- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 14 octombrie 2004
- Stat pârât
- GRC
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Rodopoulos împotriva Greciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 1: RODOPOULOS c. GRECIA (solicitarea nr. 11800/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 octombrie 2004 DEFINITIVF 14/01/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Rodopoulos c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Lorenzen Președintele C.L.
Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Steiner Hajiyev, judecători și al domnului S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 septembrie 2004, a fost adoptat la această dată a procedurii A la originea cauzei se află o cerere (n 11800/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Spyridon Rodopoulos ( reclamanta a sesizat Curtea la 22 decembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( În acest sens, președintele Consiliului Judiciar al Uniunii Europene (denumit în continuare "Consiliul Juridic al Uniunii Europene") este reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic al Uniunii Europene și dl S. Trekli, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Uniunii Europene.
La 13 aprilie 2003, prima secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza bazată pe durata procedurii guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. La 19 iunie 1993, reclamantul a fost arestat și pus în arest provizoriu. În perioada 19-23 iunie 1993, reclamantul a fost reținut la secția de poliție din Voula. La 8 iunie 1994, camera de acuzare a instanței judecătorești l-a retrimis pe reclamant și alte șase persoane în judecată în fața instanței judecătorești de judecată (Decizia nr. 1439/1994). La 17 iunie 1994, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri, însă camera de acuzare a Curții de Casație a respins recursul. La 30 mai 1997, după cinci amânări din oficiu, instanța de judecată l-a condamnat pe reclamant la 13 ani de detenție penală (judecata nr. 1752/1997).
La o dată nespecificată, reclamantul a luat o decizie în acest sens. 10. La 18 decembrie 1998, instanța reclamantă a confirmat condamnarea reclamantului și i-a impus o sentință de 15 ani de detenție a cărei durată a detenției provizorii (judecata nr. 1587/1998). 11. La 1 iulie 1999, reclamantul s-a ocupat de casare. 12. La 22 iunie 2000, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului (hotărârea nr. 1155/2000). PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul se plânge că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei14 a început la 19 iunie 1993, cu arestarea și plasarea reclamantului în detenție provizorie și se încheie la 22 iunie 1993. Iunie 2000, cu hotărârea Curții de Casație. Prin urmare, aceasta a durat șapte ani și trei zile pentru trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 15. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
Pe fond 16. Reclamantul susține că cauza nu a fost complicată. El arată apoi că toate amânările de la data în fața tribunalului nu i-au fost imputate. 17. Guvernanța excită în primul rând complexitatea cauzei. El subliniază că informația judiciară se referă la mai multe infracțiuni care implică mai multe persoane și diverse probleme de fapt și de drept. Guvernul adaugă apoi că instanțele sesizate au dat dovadă de o atenție deosebită în examinarea cauzei, în timp ce guvernul susține că întârzierile în procedură sunt imputate, fie reclamantului, fie colegilor săi inculpați, ca urmare a mai multor cereri de amânare a audierilor. În cele din urmă, guvernul face referire la competența Curții de Casație.
18. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să fie apreciat în special în lumina complexității cauzei, a comportamentului recurentului și al autorităților competente și a landului cauzei pentru: … În acest caz, Curtea constată că obiectul cauzei nu era prea complex. ; toate acuzațiile erau asociate și se refereau la aceleași fapte istorice. În plus, numărul de colegi inculpați ai reclamantului nu era deosebit de ridicat pentru un caz legat de infracțiuni de natură economică. În plus, reclamantul a manifestat, în general, diligență în desfășurarea cazului. În ceea ce privește comportamentul autorităților competente, Curtea arată că reclamantul a fost arestat la 19 iunie 1993 și condamnat de tribunal la data de 30 mai 1997, adică o perioadă de trei ani, unsprezece luni și unsprezece zile.
În cazul în care aceste amânări ar fi avut loc în principal din partea avocaților co-acuzaților care au depus o plângere în fața instanței, Curtea consideră că instanța de judecată ar fi putut desemna un avocat din oficiu din momentul în care desfășurarea cauzei a avut deja o întârziere considerabilă. În plus, în timp ce instanța a stabilit audierile la date suficient de apropiate, trebuie să se constate că întreaga perioadă a fost întârziată considerabil.
În cele din urmă, în măsura în care guvernul a aprobat supraîncărcarea rolului Curții de Casație, Curtea reamintește că: este de jurisprudență constantă că înfășurarea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă și, prin urmare, revine statelor contractante să organizeze sistemul lor judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil ( În lumina jurisprudenței sale în materie și având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea concluzionează că cauza reclamantului nu a fost audiată într-un termen rezonabil Plecând, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II.
În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 23. Reclamantul solicită 60 000 de euro (EUR) pentru suferința morală și suferința cauzată de durata excesivă a procedurii. 24. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 25. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral pe care nu l-a compensat suficient pentru constatarea încălcării Convenției.
Având în vedere jurisprudența sa în materie și acționând în mod echitabil în conformitate cu dispozițiile art. 41 din Convenție, aceasta decide să aloce reclamantului 3 000 EUR în acest scop. 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Nu produce nicio factură sau notă de plată. 27. Guvernul nu se pronunță. 28. Curtea arată că reclamantul nu a prezentat nicio notă de subsol referitoare la procedura în fața sa. Cu toate acestea, nu mai puțin decât în scopul pregătirii prezentei cauze, reclamantul a trebuit să prezinte anumite cheltuieli (Dikme c. Turcia, n 20869/92, ê 126, CEDH 2000 În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată legate de procedura urmată în fața acesteia.
