CtEDO 14.02.2003 Auto

IZQUIERDO MEDINA contre l'ESPAGNE

RESPONDENT
ESP
HOTĂRÂRE
14.02.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
IZQUIERDO MEDINA contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2485/02 prezentate de Francisco IZQUIERDO MEDINA împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 14 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääs Pastor Ridruejo Strážnická dnii Maruste Pavlovski Garlicki, judecători și grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 19 decembrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Francisco Izquierdo Medina, este un resortisant spaniol, născut în 1951. Este în prezent deținut la centrul penitenciar din Huelva. Este reprezentat în fața Curții de către dl Eduardo Millán Alba, avocat în baroul din Sevilla. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a făcut obiectul următoarelor condamnări pentru furt: condamnare de către ladíncia Provencial de Sevilla la șase ani și o zi de închisoare, redusă la doi ani și o zi ca urmare a aplicării unei măsuri de grație parțială. Cauza 2051/75 pentru furt : Condamnarea de către audiencia Provincial de Sevilla la șase ani și o zi de închisoare, redusă la patru ani și șase luni ca urmare a aplicării unei măsuri parțiale de grație. Cauza 165/76 pentru furt, atentat și conducere nelegitimă a vehiculului: condamnată de către Audiencia Provincial de la Sevilla la 6 ani pentru furt și la patru ani, două luni și o zi de închisoare pentru crimă cu bombă, precum și la cinci luni pentru utilizarea nelegitimă a autovehiculelor. Cauza 5882 pentru posesie ilegală de arme și falsificare : condamnată de către audiencia Provencial de la Sevilla la doi ani pentru posesie ilegală de arme și la trei ani pentru falsificare, precum și la șase luni de constrângere per corp pentru neîndeplinirea unei amenzi. Cauza 623/82 pentru evaziune : condamnată de către Audientcia provincial de la Cadiz la doi ani, patru luni și o zi de închisoare. Cauza 317/87 pentru posesie ilegală de persoane în timpul unei evaziuni și dețineri ilegale de arme de foc : condamnată de către: Audiencia Provincial de la Badajoz la două sute douăzeci și cinci de ani de închisoare pentru detenție ilegală și doi ani, patru luni și două zile pentru posesie ilegală de arme de foc. În executarea acestor condamnări, reclamantul a fost pus în detenție de la 4 februarie 1976 până la 14 mai 1979, data la care s-a sinucis. A fost arestat la 18 martie 1982, a fost repus în închisoare unde se află de atunci. Cerere de confuzie a pedepselor A la o dată nespecificată, reclamantul a pus pe lângă Audiencia Provincial din Badajoz o cerere de confuzie a tuturor pedepselor. Cu privire la art. 76 din Codul penal din 1995 și la scopul reintegrării pedepselor cu închisoarea, el a solicitat ca pedeapsa totală la care a fost condamnat să fie stabilită la 20 de ani. printr-o decizie din 10 august 2000, la Badajoz a respins cererea reclamantului pe motiv că, în conformitate cu jurisprudența stabilită în acest domeniu, pedepsele impuse de o hotărâre care a devenit fermă și definitivă nu puteau fi confundate cu pedepsele pronunțate pentru fapte ulterioare. În consecință, instanța a respins cererea reclamantului de a confunda perioadele de închisoare executate cu ultima pronunțată în cadrul cauzei 317/87. Împotriva acestei decizii, recurentul a formulat un recurs în casare în fața Tribunalului Suprem. printr-o hotărâre din 3 mai 2001, Tribunalul Suprem a respins recursul din următoarele motive: În mod tradițional, au fost luate în considerare două aspecte pentru a delimita domeniul de aplicare al principiului confuziei pedepselor: conexitatea infracțiunilor și condiția cronologică referitoare la posibilitatea ca diferitele fapte delictoase să fi putut fi judecate într-un singur proces. (...) Jurisprudența Tribunalului Suprem a optat pentru o interpretare teleologică ghidată Prin intermediul unor criterii umanitare, atât de flexibile încât să nu se mențină decât limita cronologică. (...) În acest caz, posibilitatea de a judeca într-un singur proces faptele constituie un obstacol insurmontabil pentru aplicarea confuziei pedepselor (...) În cazul în care se examinează lista hotărârilor pentru care reclamantul solicită confuzia lor cu ultima pedeapsă de 20 de ani, se constată că, atunci când faptele judecate de