Vezon împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 66018/01) împotriva Republicii Franceze și depusă la Curt de doi cetățeni ai acestui stat, D. și Doamna Vezon („reclamanții"), pe 19 mai 2000, în baza articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de D-ul Bel, avocat la Lyon. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna Edwige Belliard, Directoare a Afacerilor juridice la ministerul Afacerilor externe.

Reclamanții susțineau în special o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza intervenției unei legi retroactive în cursul procedurii judiciare.

Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament).

Printr-o decizie din 14 iunie 2005, camera a declarat cererea admisibilă. PE FOND I.

Pentru a dobândi o parcelă de teren pentru a construi o locuință, reclamanții au acceptat pe 21 februarie 1986 de la Crédit Agricole (CA) o ofertă de credit în valoare de 185.000 de franci francezi (FRF) prin aplicarea dispozițiilor legii nr. 79-596 din 13 iulie 1979, dispoziții ulterior încorporate în codul consumatorului sub articolele L. 312-1 și următoarele.

Prin act notarial din 25 martie 1986, creditul imobiliar, rambursabil la rata dobânzii efective globale de 14,8895% în 240 de rate lunare progresive de la 1492,59 FRF la 2904,28 FRF, a fost contractat.

Pe 25 martie 1986, banca a trimis reclamantul detalii și modalități de implementare a creditului, precum și un tabel de amortizare care preciza condițiile de rambursare, descompunerea ratei și suma totală care va fi prelevată prin debit din contul acestora la data indicată.

Confruntați cu dificultăți financiare, reclamanții nu au putut achita în totalitate ratele creditului. Pe 23 ianuarie 1992, instituția financiară a ordonat o sechestru imobiliar, la care reclamanții s-au opus apelând la tribunalul regional de la Saint-Etienne.

Printr-o sentință din 31 octombrie 1995, tribunalul a declarat inadmisibilă opoziția la ordin și a condamnat reclamanții să verseze CA suma de 214.030,66 FRF după ce a respins concluziile acestora privind neregularitatea ofertei de credit pentru nerespectarea articolului 5 din legea din 13 iulie 1979: „(...) Argumentul privind neregularitatea ofertei de credit ridicat de reclamantul după aproape doi ani de la începutul procedurii nu poate prospera. Într-adevăr, art. 5 din legea din 13 iulie 1979 enumeră elementele care trebuie să figureze în acest document și anume, pe lângă identitatea părților, natura obiectului și modalitățile creditului, suma creditului, costul total al acestuia, rata, în sfârșit clauzele, asigurările și garanțiile cerute care condiționează încheierea creditului – dând o evaluare a costului acestora. Or, în caz dat, oferta de credit reprodusă în actul notarial comunicat de bancă (...) conține pe pagina 3 suma creditului, durata acestuia, rata dobânzii anuale, rata dobânzii efective globale, costul total al creditului, și precizează pe pagina 4 privitoare la ratele lunare că suma perioadei de amortizare este stabilită pe baza unei progresivități a anuității de 6% în primii cinci ani, de 4% în următorii 5 ani și de 2% pentru anii rămași de plată, acest paragraf fiind urmat de detaliile ratelor lunare an după an. Prin urmare, oferta de credit făcută reclamantului corespunde cerințelor articolului citat (...)".

Reclamanții au apelat sentința cerând curții să oblige CA să le ramburseze suma de 89.735,17 FRF corespunzătoare dobânzilor percepute cu nedreptate, deoarece oferta de credit nefiind regulată, banca trebuia să fie privată de dreptul la dobânzi. Reclamanții susțineau că CA le-a prezentat un tabel de rambursare diferit de cel aprobat de organism de tutelă, deoarece nu conținea pentru fiecare rată lunară capitalul amortizat și dobânzile plătite și nu răspundea astfel cerințelor de informare prevăzute de art. 5 din legea din 13 iulie 1979. Ei cereau aplicarea sancțiunilor din art. 31 din aceeași lege, și anume privarea de dreptul la dobânzi a creditului instituției financiare.

Pe 12 aprilie 1996, Parlamentul a votat o lege nr. 96-314 „privind diverse dispoziții de caracter economic și financiar" al cărei articol 87-1 a modificat dispoziții din codul consumatorului privind ofertele de credit și aceasta, cu efect retroactiv, sub rezerva deciziilor de justiție rămase definitive.

Printr-o hotărâre din 6 noiembrie 1997, curtea de apel din Lyon a confirmat sentința în toate dispozițiile sale. Pe chestiunea validității ofertei de credit, s-a exprimat așa: „Având în vedere că art. 5 din legea din 13 iulie 1979 prevede că oferta scrisă de credit trebuie să precizeze natura, obiectul, modalitățile creditului în special cele referitoare la date și condiții de punere la dispoziție a fondurilor, precum și la calendarul amortizării și trebuie să enunțe, dând o evaluare a costului acestora, clauzele care condiționează încheierea creditului; Având în vedere că în caz dat tabelul de amortizare remis împrumutaților conține suma fiecărei rate de rambursare, periodicitatea, suma dobânzilor, amortizarea, capitalul rămas datorat și costul asigurării; Că această ofertă este astfel regulată în raport cu dispozițiile relative la calendarul amortizării; (...) Având în vedere că oferta precizează pe pagina 4 că suma perioadei de amortizare a creditului este stabilită pe baza unei progresivități a anuității de 6% în primii cinci ani, de 4% în următorii cinci ani și de 2% pentru anii rămași de plată; Că condițiile rambursării anticipate a creditului și ale versării indemnizației de două luni de dobânzi calculate la rata medie a creditului pe capitalul rambursat cu anticipare sunt de asemenea enunțate; Că în sfârșit, se notează că în caz de credit cu rate lunare progresive va fi percepută de către creditor o indemnizație: aceasta reprezintă un adaos de dobânzi menit să facă egală rata de randament a creditului așa cum era prevăzută inițial în prezentul contract; Că împrumutații aveau deci o informație completă la remiterea prealabilă a ofertei pentru a evalua costul implicat de o rambursare anticipată a creditului; Având în vedere că oferta corespunde cerințelor articolului 5 din legea din 13 iulie 1979 și ale decretului din 28 iunie 1980 aplicabile la acea dată, nu este cazul să se pronunțe sancțiunea privării de dobânzi prevăzută de art. 31 din aceeași lege; Că demanda de rambursare a sumei de 89.735,17 franci depusă de reclamantul nu este prin urmare fondată (...)".

