CtEDO 13.02.2003 Auto

RODOPOULOS contre la GRECE

RESPONDENT
GRC
HOTĂRÂRE
13.02.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
RODOPOULOS contre la GRECE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

Spyridon RODOPOULOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 13 februarie 2003 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dl C.L Rozakis Bonello Levits Botomarova dnii Kovler Zagrebelsky, judecători S. Nielsen grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 22 decembrie 2000, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie, făcând apel la reclamant, dl Spyridon Rodopoulos, este un cetățean grec, născut în 1949 și rezident la Atena. El este reprezentat în fața Curții de către dl Alfantakis și dl G. Alfantakis, avocați în Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 iunie 1993, reclamantul a fost pus în detenție provizorie deoarece a fost instigator la numeroase fraude și falsuri comise în detrimentul Băncii Naționale a Greciei. La arestarea și deținerea au avut loc în urma unei plângeri din partea Băncii Naționale a Greciei (din 18 mai 1993) și în temeiul unui mandat de arestare emis la 17 iunie 1993. Reclamantul a declarat că, în momentul arestării sale, ofițerii de poliție nu i-au arătat mandatul și nu i-au dezvăluit existența sa. La 21 iunie 1993, când a fost prezentat în fața instanței judecătorești, judecătorul i-a acordat o perioadă de 48 de ore pentru a-și pregăti apărarea. Potrivit reclamantului, mai multe nereguli procedurale ar fi fost comise înainte și în timpul arestării sale pe motiv că, la 15 iunie 1993, un deputat ar fi trimis procurorului la tribunalul corecțional în fața unei hotărâri, prin care susținea că reclamantul ar putea să fugă în străinătate și, în consecință, ar fi solicitat interzicerea ieșirii sale din țară. La 23 iunie 1993, judecătorul judecător ar fi adăugat un nou caz de acuzare, în timp ce procurorul nu l-a dat în judecată până la data de 21 iunie 1993. La 21 iunie 1993, reclamantul nu a fost informat cu privire la această acuzație, nu a fost invitat să-și prezinte apărarea împotriva acestui șef. În pofida protestelor avocatului său, care susținea că această neregulă trebuia să ducă la nulitatea întregii proceduri, reclamantul a fost invitat să se apere pe noul șef la 23 iunie 1993. Potrivit reclamantului, examinarea ulterioară a dosarului demonstrează că există un document antidaté (pe care procurorul l-ar fi dat în judecată pentru acest nou șef printr-un act suplimentar) destinat să îl înălțească. Mandatul de depunere emis de instanța de judecată a menționat că deținerea reclamantului este considerată necesară, din cauza pericolului său și a nevoii de a preveni penetrarea unor noi infracțiuni. De la 19 iunie 1993 până la 23 iunie 1993, reclamantul a fost reținut la secția de poliție din Voula, declarând că condițiile de detenție erau deosebit de rele, deoarece era ținut într-o celulă îngustă, murdară, fără lumină a zilei pe care o împărtășea cu mulți alți inculpați (care erau urmăriți pentru infracțiuni odioase). La 12 iulie 1993, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie. Prin decizia nr. 218/93, judecătorul a respins cererea invocând aceleași motive ca cele menționate în mandatul de depunere și adăugându-i două noi motive. : asigurarea prezentării inculpatului în instanță și a se asigura că acesta va servi pedepsei care i-ar fi fost aplicată. Reclamantul a formulat o plângere împotriva acestei hotărâri în fața camerei de judecată a tribunalului corecțional, care l-a respins din motive de procedură (Decizia 3406/93). Considerând că instanța de judecată nu are nici o intenție în privința sa, reclamantul l-a recuzat în august 1993 printr-o cerere adresată camerei de judecată a tribunalului corecțional. În cererea sa, el a invitat, de asemenea, camera de acuzare să declare nul depoziția sa din 23 iunie 1993. La 14 octombrie 1993, camera de acuzare a respins cele două cereri ale reclamantului. În ceea ce o privește pe prima, camera de acuzare consideră că cererea fusese depusă fără respectarea procedurii prevăzute de lege. În ceea ce privește a doua, ea a susținut pe documentul antidaté menționat anterior din 22 iunie 1993. La 3 septembrie 1993, reclamantul a