către audiencia Provincial de Badajoz au avut loc, toate hotărârile anterioare au devenit definitive. Prin urmare, nu a avut loc nicio încălcare a articolului 76 din Codul Penal. Audiencia Provincial de Badajoz a aplicat în mod corect dispoziția menționată anterior. (...) Al doilea motiv de rupere invocat de solicitant se bazează pe art. 5 alineatul (4) din Legea organică a Puterii Judiciare și denunță încălcarea articolului 25 alineatul (2) din Constituție. Motivul se bazează pe faptul că hotărârea pronunțată nu recunoaște funcția de reintegrare a pedepselor, interzicerea pedepselor inumane și degradante și susține că principiul confuziei pedepselor trebuie să se aplice în conformitate cu standardele constituționale și în conformitate cu criteriile flexibile prevăzute de jurisprudența acestei camere, care depășesc rigiditatea anumitor condiții. În această privință, trebuie să repetăm că camera a dat dovadă de flexibilitate în ceea ce privește criteriul conexității. Cu toate acestea, în ceea ce privește criteriul cronologic, aceasta s-a dovedit a fi pe bună dreptate riguroasă. Nu se poate confunda pedepsele care au devenit definitive cu altele, atunci când faptele au fost comise ulterior datei la care prima judecată a devenit fermă. (...) Dispoziția invocată [art. 25 alineatul (2) din Constituție] (...) trebuie luată în considerare în cadrul executării pedepsei. În astfel de cazuri, în cazul în care durata mare a pedepselor pronunțate ar putea constitui un obstacol în calea reeducarii și reintegrării sociale a condamnatului sau în cazul în care pedepsele, considerate în mod obiectiv, ar putea părea inumane sau contrare demnității umane, în executarea acestor pedepse trebuie luată în considerare dispoziția invocată. Pe de altă parte, în cadrul prezentei proceduri, aceasta nu este încălcată. Invocând articolele 15 (dreptul la viață și la integritate fizică și interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) și 25 § 2 (pe pedepsele privative de libertate ca măsuri de reabilitare și reintegrare socială a condamnatului) din Constituție, reclamantul a formulat o acțiune la amgaro printr-o decizie din 15 octombrie 2001, Tribunalul Constituțional a respins acțiunea ca fiind lipsită de temei din următoarele motive, invocând art. 15 și 25 alin. (2) din Constituția spaniolă, reclamantul solicită acestui tribunal să anuleze deciziile atacate și să declare aplicabil cauzei la art. 76 alin. (1) din Codul penal și, în consecință, să decidă că durata maximă a executării tuturor pedepselor pronunțate este de douăzeci de ani, și nu durata superioară care rezultă din lichidarea condamnărilor stabilite de instanțele judecătorești a quibus În ceea ce privește prohibiția pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante (art. 15 din Constituție), potrivit jurisprudenței constante a acestui tribunal, calificarea unei pedepse ca inumană sau degradantă depinde de modalitățile sale de executare atunci când, prin însăși natura sa, aceasta provoacă suferințe de o anumită intensitate (pene inumane) sau o umilire sau senzație de înjosire, diferită și superioară celei care rezultă din simpla impunere a pedepsei, indiferent de durata sa (hotărârile 65/1986, întemeiat în drept nr. ; 2/1987, temeiul juridic n (...) În conformitate cu această linie juridică, reiterată, de asemenea, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu hotărârea sa în cauza Tyter (hotărârea din 25 aprilie 1978), pedeapsa cu privarea de libertate nu poate fi calificată, ca atare, dininal sau degradantă. Cu toate acestea, în speță, reclamantul nu se plânge de forma de executare a pedepsei, ci de durata acesteia. În al doilea rând, se afirmă că durata pedepselor pronunțate împiedică atingerea scopului, stabilit legal, al reeducarii și reintegrării sociale. În acest sens, trebuie amintit că scopurile prevăzute pentru art. 25 alin. (2) nu au prioritate asupra altor scopuri, cum ar fi, de exemplu, prevenirea infracțiunilor în general și că este discutabil să se susțină că sancțiunea nu produce în sine un efect de reinserție (...) Pe de altă parte, conform jurisprudenței constante a acestui tribunal, art. 25 alin. (2) din Constituție, în prima sa teză, nu conține decât un mandat adresat legiuitorului penal și penitenciar care, deși poate fi utilizat ca criteriu de constituționalitate a legilor, nu