Reclamanții au depus un recurs în casație pe baza încălcării articolului 5 din legea din 31 iulie 1979 și au susținut că neregularitatea unei oferte de credit se apreciază la data la care a fost făcută și că tocmai pe 21 februarie 1986, oferta nu conținea mențiunile cerute de această dispoziție.

Printr-o hotărâre din 7 decembrie 1999, Curtea de Casație a respins recursul: „Având în vedere, mai întâi, că, pronunțând cu temeiuri proprii și adoptate, curtea de apel a constatat că oferta de credit remisă în 1986 împrumutaților conținea mențiunile cerute de articolul L 312-8 din codul consumatorului; că absența indicării pentru fiecare rată a distribuției rambursării între capital și dobânzi nu este de natură să afecteze validitatea ofertei având în vedere dispozițiile articolului 87-1 din legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996; (...)". II.

Dispozițiile relevante din codul consumatorului, secțiunea 3 intitulată „contractul de credit", se citiau după cum urmează în redacția lor aplicabilă înainte de legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996: Articolul L. 312-7 „Pentru creditele menționate la articolul L. 312-2, creditorul este obligat să formuleze în scris o ofertă trimisă gratuit prin poștă împrumutatului potențial, precum și garanților declarați de împrumutat atunci când aceștia sunt persoane fizice." Articolul L. 312-8 „Oferta definită la articolul anterior: 1º Menționeaza identitatea părților, și, eventual, a garanților declarați; 2º Precizează natura, obiectul, modalitățile creditului, în special pe cele referitoare la date și condiții de punere la dispoziție a fondurilor, precum și la calendarul amortizării; 3º Indică, pe lângă suma creditului care urmează să fie consimțit, și, după caz, aceea a fracțiunilor sale disponibile periodic, costul total al acestuia, rata sa definită în conformitate cu articolul L. 313-1, precum și, dacă este cazul, modalitățile indexării; 4º Enunță, dând o evaluare a costului acestora, clauzele, asigurările și garanțiile reale sau personale cerute, care condiționează încheierea creditului; 5º Face cunoscute condițiile cerute pentru un eventual transfer al creditului unei terțe persoane; 6º Reamintește dispozițiile articolului L. 312-10. Orice modificare a condițiilor de obținere a creditului, în special suma sau rata creditului, dă loc remiterii împrumutatului a unei noi oferte prealabile. Totuși, această obligație nu se aplică creditelor la care rata dobânzii este variabilă, atâta timp cât a fost remis împrumutatului odată cu oferta prealabilă un document prezentând condițiile și modalitățile de variație a ratei." B. Jurisprudența Curții de Casație

Prin două hotărâri din 16 martie și 20 iulie 1994, prima cameră civilă a Curții de Casație a judecat că calendarul amortizării, anexat ofertei prealabile, trebuia să precizeze, pentru fiecare rată, proporția amortizării capitalului în raport cu cea care acoperă dobânzile și că nerespectarea acestor dispoziții de ordine publică era sancționată nu doar prin privarea de drepturi la dobânzi pentru creditor, ci și prin nulitatea contractului de credit (Bull. civ. I, respectiv nr. 100 și 262; în același sens, Civ. 1ère, hotărâre din 18 martie 1997, Bull. civ. I, nr. 97).

După adoptarea legii din 12 aprilie 1996, unii judecători din instanțe inferioare au considerat că art. 87-I al legii era contraria articolului 6 § 1 din Convenție, în măsura în care aplicarea sa la instanțele în curs ataca principiul egalității drepturilor și cerința unui proces echitabil, deoarece modifica o dată fundamentală a litigiului în dezavantajul uneia din părți: Curtea de Casație a anulat această poziție prin casarea hotărârilor în chestie pe 29 aprilie și 9 iulie 2003 (Civ. 1ère, recursuri nr. 00-20062, 99-12031 și 99-15369). C. Legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 20. art. 87 din legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 privind diverse dispoziții de caracter economic și financiar prevedea următoarele: art. 87 „I. – Sub rezerva deciziilor de justiție rămase definitive, ofertele de credit menționate la articolul L. 312-7 din codul consumatorului și emise înainte de 31 decembrie 1994 sunt reputate regulate în raport cu dispozițiile relative la calendarul amortizării prevăzute de punctul 2º al articolului L. 312-8 din același cod, cu condiția să fi indicat suma ratelor de rambursare a creditului, periodicitatea acestora, numărul lor sau durata creditului, precum și, după caz, modalitățile variațiilor acestora. II. – Articolul L. 312-8 din codul consumatorului este modificat după cum urmează: a) În al treilea alineat (2º) cuvintele: „precum și la calendarul amortizării" sunt suprimate; b) Se inserează, după al treilea alineat, un punct 2º bis redactat după cum urmează: 2º bis Conține un calendar al amortizării detaliind pentru fiecare rată distribuția rambursării între capital și dobânzi. Cu toate acestea, această dispoziție nu se referă la ofertele de credit cu rata variabilă." D. Lucrări parlamentare – extrase

Extrase din dezbaterile ținute la Senat cu ocazia examinării legii litigioase: - „Trebuie mai întâi constatat că prima hotărâre a Curții de Casație care pun probleme datează din 16 martie 1994. Or, suntem pe 21 martie 1996. Nimeni dintre cei care se interesează de subiect nu a primit cea mai mică informație, cea mai mică situație din partea organismelor interesate care să ne indice că exista un risc și să ne permită să evaluez importanța acestuia (...). În contactele pe care mi-a fost posibil să le am cu ei very recent, ei invocă în continuare doar date foarte vagi, D. Raportorul s-a făcut încă destul de sincer eco. Dar nu dispunem astazi de nicio dată care să permită verificarea credibilității riscului financiar invocat. Observ că în aceste contacte recente, chiar azi, reprezentanții oficiali ai acestei profesii au omis să ne reamintească limitările procedurale care, oricum, impiedică un mare număr de împrumutați să-și exercite drepturile" (intervenția D-lui senator Alain Richard, J.O. Débats Sénat, 21 martie 1996, p. 1683) - „Contrariind ceea ce sugerează unii profesioniști ai creditului, sunt interesate nu toate băncile ci o infimă minoritate dintre acestea: acelea care nu au respectat legea" (intervenția Doamnei senator Marie-Claude Beaudeau, J.O. Débats Sénat, 21 martie 1996, p. 1684). PE DREPT I.