solicitat din nou eliberarea sa provizorie. Judecătorul a respins cererea la 6 septembrie, bazându-se pe propunerea procurorului, care pleda în favoarea acestei respingeri. Reclamantul a invocat această decizie în fața camerei de acuzare care l-a respins reidentificând motivele care, în opinia sa, justificau menținerea în detenție. În februarie 1994, camera de judecată a tribunalului corecțional a decis să prelungească cu șase luni detenția provizorie a reclamantului. La 24 februarie 1994, camera de acuzare a instanței judecătorești a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii. La data de 28 martie 1994, procurorul adjunct, la 16 mai 1994, a propus primirea cererii reclamantului de a se prezenta personal în fața camerei de judecată pentru a depune observații suplimentare și pentru a-l pune în libertate provizorie. La 8 iunie 1994, camera de acuzare a instanței judecătorești l-a rejudecat pe reclamant în fața instanței judecătorești în recursul penal da'éta (Decizia 1439/1994). Prin aceeași decizie, aceasta a respins propunerea menționată anterior a procurorului și a decis să prelungească din nou detenția reclamantului. (...) motivele pentru care reclamantul a fost ținut în detenție nu vor dispărea, deoarece gravitatea infracțiunilor reprobabile, personalitatea acestuia și modul în care a acționat în cazul de față sugerează că, dacă reclamantul ar fi eliberat, ar comite noi infracțiuni și infracțiuni (...). La 17 iunie 1994, reclamantul s-a asigurat că se pronunță împotriva acestei decizii, dar Curtea de Casație a respins recursul. La 27 iunie 1994, reclamantul a solicitat încă o dată eliberarea sa provizorie. El a susținut că a fost grav bolnav, ceea ce a justificat interdicția sa de urgență la spital, și a produs în sprijinul diferitelor documente medicale. Cu toate acestea, camera de acuzare a respins cererea pe motiv că reclamantul era deosebit de periculos și că ar fi riscat să fugă. La 6 septembrie 1994, camera de acuzare a instanței judecătorești a respins obiecțiile reclamantului privind prelungirea detenției sale după un an. În cele din urmă, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului în această privință. La 31 octombrie 1994, camera de acuzare a instanței judecătorești a respins încă o nouă cerere de eliberare în libertate. La 31 decembrie 1994, reclamantul a rămas în detenție în temeiul unui alt mandat de arestare pentru alte fapte. La 30 mai 1997, instanța de apel criminală, compusă din trei judecători și acționând în primă instanță, l-a condamnat pe reclamant la 13 ani de reținere criminală. La 18 decembrie 1998, Curtea de apel, compusă din cinci judecători și hotărând în apel, a confirmat condamnarea reclamantului și a impus o sentință de 15 ani de reculegere, pe care aceasta o deduce din durata detenției provizorii. După ce a apreciat faptele cauzei și a luat în considerare depozițiile martorilor, aceasta l-a relaxat pe reclamantul șefului de apel să comită falsuri și a confirmat condamnarea pentru fraudă în detrimentul băncii. La 22 iunie 2000, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Dreptul intern relevant la art. 6 alineatul (4) din Constituție dispunea Legea stabilește durata maximă a detenției preventive, care nu trebuie să depășească un an pentru infracțiuni și șase luni pentru infracțiuni. În cazuri excepționale, durata maximă poate fi prelungită cu șase luni, respectiv trei luni, prin decizia camerei de acuzare competente. Invocând art. 5 alin. (2) din Convenție, reclamantul se plânge că, în momentul arestării sale, autoritățile de poliție nu i-au arătat mandatul de arestare. Invocând art. 5 alin. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de condițiile de detenție la secția de poliție din Voula. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor penale. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (b) din Convenție, reclamantul se plânge de ceea ce nu a fost în măsură să-și pregătească în mod eficient apărarea din cauza deținerii sale la secția de poliție din Voya. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (a) și (b) din Convenție, reclamantul s-a plâns de ceea ce a fost obligat să depună în legătură cu o acuzație, atunci când nu cunoștea nici existența, nici natura acesteia. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că instanța de apel, acționând în primă instanță și în apel, nu a precizat actele reprobabile care stau la baza condamnării sale pentru instigare la fraudă și a refuzat o expertiză contabilă. În cele din urmă, Curtea de Casație nu și-ar fi motivat suficient decizia. În primul rând, Curtea constată că reclamantul și-a prezentat cererea la 22 decembrie 2000 în formula de cerere, care a fost semnată de el însuși, recurentul invoca obiecțiunile menționate numai la numerele 5 și 8 de mai sus. Cu toate acestea, la 1 noiembrie 2001, grefa a primit de la avocatul, care fusese desemnat între timp de către solicitant, o scrisoare care declara că "înregistra, specifica și completa mai întâi ". Pe lângă faptul că a completat faptele cauzei, scrisoarea conținea obiecțiunile enumerate la numerele 1, 2, 3, 4, 6 și 7 de mai sus. Curtea amintește că, în ceea ce privește argumentele formulate după introducerea unei cereri, aplicarea regulii de șase luni este legată de întrebarea dacă acestea trebuie considerate ca argumente juridice în sprijinul obiecțiunilor inițiale sau ca motive noi. Or, în speță, Curtea constată că afirmațiile cuprinse în scrisoarea din 1 noiembrie 2001 constituie toate noi obiecții față de cele invocate în cerere și, prin urmare, au fost formulate în afara termenului de șase luni prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție. În concluzie, aceste obiecții sunt întârziate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În cele din urmă, Curtea de Casație nu și-ar fi motivat suficient decizia. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă este întemeiată orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Curtea reamintește că are doar sarcina, în conformitate cu art. 19 din Convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, aceasta nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau să înlocuiască propria sa apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, §§ 28-29, CEDH 1999-I. În cazul de față, Curtea arată că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie fiecăreia dintre gradele de jurisdicție. De asemenea, a putut prezenta tribunalelor argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale și care au fost examinate efectiv de către judecători. În plus, Curtea nu înțelege niciun indiciu care ar putea conduce la concluzia că, în timpul procesului, reclamantul ar fi fost plasat într-o situație mai puțin favorabilă decât partea adversă. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. El subliniază că perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 iunie 1993, cu arestarea sa și s-a încheiat la 22 iunie 2000, cu respingerea recursului său de către Curtea de Casație. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea f un c ț i o n are a reclamantului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Conven ț ia (dai rezonabil) Declară Søren Nielsen Francoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2004-10-14
0,95
AFFAIRE RODOPOULOS c. GRECE
auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat. 3. Le 13 avril 2003, la première section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant des
CtEDO 2003-04-03
0,95
AFFAIRE ANAGNOSTOPOULOS c. GRECE
oulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et Mme V. Pelekou, auditeure auprès du Conseil juridique de l’Etat. 3. Le requérant alléguait en particulier une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, en relation avec la proc
CtEDO 2002-01-24
0,94
ANAGNOSTOPOULOS contre la GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 54589/00 présentée par Dionysios ANAGNOSTOPOULOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 24 janvier 2002 en une chambre composée
CtEDO 2003-10-23
0,94
DIMITRELLOS contre la GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 75483/01 présentée par Dimitrios DIMITRELLOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 octobre 2003 en une chambre composée de
CtEDO 2000-02-10
0,94
ZARMAKOUPIS ET SAKELLAROUPOULOS contre la GRECE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44741/98 présentée par Anastassios ZARMAKOUPIS et Georgios SAKELLAROPOULOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 10 fév
Sursă