creează în sine drepturi subiective în favoarea persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate și, cu atât mai puțin, drepturi fundamentale care pot fi de natură să desconsidere amgaro constituțional (...) Dreptul intern relevant Constituția art. 25 alineatul (2) Pedepsele private de libertate și măsurile de securitate vor fi orientate către reabilitare și reintegrare socială și nu vor putea consta în muncă forțată. Persoana condamnată la închisoare, în curs de executare a pedepsei, se va bucura de drepturile fundamentale cuprinse în prezentul capitol, cu excepția celor limitate în mod expres de conținutul sentinței de condamnare, de sensul pedepsei și de legea penală. (...) Arte din Codul penal privind principiul confuziei pedepselor art. 75 În cazul în care toate sau unele dintre pedepsele care corespund diferitelor infracțiuni nu pot fi executate simultan de către condamnat, ordinul de gravitate respectiv va fi urmat cât mai curând posibil pentru executarea sa succesorală. art. 76 Fără a aduce atingere celor stabilite la articolul precedent, durata maximă de executare a condamnării de către vinovat nu poate depăși triplul duratei celei mai grave pedepse, declarându-le oprite pe cele impuse deja de durata maximă și care nu poate depăși 20 de ani. Excepțional, limita maximă va fi De douăzeci și cinci de ani, atunci când a fost condamnat pentru două sau mai multe infracțiuni și una dintre aceste infracțiuni este pedepsită prin lege cu o pedeapsă de până la douăzeci de ani de închisoare. De treizeci de ani, atunci când a fost condamnat pentru două sau mai multe infracțiuni și una dintre aceste infracțiuni este pedepsită prin lege cu o pedeapsă de închisoare mai mare de douăzeci de ani. Limitarea duratei maxime se va aplica chiar dacă pedepsele au fost pronunțate în cadrul unor procese diferite atunci când, din cauza conexității lor, faptele ar fi putut fi judecate într-un singur proces. Secțiunea a treia: articole din Codul penal privind eliberarea condiționată art. 90 Persoanele condamnate, care îndeplinesc următoarele condiții, au dreptul la eliberare condiționată e.n.: să se afle într-o situație penitenciară de gradul trei: darea sentinței. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul în care este eliberat condiționat, instanța de aplicare a pedepselor poate anexa această măsură la una sau mai multe dintre normele de conduită prevăzute la art. 105 din prezentul Cod. În mod excepțional, în cazul în care circumstanțele prevăzute la alin. (1) și (3) din alin. (1) din art. precedent sunt îndeplinite, judecătorul de aplicare a pedepsei poate acorda libertate condiționată persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate care au îndeplinit cele două treimi din sentința lor, cu condiția ca acestea să fi meritat acest beneficiu fie prin exercitarea unei activități profesionale, fie prin activități culturale sau de formare profesională. art. 92 Fără a aduce atingere prevederilor articolelor anterioare, condamnații care au atins vârsta de șaptezeci de ani sau au atins această vârstă în timpul executării pedepsei și care îndeplinesc condițiile necesare, cu excepția celor referitoare la încheierea a trei sferturi din sentință sau, dacă este cazul, a celor două treimi, pot obține eliberarea condiționată. Aceleași criterii se vor aplica atunci când, după expertiza medicală, este vorba despre pacienți foarte grav suferind de o patologie incurabilă. art. 93 Perioada de eliberare condiționată se va prelungi în timpul rămas până la încheierea sentinței. Dacă, în această perioadă, condamnatul comite o infracțiune sau nu respectă normele de conduită impuse, judecătorul aplicării pedepselor va raporta măsura de eliberare condiționată și condamnatul se va întoarce la închisoare pentru perioada (...) care corespunde, ținând cont de timpul petrecut sub eliberare condiționată. Punctele relevante ale Rezoluției (76) 2 a Comitetului miniștrilor privind tratamentul deținuților în detenție pe termen lung privind eliberarea condiționată să se asigure că toate cazurile tuturor deținuților vor fi examinate cât mai curând posibil pentru a vedea dacă li se poate acorda o eliberare condiționată 10. poate fi formulată, singura considerație de prevenire generală care nu poate justifica refuzul eliberării condiționate (...) 