Reclamanții consideră că în cazul în care statul nu ar fi implicat în acest litigiu între particulari, ar fi și mai șocant ca una din părți să poată obține de la legislator votarea unui text care pe de o parte o-ar favoriza pe cealaltă, iar pe de altă parte o-ar face retroactiv. Situația ar fi și mai șocantă având în vedere faptul că legea din 13 iulie 1979 privind creditele vizează protecția împrumutaților. Or, această protecție a fost retrasă beneficiarilor ei de legea din 12 aprilie 1996.

Dacă litigiul implică statul francez, ei susțin că niciun motiv imperiant de interes general nu justifica intervenția legislatorului în caz dat. Reclamanții invocă că au căutat, pentru a aprecia riscul judiciar susținut, care era numărul recursurilor intentate înainte de votarea legii din 12 aprilie 1996 de către împrumutați care ar fi contestat regularitatea creditului imobiliar, recursuri care au fost respinse de judecătorii pe baza acestei legi retroactive. Dacă nu greșesc și nu uit nimic, hotărârile date de Curtea de Casație pentru validarea ofertelor neregulate pe baza legii citate sunt în numărul de șaptesprezece pe anii 1999 până 2003. Din aceste cazuri, șase priveau Crédit Agricole. Or, rezultatele Crédit Agricole dezvăluie 124,2 miliarde de franci de capitaluri proprii în 1995 (Articol din ziarul Le Monde din 27 aprilie 1996), comparate cu șase reclamații prezentate împotriva acestei bănci la curtea supremă, reduc la proporții mai corecte motivele avansate pentru a încerca justificarea votării legii din 12 aprilie 1996. 2. Guvernul

Guvernul consideră că există o diferență majoră între cazurile anterioare judecate de Curt în materie de validări legislative și prezenta cauză: statul nu este parte la litigiu și nu apără în niciun fel interesele proprii. Autoritățile publice au rămas străine procedurilor și neutre față de părți. Noul regim juridic rezultat din legea din 12 aprilie 1996 se aplică relațiilor între împrumutați și instituții bancare, deci la relații de drept privat. Pe de altă parte, această lege nu este „o lege de circumstanță" destinată să se amestece în relații contractuale preexistente sau în buna administrare a justiției, deoarece viza doar să limiteze, în mod general, sfera aplicării interpretării jurisprudenței noțiunii „calendarul amortizării", intervenție pur normativă care se încadrează în competența naturală a legislatorului.

În absența implicării statului în litigiu, motive de interes general pot face legitimă intervenția puterii legislative în desfășurarea unei proceduri judiciare în curs. Or, în caz dat, un astfel de motiv de interes general, foarte clar reamintit de Consiliul Constituțional în decizia sa din 9 aprilie 1996, exista într-adevăr. Noua lege avea ca scop să salvgardeze echilibrul financiar al sistemului bancar, pentru a nu pune în pericol activitatea economică în general, ceea ce a judecat și Curtea de Casație în hotărârea sa din 29 aprilie 2003.

Legea din 12 aprilie 1996 persecuta deci un scop legitim și dispoziția sa litigioasă nu atrăgea pe de altă parte nicio consecință excesivă, deoarece pe de o parte, nu punea în discuție deciziile rămase definitive și că pe de altă parte, reputase regulate doar anumite oferte de credit emise anterior (adică acelea care, privitor la conținutul calendarului amortizării, nu se conformau complet interpretării pe care jurisprudența i-o dăduse acestei noțiuni înainte de legea nouă). Legislatorul a intervenit deci în mod rezonabil și proporționat. B. Aprecierea Curții

Curtea reafirmă că dacă, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi cu efect retroactiv, drepturi decurgând din legi în vigoare, principiul supremației dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 se opun, cu excepția unor imperii motive de interes general, intervenției puterii legislative în administrarea justiției în scop de a influența rezolvarea judiciară a litigiului (Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 82, § 49; Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [GC], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, CEDH 1999-VII, § 57).

În caz dat, Curtea constată că statul nu era parte la procedura judiciară cu ocazia intervenției legislative litigioase. Cu toate acestea, Curtea consideră că jurisprudența sa (a se vedea, în special, hotărârile Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis, citate mai sus; Papageorgiou c. Grecia din 22 octombrie 1997, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1997-VI; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit din 23 octombrie 1997, Recueil 1997-VII; Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții, citate mai sus; Anagnostopoulos și alții c. Grecia, nr. 39374/98, CEDH 2000-XI; Crișan c. România, nr. 42930/98, 27 mai 2003) merge dincolo de litigiile în care statul este parte. Așadar, în hotărârea sa OGIS-Institut Stanislas și alții c. Franța (nr. 42219/98 și 54563/00, 27 mai 2004), ea a ajuns la constatarea unei ne-încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție după ce a judecat că „intervenția legislatorului, total previzibilă, răspundea unei evidente și imperioase justificări de interes general" (§ 72), și nu din cauza faptului că statul nu era direct parte la litigiu.

Problema pusă în caz dat se referă în esență la procesul echitabil și, după opinia Curții, responsabilitatea statului este angajată atât în calitate de legislator, dacă denaturează procesul sau influențează rezolvarea judiciară a litigiului, cât și în calitate de autoritate judiciară, din cauza atingerilor aduse procesului echitabil și aceasta, inclusiv în cadrul litigiilor de drept privat între particulari.

Curtea reamintește de altfel că în litigiile opunând interese de caracter privat, cerința egalității armelor implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o pun într-o situație de dezavantaj clar în raport cu adversarul (a se vedea în special hotărârile Dombo Beheer B.V. c. Țări de Jos din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, p. 19, § 33; Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis, citate mai sus, p. 81, § 46; Forrer-Niedenthal c. Germania, nr. 47316/99, 20 februarie 2003, § 65).