Interese moratoriu 29. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESURI, CURȚA, LA UNANIMITATE, Declară restul cererii admisibile menționate 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale (ii. 000 EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (iii).
orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele respective, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 octombrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululer Președintele
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE RODOPOULOS c. GRÈCE (Requête n o 11800/02) ARRÊT STRASBOURG 14 octobre 2004 DÉFINITIF 14/01/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Rodopoulos c. Grèce, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. P. Lorenzen , président , C.L. Rozakis , G. Bonello , M mes F. Tulkens , N. Vajić , E. Steiner , M. K. Hajiyev, juges , et de M. S. Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 septembre 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 11800/02) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Spyridon Rodopoulos (« le requérant »), a saisi la Cour le 22 décembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représenté par M e S. Alfantakis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat.
Le 13 avril 2003, la première section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT
Le 19 juin 1993, le requérant, soupçonné d’avoir été l’instigateur de nombreuses fraudes et de faux commis au détriment de la Banque nationale de Grèce, fut arrêté et placé en détention provisoire.
Du 19 au 23 juin 1993, le requérant fut détenu au commissariat de Voula.
L’instruction de l’affaire commença le 12 juillet 1993 et fut clôturée le 28 mars 1994.
Le 8 juin 1994, la chambre d’accusation de la cour d’appel renvoya le requérant et six autres personnes en jugement devant la cour d’assises d’Athènes (décision n o 1439/1994).
Le 17 juin 1994, le requérant se pourvut en cassation contre cette décision, mais la chambre d’accusation de la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
Le 30 mai 1997, après cinq ajournements d’office, la cour d’assises condamna le requérant à treize ans de réclusion criminelle (jugement n o 1752/1997). A une date non précisée, le requérant interjeta appel de ce jugement.
Le 18 décembre 1998, la cour d’appel confirma la condamnation du requérant et lui imposa une peine de quinze ans de réclusion dont elle déduisit la durée de la détention provisoire (jugement n o 1587/1998).
Le 1 er juillet 1999, le requérant se pourvut en cassation.
Le 22 juin 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant (arrêt n o 1155/2000). EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13. Le requérant se plaint que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle »
La période à considérer a débuté le 19 juin 1993, avec l’arrestation et le placement du requérant en détention provisoire, et s’est achevée le 22 juin 2000, avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré sept ans et trois jours pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
Le requérant affirme que l’affaire n’était pas complexe. Il relève ensuite que tous les ajournements de l’audience devant la cour d’assises ne lui étaient pas imputables.
Le Gouvernement excipe tout d’abord la complexité de l’affaire. Il souligne que l’information judiciaire portait sur plusieurs délits impliquant plusieurs personnes et diverses questions de fait et de droit. Le Gouvernement ajoute ensuite que les juridictions saisies ont fait preuve d’une diligence particulière dans l’examen de l’affaire. Par contre, il allègue que des retards dans la procédure sont imputables, soit au requérant soit à ses coaccusés, suite à plusieurs demandes d’ajournement des audiences. En dernier lieu, le Gouvernement se réfère à l’encombrement du rôle de la Cour de cassation.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure doit s’apprécier notamment à la lumière de la complexité de l’affaire, du comportement du requérant et des autorités compétentes et de l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).
En l’occurrence, la Cour note que l’objet de l’affaire n’était pas trop complexe ; tous les chefs d’accusation étaient connexes et se référaient aux mêmes faits historiques. De surcroît, le nombre des coaccusés du requérant n’était pas particulièrement élevé pour une affaire relative à des délits de nature économique. En outre, le requérant a en général fait preuve de diligence dans la conduite de l’affaire.
S’agissant du comportement des autorités compétentes, la Cour relève que le requérant fut arrêté le 19 juin 1993 et condamné par la cour d’assises le 30 mai 1997, soit une période de trois ans, onze mois et onze jours. L’audience a été ajournée d’office à cinq reprises. Si ces ajournements résultaient principalement de l’indisponibilité des avocats des co-accusés du requérant à comparaître devant le tribunal, la Cour estime que la cour d’assises aurait pu désigner un avocat d’office à partir du moment où le déroulement de l’affaire accusait déjà un retard considérable. De plus, si la cour d’assises fixa les audiences à des dates suffisamment rapprochées, force est de constater que l’ensemble de cette période connut un retard considérable. En dernier lieu, dans la mesure où le Gouvernement a argué de la surcharge du rôle de la Cour de cassation, la Cour rappelle qu’il est de jurisprudence constante que l’encombrement chronique du rôle d’une juridiction ne constitue pas une explication valable et, partant, qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’être jugé dans un délai raisonnable ( Richart-Luna c. France , n o 48566/99, § 47, 8 avril 2003 et, en dernier lieu, Signe c. France, n o 55875/00, § 37, 14 octobre 2003).
A la lumière de sa jurisprudence en la matière et vu les considérations qui précèdent, la Cour conclut dès lors que la cause du requérant n’a pas été entendue dans un « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
22. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 60 000 euros (EUR) pour la souffrance morale et la détresse causées par la durée excessive de la procédure.
Le Gouvernement estime qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.
La Cour considère que le requérant a subi un préjudice moral que ne compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide d’allouer au requérant 3 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens
Le requérant sollicite 10 000 EUR pour les frais et dépens exposés pour la procédure devant la Cour. Il ne produit aucune facture ou note d’honoraires.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
La Cour relève que le requérant ne produit aucune note d’honoraires afférente à la procédure devant elle. Cependant, il n’en reste pas moins qu’aux fins de la préparation de la présente affaire, le requérant a dû exposer certains frais ( Dikme c. Turquie , n o 20869/92, § 126, CEDH 2000–VIII). Dès lors, statuant en équité, la Cour alloue au requérant 1 000 EUR au titre des frais et dépens relatifs à la procédure suivie devant elle. C. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral ; ii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 octobre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Peer Lorenzen Greffier Président