12. să se asigure că pentru pedeapsa cu închisoarea pe viață, examinarea prevăzută la punctul 9 are loc dacă o astfel de examinare nu a fost deja efectuată cel târziu după opt până la paisprezece ani de detenție și să fie repetată periodic (...) Articolele relevante din anexa la Recomandarea nr. R(87)3 a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre privind normele penale europene din 12 februarie 1987 Prima parte: principii fundamentale (...) Scopul tratamentului deținuților trebuie să fie acela de a - și păstra sănătatea și demnitatea și, în măsura în care durata pedepsei permite acest lucru, de a - și dezvolta simțul responsabilității și de a - i ajuta să se reintegreze în societate, să trăiască legal și să - și întrețină propriile necesități după ieșirea din închisoare. (...) Partea a patra : Obiectivele tratamentului și regimurile (...) 65. Toate eforturile trebuie depuse pentru a se asigura că regimurile instituțiilor sunt stabilite și gestionate astfel încât: (...) să le ofere deținuților posibilitatea de a-și îmbunătăți cunoștințele și competențele și, astfel, de a-și spori șansele de reintegrare în societate după eliberarea lor. 66. Din această perspectivă, toate mijloacele curative, educative, morale, spirituale și toate celelalte mijloace corespunzătoare ar trebui să fie disponibile și utilizate pentru a satisface necesitățile tratamentului personal al deținuților (...) 70. Pregătirea deținuților pentru libertatea lor ar trebui să înceapă cât mai curând posibil după sosirea lor într-o instituție de corecție. Trebuie să ne ferim să-i facem pe deținuți să se simtă excluși din societate, dar, dimpotrivă, să-i facem să gândească că ei continuă să facă parte din ea (...) 72. Organizația și metodele de lucru din instituții trebuie să se apropie cât mai mult posibil de cele care reglementează o muncă similară în comunitate, pentru a pregăti deținuții în condiții normale de muncă liberă (...) 77. Un program de studii aprofundate trebuie pus în aplicare în fiecare instituție pentru a oferi tuturor deținuților posibilitatea de a cultiva cel puțin câteva dintre centrele lor de interes. Toți deținuții ar trebui să beneficieze de dispoziții menite să - i ajute, la întoarcerea lor în societate, să - și reia viața de familie și să - și găsească un loc de muncă după ce au ieșit din închisoare (...) 88. În ceea ce privește deținuții condamnați la pedepse pe termen mai lung, ei trebuie să se întoarcă treptat la viața socială. Acest obiectiv poate fi atins, în special, printr-un program de pregătire pentru eliberare, organizat chiar în instituție sau într-o altă instituție adecvată, sau printr-o eliberare condiționată sub supraveghere, cu asistență socială eficientă. 89. Administrațiile penitenciare ar trebui să lucreze în strânsă cooperare cu serviciile sociale și cu organismele care îi ajută pe deținuții eliberați să-și recapete locul în societate, în special, pentru a-și relua viața de familie și pentru a-și găsi un loc de muncă (...) GRIEF Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că respingerea de către instanțele spaniole a cererii sale de confuzie a pedepselor la care a fost condamnat într-o pedeapsă maximă de 20 de ani are ca efect executarea unei pedepse cu închisoarea în total de 43 de ani. El consideră că o pedeapsă cu o astfel de durată este o pedeapsă inumană și degradantă, care împiedică orice posibilitate de reinserție socială. ÎN ȚII Reclamantul se plânge de respingerea cererii sale de confuzie a pedepselor și susține că menținerea sa în închisoare pentru mai mult de patruzeci și trei de ani aduce atingere art. 3 din Convenție, conform căreia Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. În speță, Curtea constată că reclamantul a făcut obiectul mai multor condamnări la închisoare de către instanțele spaniole. În executarea acestor condamnări, a intrat în închisoare la 4 februarie 1976 unde a rămas până la 14 mai 1979, data la care s-a aflat în închisoare. Arestat la 18 martie 1982, s-a întors la închisoarea unde se afla de atunci, fiind arestat de 23 de ani și 11 luni. Cu condiția ca reclamantul să se plângă de respingerea cererii sale de a fi absorbite de pedeapsa de douăzeci de ani celelalte pedepse pronunțate anterior, Curtea constată că instanțele interne s-au bazat pe dispozițiile relevante ale Codului penal spaniol și, în plus, s-au bazat pe