În circumstanțele cauzei, dacă art. 87 din legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 excluzea în mod expres din sfera de aplicare a sa deciziile de justiție rămase definitive, acesta fixa definitiv termenii dezbaterii supuse jurisdicțiilor ordinare și aceasta în mod retroactiv privitor la ofertele de credit emise înainte de 31 decembrie 1994.

Ca urmare, adoptarea legii din 12 aprilie 1996 rezolva de fapt fondul litigiului și făcea zadarnic orice continuare a procedurilor.

În aceste condiții, Curtea estimează că nu se poate vorbi de egalitate a armelor între cele două părți private, statul având dat dreptate uneia dintre acestea prin adoptarea legii litigioase.

Cât privind „imperiosul motiv de interes general", invocat de Guvern și reamintit de Consiliul Constituțional în decizia sa din 9 aprilie 1996, acesta ar rezulta din necesitatea de a salvgarda echilibrul financiar al sistemului bancar și activitatea economică în general. Referitor la decizia Consiliului Constituțional, Curtea reamintește că aceasta nu poate suferi pentru a stabili conformitatea articolului 87 din legea din 12 aprilie 1996 cu dispozițiile Convenției (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții, citate mai sus, § 59). Ea notează totuși că Consiliul Constituțional, inspirindu-se din jurisprudența Curții, cere acum un interes general „suficient" (a se vedea în special decizia sa nr. 2004-509 DC din 13 ianuarie 2005).

Curtea reamintește de altfel că în principiu un motiv financiar nu permite singur să justifice o astfel de intervenție legislativă (a se vedea, în special, Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții, citate mai sus, § 59). Oricum, în faptele cauzei, niciun element nu vine să susțină argumentul că impactul ar fi fost atât de important încât echilibrul sectorului bancar și activitatea economică în general ar fi fost puse în pericol. Chiar și senatorii, se pare, nu au primit informații precise pe această temă (§21 mai sus). Pe lângă absența unei evaluări credibile a costului virtual al procedurilor în curs și viitoare, care nu au fost nici măcar enumerate, trebuie constatat că chestiunea privea doar anumite bănci, și anume acelea care nu respectaseră obligația prevăzută de articolul L. 312-8 din codul consumatorului. Pe de altă parte, băncile respective nu erau direct expuse la plata de daunele-interese sau penalități, ci în principal la rambursarea unor sume anterior percepute de la clienții lor. De fapt, dacă profiturile instituțiilor interesate ar fi putut suferi din absența legii, nu este stabilit că supraviețuirea lor și cu atât mai puțin, echilibrul general al economiei naționale, ar fi fost amenințate.

Ținând cont de cele de mai sus, intervenția legislativă litigioasă, care rezolva definitiv, în mod retroactiv, fondul litigiului opunând particulari în fața judecătorilor, nu era justificată de imperii motive de interes general.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

La titlul prejudiciului material, reclamanții cer 106.617,47 euro (EUR) ca pretenție principală corespunzând privirii complete de dobânzi a creditului. Dacă Curtea ar estima că în ciuda neregularităților comise creditul neregulat nu trebuie să fie privat de totalitatea dobânzilor sale, așa cum ordonase hotărârea Kalbacher din 20 iulie 1994, reclamanții propun ca rata legală să fie aplicată înlocuind rata contractuală practicate și cer 28.233,51 euro ca pretenție subsidiari (corespunzând privirii parțiale de dobânzi). Ei cer de asemenea 5.000 EUR la titlul prejudiciului moral.

Guvernul consideră că pretențiile sunt excesive și lipsește orice legătură de cauzalitate cu grievul tras din presupusa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Ele se referă la litigiul care opunea reclamanții Crédit Agricole în dreptul intern, prin care ei căutau să-și facă recunoaște interesele particulare. Sumele și daunele expuse sunt fără legătură cu presupusa încălcare. Dacă Curtea constatase o încălcare a articolului 6 § 1, constatarea acestei încălcări ar constitui o satisfacție echitabilă pentru reclamantul.

Curtea observă că singura bază pentru acordul unei satisfacții echitabile rezidă în cazul dat în faptul că reclamanții nu au putut se bucura de garanțiile articolului 6 în ceea ce privește echitatea procedurii. În acest sens, Curtea nu poate desigur specula asupra ceea ce ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, dar nu estimează derezonabil să creadă că persoanele interesate au suferit o pierdere de șanse reale (hotărâre Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții, citate mai sus, § 79). La care se adaugă un prejudiciu moral la care constatarea încălcării figurând în prezenta hotărâre nu sufice să remediere. Pronunțând în echitate, cum vrea art. 41, aceasta alocă 8.000 EUR reclamantul toate cauzele de prejudiciu luate laolaltă. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer suma de 18.500 euro din care 4.000 euro la titlul cheltuielilor de apărare în fața Curții.

Guvernul reamintește că doar cheltuielile angajate pentru a preveni sau a face corecta presupusa încălcare a Convenției pot da loc la indemnizație. Or facturile produse nu permit a cunoaște cu precizie suma cheltuielilor angajate în fața Curții. Guvernul propune a aloca 3.000 EUR.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. Pe de altă parte, atunci când Curtea constată o încălcare a Convenției, ea nu acordă reclamantul plata cheltuielilor și costurilor pe care le-a angajat în fața judecătorilor naționali decât în măsura în care au fost angajate pentru a preveni sau a face corecta de aceștia presupusa încălcare. Aceasta nu a fost cazul în caz dat. Curtea reamintește că în decizia sa asupra admisibilității din 14 iunie 2005, ea a judecat că reclamanții au fost victime ale legii din 12 aprilie 1996 din cauza aplicării acesteia litigiului de către Curtea de Casație și doar la această etapă. Ca urmare, ea decide de a nu aloca nimic reclamantul la acest titlu. Pe de altă parte, în ceea ce privește suma cheltuielilor și onorăriilor relative la procedura în fața sa, Curtea o estimează rezonabilă și o acordă în întregime. Ca urmare, ea decide de a aloca 4.000 EUR reclamantul la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantul, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 8.000 EUR (opt mii euro) la titlul prejudiciilor material și moral și 4.000 EUR (patru mii euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlul impozitului; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu un dobândă simplă la o rată egală cu aceea a ratei dobânzii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge demanda de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 aprilie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefiera Președintele

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 66018/01) dirigée contre la République française et dont deux ressortissants de cet Etat, M. et M me Vezon (« les requérants »), ont saisi la Cour le 19 mai 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Bel, avocat à Lyon. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Edwige Belliard, Directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Les requérants alléguaient en particulier une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’intervention d’une loi rétroactive en cours de procédure judiciaire.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement).

