soi, que le législateur se substitue aux parties et aux juges pour régler le litige (

ibidem

), ils observent que les dispositions sur lesquelles se fondaient les requérants étaient d'ordre public

: la loi nouvelle, en «

sacrifiant

» les emprunteurs, n'était donc pas raisonnable et proportionnée. Ils notent d'ailleurs que si le législateur a effacé le droit positif pour le passé en validant les offres de prêts irrégulières, il l'a aussitôt rétabli pour l'avenir en l'insérant expressément dans l'article L. 312-8 du code de la consommation.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

2.

Les requérants s'estiment également victimes d'une atteinte au respect de leurs biens. Ils invoquent l'article 1

er

du Protocole n

o

1, dont les dispositions se lisent ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement estime que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de l'article 1

er

du Protocole n

o

1, les requérants ne pouvant se prévaloir de l'existence d'un «

bien

». En effet, dès lors qu'il avait été interjeté appel du jugement de première instance, ce dernier n'était pas définitif et n'avait donc pas autorité de chose jugée, condition nécessaire pour qu'une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l'article 1

er

du Protocole n

o

1 (

Fernández-Molina González et autres c.

Espagne

(déc.), n

o

64359/01, CEDH 2002-IX). Par ailleurs, l'exécution provisoire ne les rendait titulaires d'aucun droit acquis. Enfin, il considère que les requérants ne pouvaient légitimement croire à l'existence d'un droit acquis et automatique à l'indemnisation à leur bénéfice.

Dans l'hypothèse où la Cour estimerait que les requérants étaient titulaires d'un droit, le Gouvernement estime que l'ingérence qu'ils auraient subie dans leur droit au respect de leurs biens ne serait pas contraire aux dispositions de l'article 1

er

du Protocole n

o

Les requérants rappellent notamment que le jugement de première instance avait accordé l'exécution provisoire et que la RSGB avait versé la somme. Dès lors que l'exécution provisoire privait l'appel de tout effet suspensif, le jugement avait donc, aux termes de l'article 500 du nouveau code de procédure civile, force de chose jugée. Quand bien même la somme versée n'était-elle pas acquise définitivement, seul les juges pouvaient la faire sortir de leur patrimoine. Or un simple intérêt patrimonial révocable dans certaines conditions constitue un «

bien

» au sens de l'article 1

er

du Protocole n

o

1 (

Beyeler c. Italie

[GC], n

o

33202/96, § 105, CEDH 2000-I).

Par ailleurs, ils estiment qu'il y a une contradiction manifeste dans les affirmations du Gouvernement, celui-ci ne pouvant, d'une part, invoquer les risques financiers et économiques nés de la jurisprudence constante de la Cour de cassation pour soutenir ensuite, et d'autre part, que l'issue du litige était incertain, ce qui leur interdirait d'invoquer un «

bien

», que ce soit une créance ou une espérance légitime, au regard de l'article 1

er

du Protocole n

o

Or les requérants considèrent que cette jurisprudence, issue des arrêts de la Cour de cassation des 16 mars et 20 juillet 1994, leur était favorable et faisait naître une «

espérance légitime

» s'analysant en «

bien

» au sens de l'article 1

er

du Protocole n

o

1 (

Pressos Compania Naviera S.A. c. Belgique

, arrêt du 20 novembre 1995, série A n

o

332, p. 21, § 31

;

S.A. Dangeville c.

France

, n

o

36677/97, § 48, CEDH 2002-III).

Sur la justification de l'ingérence subie dans leur droit, les requérants renvoient, à la suite du Gouvernement, à leurs observations sur les développements de celui-ci au regard du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention. Ils estiment avoir été victimes d'une privation de propriété sans aucune justification.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président