o jurisprudență constantă pentru a considera că cererea de confuzie a pedepselor nu putea fi primită favorabil. În această privință, Curtea amintește că autoritățile interne sunt mai bine plasate decât organismele Convenției pentru a verifica respectarea dreptului intern 311, p. 19, § 47), și observă că instanțele competente și-au motivat în mod rezonabil hotărârile. Curtea nu vede, în speță, niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită. În cele din urmă, aceasta nu a constatat nicio încălcare în ceea ce privește regularitatea deținerii sale ca urmare a respingerii cererii sale de confuzie a pedepselor (a se vedea mutatis mutandis Hakkar c. Franța (dec.), nr 16164/02, 8 octombrie 2002, nepublicată. În măsura în care recurentul se plânge că eventuala sa păstrare în detenție timp de patruzeci și trei de ani aduce atingere articolului 3 din convenție, Curtea amintește că întrebarea privind dacă o pedeapsă pronunțată în mod legal este adecvată cade în principiu, în afara domeniului de aplicare al convenției. Astfel, de exemplu, nu trebuie să spună care este durata detenției care trebuie aplicată unei infracțiuni determinate (a se vedea Sawoniuk c. Regatul Unit (dec.), nr. 63716/00, CEDH 2001-VII). În plus, în general, durata pedepselor impuse de instanțe nu intră sub incidența Convenției (N.c. Regatul Unit, 11077/84, Decizia Comisiei din 13 octombrie 1986, Deciziile și rapoartele (DR) 49, p. 170. Cu toate acestea, Curtea, chemată să examineze din perspectiva articolului 3 din Convenție condamnarea unei persoane la o pedeapsă permanentă de închisoare incompresibilă, consideră că nu a exclus faptul că o astfel de condamnare poate adresa o întrebare în ceea ce privește această dispoziție (a se vedea, Nivette c. Franța (dec.), nr. 44190/98, CEDO 2001-VII Einhorn c. Franța (dec.), nr. 71555/01, CEDO 2001-XI. Curtea nu înțelege faptul că, în circumstanțe speciale, executarea unor pedepse privative de libertate pe termen foarte lung poate pune, de asemenea, probleme, în special atunci când În acest domeniu, documentele elaborate sub egida Consiliului Europei, cum ar fi raportul general privind tratamentul deținuților aflați în detenție pe termen lung În ceea ce privește tratamentul deținuților în detenție pe termen lung, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei în urma acestor lucrări, sau, din nou, anexa la Recomandarea nr. R(87)3 a Comitetului de Miniștri al statelor membre privind normele penale europene din 12 februarie 1987 nu sunt lipsite de relevanță. Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea constată că, prin intermediul articolelor 90-93 din Codul penal, dreptul spaniol oferă persoanelor condamnate la închisoare posibilitatea de a solicita o măsură de eliberare condiționată după încheierea unei părți din pedeapsa lor. Or, din dosar nu reiese că reclamantul a făcut uz de această posibilitate sau că, dacă este cazul, i-a fost refuzată. În aceste condiții, Curtea consideră că cererea este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. JO L 347, 20.12.2013, p. 671.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2003-09-30
0,94
AVIA FERRER contre l'ESPAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 77245/01 présentée par Pedro AVIA FERRER contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 30 septembre 2003 en une chambre composée d
CtEDO 2001-11-06
0,93
TORROJA GASCON contre l'ESPAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 55528/00 présentée par Cesar TORROJA GASCON contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 6 novembre 2001 en une chambre com
CtEDO 2001-02-01
0,93
TORROJA GASCON contre l'ESPAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 55528/00 présentée par Cesar TORROJA GASCON contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 1 er février 2001 en une chambr
CtEDO 2003-01-28
0,93
CASTILLO ALGAR contre l'ESPAGNE
QUATRIEME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 76630/01 présentée par Ricardo CASTILLO ALGAR contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 28 janvier 2003 en une chambre composé
CtEDO 2003-11-04
0,93
GOMES PIRES COELHO contre l'ESPAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 15372/02 présentée par Jose GOMES PIRES COELHO contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 novembre 2003 en une cham
Sursă