Par une décision du 14 juin 2005, la chambre a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.

Afin d’acquérir une parcelle de terrain pour construire une maison d’habitation, les requérants acceptèrent le 21 février 1986 du Crédit Agricole (CA) une offre de prêt de 185 000 francs français (FRF) par application des dispositions de la loi n o 79-596 du 13 juillet 1979, dispositions ultérieurement intégrées dans le code de la consommation sous les articles L. 312-1 et suivants.

Par acte notarié du 25 mars 1986, le prêt immobilier, remboursable au taux effectif global de 14,8895 % en 240 échéances mensuelles progressives de 1492,59FRF à 2904,28 FRF, fut contracté.

Le 25 mars 1986, la banque envoya aux requérant les décomptes et modalités de réalisation du prêt ainsi qu’un tableau d’amortissement précisant les conditions de remboursement, la décomposition de l’échéance, et le montant total qui sera prélevé par le débit de leur compte à la date indiquée.

Confrontés à des difficultés financières, les requérant ne purent régler en totalité les échéances du prêt. Le 23 janvier 1992, l’établissement financier fit délivrer un commandement de saisie immobilière auquel les requérant firent opposition en saisissant le tribunal de grande instance de Saint-Etienne.

Par un jugement du 31 octobre 1995, le tribunal déclara irrecevable l’opposition à commandement et condamna les requérants à verser au CA la somme de 214 030,66 FRF après avoir rejeté leurs conclusions tendant à l’irrégularité de l’offre de prêt pour non-respect de l’article 5 de la loi du 13 juillet 1979 : « (...) L’argument tiré de l’irrégularité de l’offre de prêt soulevé par les requérants près de deux ans après le début de la procédure ne saurait prospérer. En effet, l’article 5 de la loi du 13 juillet 1979 énumère les éléments devant figurer sur ce document à savoir outre l’identité des parties, la nature de l’objet et les modalités du prêt, le montant du crédit, son coût total, son taux, enfin les stipulations, assurances et sûretés exigés qui conditionnent la conclusion du prêt – en donnant une évaluation de leur coût. Or, en l’espèce, l’offre de prêt reproduite dans l’acte notarié communiqué par la banque (...) porte en sa page 3 le montant du prêt, sa durée, le taux d’intérêt annuel, le taux effectif global, le coût total du crédit, et précise en sa page 4 relative aux échéances mensuelles que le montant de la période d’amortissement est établi à partir d’une progressivité de l’annuité de 6 % pendant les cinq premières années, de 4 % pendant les 5 années suivantes et de 2 % pour les années restant à courir, ce paragraphe étant suivi du détail des échéances mensuelles année par année. Ainsi donc, l’offre de prêt faite au requérants répond aux exigences de l’article précité (...) ».

Les requérants firent appel du jugement en demandant à la cour de condamner le CA à leur rembourser la somme de 89 735,17 FRF correspondant aux intérêts indûment perçus car l’offre de prêt n’étant pas régulière, la banque devait être déchue du droit aux intérêts. Les requérants prétendirent que le CA leur avait soumis un barème de remboursement différent de celui agréé par l’organisme de tutelle puisqu’il ne comportait pas pour chaque mensualité le capital amorti et les intérêts acquittés et ne répondait pas ainsi aux exigences d’information prévues par l’article 5 de la loi du 13 juillet 1979. Ils réclamèrent l’application des sanctions de l’article 31 de cette même loi, à savoir la déchéance du droit aux intérêts du prêt de l’établissement financier.

Le 12 avril 1996, le Parlement vota une loi n o 96-314 « portant diverses dispositions d’ordre économique et financier » dont l’article 87-1 modifia des dispositions du code de la consommation relatives aux offres de prêt et ce, avec effet rétroactif, sous réserves des décisions de justice passées en force de chose jugée.

Par un arrêt du 6 novembre 1997, la cour d’appel de Lyon confirma le jugement en toutes ses dispositions. Sur la question de la validité de l’offre de prêt, elle s’exprima comme suit : « Attendu que l’article 5 de la loi du 13 juillet 1979 dispose que l’offre écrite de prêt doit préciser la nature, l’objet, les modalités du prêt notamment celles qui sont relatives aux dates et conditions de mise à disposition des fonds ainsi qu’à l’échéancier des amortissements et doit énoncer en donnant une évaluation de leur coût, les stipulations qui conditionnent la conclusion du prêt ; Attendu qu’en l’espèce le tableau d’amortissement remis aux emprunteurs comporte le montant de chaque échéance de remboursement, la périodicité, le montant des intérêts, l’amortissement, le capital restant dû et le coût de l’assurance ; Que cette offre est ainsi régulière au regard des dispositions relatives à l’échéancier des amortissements ; (...) Attendu que l’offre précise en page 4 que le montant de la période d’amortissement du prêt est établi à partir d’une progressivité d’annuité à 6 % pendant les cinq premières années, de 4 % pendant les cinq années suivantes et de 2 % pour les années restant à courir ; Que les conditions de remboursement anticipé du prêt et de versement de l’indemnité de deux mois d’intérêts calculés au taux moyen du prêt sur le capital remboursé par anticipation sont aussi énoncées ; Qu’enfin, il est noté qu’en cas de prêt à mensualités progressives il sera perçu par le prêteur une indemnité : celle-ci représente un complément d’intérêts destiné à rendre égal le taux de rendement du prêt tel que prévu initialement dans le présent contrat ; Que les emprunteurs avaient donc une complète information lors de la remise préalable de l’offre pour évaluer le coût entraîné par un remboursement anticipé du prêt ; Attendu que l’offre répondant aux exigences de l’article 5 de la loi du 13 juillet 1979 et du décret du 28 juin 1980 applicables à cette date, il n’y a pas lieu de prononcer la sanction de déchéance des intérêts prévue à l’article 31 de cette même loi ; Que la demande de remboursement de la somme de 89 735,17 francs formée par les requérants n’est en conséquence pas fondée (...) ».

Les requérants formèrent un pourvoi en cassation fondé sur la violation de l’article 5 de la loi du 31 juillet 1979 et firent valoir que l’irrégularité d’une offre de prêt s’apprécie à la date à laquelle elle est faite et que précisément, le 21 février 1986, l’offre ne comportait pas les mentions requises par cette disposition.

Par un arrêt du 7 décembre 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi : « Attendu, d’abord, que, statuant par motifs propres et adoptés, la cour d’appel, a constaté que l’offre de prêt remise en 1986 aux emprunteurs comportait les mentions exigées par l’article L 312-8 du code de la consommation ; que l’absence d’indication pour chaque échéance de la répartition du remboursement entre le capital et les intérêts n’est pas de nature à affecter la validité de l’offre eu égard aux dispositions de l’article 87-1 de la loi n o 96-314 du 12 avril 1996 ; (...) » II.

Les dispositions pertinentes du code de la consommation, section 3 intitulée « le contrat de crédit », se lisaient comme suit dans leur rédaction applicable avant la loi n o 96-314 du 12 avril 1996 : Article L. 312-7 « Pour les prêts mentionnés à l’article L. 312-2, le prêteur est tenu de formuler par écrit une offre adressée gratuitement par voie postale à l’emprunteur éventuel ainsi qu’aux cautions déclarées par l’emprunteur lorsqu’il s’agit de personnes physiques. » Article L. 312-8 « L’offre définie à l’article précédent : 1º Mentionne l’identité des parties, et éventuellement des cautions déclarées ; 2º Précise la nature, l’objet, les modalités du prêt, notamment celles qui sont relatives aux dates et conditions de mise à disposition des fonds ainsi qu’à l’échéancier des amortissements ; 3º Indique, outre le montant du crédit susceptible d’être consenti, et, le cas échéant, celui de ses fractions périodiquement disponibles, son coût total, son taux défini conformément à l’article L. 313-1 ainsi que, s’il y a lieu, les modalités de l’indexation ; 4º Enonce, en donnant une évaluation de leur coût, les stipulations, les assurances et les sûretés réelles ou personnelles exigées, qui conditionnent la conclusion du prêt ; 5º Fait état des conditions requises pour un transfert éventuel du prêt à une tierce personne ; 6º Rappelle les dispositions de l’article L. 312-10. Toute modification des conditions d’obtention du prêt, notamment le montant ou le taux du crédit, donne lieu à la remise à l’emprunteur d’une nouvelle offre préalable. Toutefois, cette obligation n’est pas applicable aux prêts dont le taux d’intérêt est variable, dès lors qu’a été remise à l’emprunteur avec l’offre préalable une notice présentant les conditions et modalités de variation du taux. » B. Jurisprudence de la Cour de cassation

Par deux arrêts des 16 mars et 20 juillet 1994, la première chambre civile de la Cour de cassation a jugé que l’échéancier des amortissements, joint à l’offre préalable, devait préciser, pour chaque échéance, la part de l’amortissement du capital par rapport à celle couvrant les intérêts et que le non-respect de ces dispositions d’ordre public était sanctionné non seulement par la déchéance du droit aux intérêts pour le prêteur, mais encore pour la nullité du contrat de prêt (Bull. civ. I, respectivement n os 100 et 262 ; dans le même sens, Civ. 1 ère , arrêt du 18 mars 1997, Bull. civ. I, n o 97).

Après l’adoption de la loi du 12 avril 1996, des juges du fond avaient considéré que l’article 87-I de la loi était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention, en ce que son application aux instances en cours portait atteinte au principe d’égalité des droits et à l’exigence du procès équitable puisqu’elle modifiait une donnée fondamentale du litige au détriment de l’une des parties : la Cour de cassation a censuré cette position en cassant les arrêts concernés les 29 avril et 9 juillet 2003 (Civ. 1 ère , pourvois n os 00-20062, 99-12031 et 99-15369). C. Loi n o 96-314 du 12 avril 1996

L’article 87 de la loi n o 96-314 du 12 avril 1996 portant diverses dispositions d’ordre économique et financier prévoyait ce qui suit : Article 87 « I. – Sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée, les offres de prêts mentionnées à l’article L. 312-7 du code de la consommation et émises avant le 31 décembre 1994 sont réputées régulières au regard des dispositions relatives à l’échéancier des amortissements prévues par le 2 o de l’article L. 312-8 du même code, dès lors qu’elles ont indiqué le montant des échéances de remboursement du prêt, leur périodicité, leur nombre ou la durée du prêt, ainsi que, le cas échéant, les modalités de leurs variations. II. – L’article L. 312-8 du code de la consommation est ainsi modifié : a) Dans le troisième alinéa (2 o ) les mots : « ainsi qu’à l’échéancier des amortissements » sont supprimés ; b) Il est inséré, après le troisième alinéa, un 2 o bis ainsi rédigé : 2 o bis Comprend un échéancier des amortissements détaillant pour chaque échéance la répartition du remboursement entre le capital et les intérêts. Toutefois, cette disposition ne concerne pas les offres de prêts à taux variable. » D. Travaux parlementaires – extraits

Extraits des débats tenus au Sénat lors de l’examen de la loi litigieuse : - « Force est d’abord de constater que le premier arrêt de la Cour de cassation posant problème date du 16 mars 1994. Or, nous sommes le 21 mars 1996. Personne ici, parmi ceux qui s’intéressent au sujet, n’a reçu la moindre information, le moindre état de situation de la part des organismes concernés, pour nous indiquer qu’il y avait un risque et pour nous permettre d’en évaluer l’importance (...). Dans les contacts qu’il m’a été possible d’avoir avec eux tout récemment, ils n’invoquent encore que des données très vagues, M. le Rapporteur s’en est d’ailleurs très franchement fait l’écho. Mais nous ne disposons, aujourd’hui, d’aucune donnée permettant de vérifier le caractère crédible du risque financier invoqué. J’observe que lors de ces derniers contacts, aujourd’hui même, les représentants officiels de cette profession ont omis de nous rappeler les limites procédurales qui, de toute façon, empêchent un grand nombre d’emprunteurs de faire jouer leurs droits » (intervention de M. le sénateur Alain Richard, J.O. Débats Sénat , 21 mars 1996, p. 1683) - « Contrairement à ce que laissent supposer certains professionnels du crédit, sont concernées, non pas toutes les banques mais une infime minorité d’entre elles : celles qui n’ont pas respecté la loi » (intervention de M me le sénateur Marie-Claude Beaudeau, J.O. Débats Sénat , 21 mars 1996, p. 1684). EN DROIT I.

Les requérants considèrent que dans le cas où l’Etat ne serait pas concerné par ce litige entre particuliers, il serait encore plus choquant qu’une des parties puisse obtenir du législateur le vote d’un texte qui d’une part la favoriserait par rapport à l’autre, et d’autre part le ferait rétroactivement. La situation serait alors encore plus choquante compte tenu du fait que la loi du 13 juillet 1979 sur les prêts vise à la protection des emprunteurs. Or cette protection a été retirée à leurs bénéficiaires par la loi du 12 avril 1996.

Si le litige implique l’Etat français, ils soutiennent qu’aucun motif impérieux d’intérêt général ne justifiait l’ingérence du législateur en l’espèce. Les requérants font valoir qu’ils ont recherché, pour apprécier le risque judiciaire allégué, quel était le nombre de recours intentés avant le vote de la loi du 12 avril 1996 par des emprunteurs qui auraient contesté la régularité de leur emprunt immobilier, recours qui ont été rejetés par les juridictions sur la base de cette loi rétroactive. Sauf erreur et omission, les arrêts rendus par la Cour de cassation pour valider les offres irrégulières sur la base de la loi précitée sont au nombre de dix sept sur les années 1999 à 2003. Sur ces affaires, six concernaient le Crédit agricole. Or, les résultats du Crédit agricole font apparaître 124,2 milliards de francs de fonds propres en 1995 (Article du journal Le Monde du 27 avril 1996), comparés aux six réclamations présentées contre cette banque devant la haute juridiction, ramènent à de plus justes proportions les motifs avancés pour tenter de justifier le vote de la loi du 12 avril 1996. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement considère qu’il existe une différence majeure entre les précédentes affaires jugées par la Cour en matière de validations législatives et la présente espèce : l’Etat n’est pas partie au litige et ne défend en aucune manière ses intérêts propres. Les pouvoirs publics sont restés étrangers aux procédures et neutres à l’égard des parties. Le nouveau régime juridique issu de la loi du 12 avril 1996 s’applique aux relations entre emprunteurs et établissements bancaires, donc à des rapports de droit privé. Par ailleurs, cette loi n’est pas « une loi de circonstance » destinée à s’immiscer dans des relations contractuelles préexistantes ou dans la bonne administration de la justice, puisqu’elle ne visait qu’à limiter, de façon générale, la portée de l’interprétation jurisprudentielle de la notion « d’échéancier des amortissements », intervention purement normative qui relève de la compétence naturelle du législateur.

En l’absence d’implication de l’Etat dans le litige, des motifs d’intérêt général peuvent rendre légitime l’intervention du pouvoir législatif dans le déroulement d’une instance judiciaire en cours. Or, en l’espèce, un tel motif d’intérêt général, très clairement rappelé par le Conseil constitutionnel dans sa décision du 9 avril 1996, existait bien. La nouvelle loi avait pour objectif de sauvegarder l’équilibre financier du système bancaire, afin de ne pas mettre en péril l’activité économique en général, ce que jugea également la Cour de cassation dans son arrêt du 29 avril 2003.

La loi du 12 avril 1996 poursuivait donc un but légitime et sa disposition litigieuse n’emportait en outre aucune conséquence excessive puisque, d’une part, elle ne remettait pas en cause les décisions passées en force de chose jugée et que, d’autre part, elle ne réputait régulières que certaines offres de prêts émises préalablement (c’est-à-dire celles qui, au regard du contenu de l’échéancier des amortissements, n’étaient pas totalement conformes à l’interprétation que la jurisprudence avait donnée de cette notion avant la loi nouvelle). Le législateur est donc intervenu de façon raisonnable et proportionnée. B. Appréciation de la Cour

La Cour réaffirme que si, en principe, le pouvoir législatif n’est pas empêché de réglementer en matière civile, par de nouvelles dispositions à portée rétroactive, des droits découlant de lois en vigueur, le principe de la prééminence du droit et la notion de procès équitable consacrés par l’article 6 s’opposent, sauf pour d’impérieux motifs d’intérêt général, à l’ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice dans le but d’influer sur le dénouement judiciaire du litige ( Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 301-B, p. 82, § 49 ; Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France [GC], n os 24846/94 et 34165/96 à 34173/96,CEDH 1999-VII, § 57).

En l’espèce, la Cour constate que l’Etat n’était pas partie à la procédure judiciaire lors de l’intervention législative litigieuse. Cependant, la Cour estime que sa jurisprudence (voir, notamment, les arrêts Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis , précité ; Papageorgiou c. Grèce du 22 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VI ; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni du 23 octobre 1997, Recueil 1997-VII ; Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres, précité ; Anagnostopoulos et autres c. Grèce , n o 39374/98, CEDH 2000-XI ; Crișan c. Roumanie , n o 42930/98, 27 mai 2003) va au-delà des litiges dans lesquels l’Etat est partie. Ainsi, dans son arrêt OGIS-Institut Stanislas et autres c. France (n os 42219/98 et 54563/00, 27 mai 2004), elle est parvenue à un constat de non-violation de l’article 6 § 1 de la Convention après avoir jugé que « l’intervention du législateur, parfaitement prévisible, répondait à une évidente et impérieuse jusitification d’intérêt général » (§ 72), et non en raison du fait que l’Etat n’était pas directement partie au litige.

Le problème posé en l’espèce relève fondamentalement du procès équitable et, de l’avis de la Cour, la responsabilité de l’Etat est encourue tant en sa qualité de législateur, s’il fausse le procès ou influe sur le dénouement judiciaire du litige, qu’en sa qualité d’autorité judiciaire, du fait des atteintes au procès équitable et ce, y compris dans le cadre des litiges de droit privé entre particuliers.

La Cour rappelle d’ailleurs que dans des litiges opposant des intérêts de caractère privé, l’exigence de l’égalité des armes implique l’obligation d’offrir à chaque partie une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir notamment les arrêts Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas du 27 octobre 1993, série A n o 274, p. 19, § 33 ; Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis , précité, p. 81, § 46 ; Forrer-Niedenthal c. Allemagne , n o 47316/99, 20 février 2003, [A1] § 65).

Dans les circonstances de l’espèce, si l’article 87 de la loi n o 96-314 du 12 avril 1996 excluait expressément de son champ d’application les décisions de justice passées en force de chose jugée, il fixait définitivement les termes du débat soumis aux juridictions de l’ordre judiciaire et ce, de manière rétroactive s’agissant d’offres de prêts émises avant le 31 décembre 1994.

En conséquence, l’adoption de la loi du 12 avril 1996 réglait en réalité le fond du litige et rendait vaine toute continuation des procédures.

Dans ces conditions, la Cour estime que l’on ne saurait parler d’égalité des armes entre les deux parties privées, l’Etat ayant donné raison à l’une d’elles en faisant adopter la loi litigieuse.

Quant à l’« impérieux motif d’intérêt général », évoqué par le Gouvernement et rappelé par le Conseil constitutionnel dans sa décision du 9 avril 1996, il résulterait de la nécessité de sauvegarder l’équilibre financier du système bancaire et de l’activité économique en général. S’agissant de la décision du Conseil constitutionnel, la Cour rappelle qu’elle ne saurait suffire à établir la conformité de l’article 87 de la loi du 12 avril 1996 avec les dispositions de la Convention ( Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres, précité, § 59 ) . Elle note toutefois que le Conseil constitutionnel, s’inspirant de la jurisprudence de la Cour, exige désormais un intérêt général « suffisant » (cf. notamment sa décision n o 2004-509 DC du 13 janvier 2005).

La Cour rappelle également qu’en principe un motif financier ne permet pas à lui seul de justifier une telle intervention législative (voir, notamment, Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres, précité, § 59). En tout état de cause, dans les faits de l’espèce, aucun élément ne vient étayer l’argument selon lequel l’impact aurait été d’une telle importance que l’équilibre du secteur bancaire et l’activité économique en général auraient été mis en péril. Les sénateurs eux-mêmes, semble-t-il, n’ont pas reçu d’informations précises à ce sujet (paragraphe 21 ci-dessus). Outre l’absence d’évaluation crédible du coût virtuel des procédures en cours et futures, lesquelles n’ont pas davantage été recensées, force est de constater que la question ne concernait que certaines banques, à savoir celles qui n’avaient pas respecté l’obligation prévue par l’article L. 312-8 du code de la consommation. Par ailleurs, lesdites banques n’étaient pas directement exposées à un paiement de dommages-intérêts ou de pénalités, mais principalement à un remboursement de sommes préalablement perçues de leurs clients. De fait, si les bénéfices des établissements concernés auraient pu souffrir de l’absence de la loi, il n’est pas établi que leur survie et, a fortiori , l’équilibre général de l’économie nationale, auraient été menacés.

Compte tenu de ce qui précède, l’intervention législative litigieuse, qui réglait définitivement, de manière rétroactive, le fond du litige opposant des particuliers devant les juridictions internes, n’était pas justifiée par d’impérieux motifs d’intérêt général.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Au titre du préjudice matériel, les requérants réclament 106 617,47 euros (EUR) à titre principal correspondant à la déchéance totale des intérêts du prêt. Si la Cour estimait que malgré les irrégularités commises le prêt irrégulier ne devait pas être déchu de la totalité de ses intérêts, comme l’avait ordonné l’arrêt Kalbacher du 20 juillet 1994, les requérants proposent que le taux légal soit affecté au remplacement du taux contractuel pratiqué et demandent 28 233,51 euros à titre subsidiaire (correspondant à la déchéance partielle de ces intérêts). Ils demandent également 5 000 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement considère que les prétentions sont excessives et dépourvues de tout lien de causalité avec le grief tiré d’une violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention. Elles sont relatives au litige qui opposait les requérants au Crédit agricole en droit interne, par lequel ils cherchaient à faire reconnaître leurs intérêts particuliers. Les sommes et dommages exposés sont sans lien avec la violation alléguée. Si la Cour constatait une violation de l’article 6 § 1, le constat de cette violation constituerait une satisfaction équitable pour les requérants.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que les requérants n’ont pu jouir des garanties de l’article 6 en qui concerne l’équité de la procédure. A cet égard, la Cour ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que les intéressés ont subi une perte de chances réelles (arrêt Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres précité, § 79). A quoi s’ajoute un préjudice moral auquel le constat de violation figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle alloue 8 000 EUR aux requérants toutes causes de préjudice confondues. B. Frais et dépens

Les requérants réclament la somme de 18 500 euros dont 4000 euros au titre des frais de défense devant la Cour.

Le Gouvernement rappelle que seuls les frais engagés pour prévenir ou faire corriger la violation alléguée de la Convention peuvent donner lieu à indemnisation. Or les factures produites ne permettent pas de connaître précisément le montant des frais engagés devant la Cour. Le Gouvernement propose d’allouer 3 000 EUR.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, lorsque la Cour constate une violation de la Convention, elle n’accorde au requérant le paiement des frais et dépens qu’il a exposés devant les juridictions nationales que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation. Tel n’a pas été le cas en l’espèce. La Cour rappelle que dans sa décision sur la recevabilité du 14 juin 2005, elle a jugé que les requérants ont été victimes de la loi du 12 avril 1996 du fait de son application au litige par la Cour de cassation et uniquement à ce stade. En conséquence, elle décide de ne rien allouer aux requérants à ce titre. Par ailleurs, en ce qui concerne le montant des frais et honoraires relatifs à la procédure devant elle, la Cour l’estime raisonnable et l’accorde en entier. En conséquence, elle décide d’allouer 4 000 EUR aux requérants à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) au titre des préjudices matériel et moral et 4 000 EUR (quatre mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président [A1]