CASE OF SAVARESE v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list (friendly settlement)
CASE OF SAVARESE v. ITALY (CtEDO, 2003)
Prima secțiune CAUZĂ DE SAVARESE v. ITALY (Doc. nr. 55673/00) JUDGMENTUL (Resoluție franceză) STRASBOURG 20 februarie 2003 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale În cazul Savarese v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Chamber compusă din: C.L. Rozakis Președintele dnei Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Zagrebelsky, dna Steiner judecători și secretarul adjunct al Secției S. Nielsen, deliberat în privat la 30 ianuarie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nr. 55673/00) împotriva Republicii Italiene depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți italieni, dl Gerardo Savarese și dl Raffaele Savarese („reclamanții”), la 29 februarie 2000 Reclamanții au fost reprezentați de dl V. Savarese, un avocat practicant în Nocera Inferiore (Salerno). Guvernul italian („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl F. Crisafulli. Reclamanții se plângeau de incapacitatea lor prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor și de durata procedurii de evacuare. La 26 martie 2002, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 29 noiembrie 2002 și la 17 decembrie 2002, reclamanții și, respectiv, Guvernul au prezentat declarații formale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului. FACTE Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Pagani, pe care le-au lăsat R.E. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 24 decembrie 1983, reclamanții au informat chiriașul cu privire la intenția lor de a încheia închiriere și l-au convocat să apară în fața Magistratului Nocera Inferiore. Prin hotărârea din 12 aprilie 1984, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Nocera Inferiore a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 30 iulie 1985. La 13 septembrie 1985, 21 ianuarie 1988 și 11 ianuarie 1990, reclamanții au notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 10. La 12 martie 1990, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 6 aprilie 1990. 11. Între 6 aprilie 1990 și 25 iunie 1990, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea, reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 12. La 9 septembrie 1999, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 6 octombrie 1999 13. Între 6 octombrie 1999 și 17 ianuarie 2000, judecătorul a făcut trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu au primit niciodată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 14. La 17 ianuarie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. DREPTUL 15. La 17 decembrie 2002, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Italiei propun să plătească o sumă totală de 2.500 (două mii cinci sute de euro către dl Gerardo Savarese și dl Raffaele Savarese (1,250 euro pentru fiecare solicitant) în vederea asigurării unei decontari prietenoase a cererii înregistrate în conformitate cu nr. 55673/00. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită în termen de trei luni începând cu notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 16. La 29 noiembrie 2002, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reprezentantul reclamanților: „Not că Guvernul Italiei sunt pregătite să plătească o sumă totală de 2.500 (doi mii cinci sute) de euro (1.250 euro pentru fiecare reclamant) care acoperă atât prejudiciu material, cât și costuri pentru dl Gerardo Savarese și Raffaele Savarese, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 55673/00 în așteptarea Curții. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamanții le-au atins. În plus, mă asum să nu solicit sesizarea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 17. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție) și este convins că decontarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulile Curții). 18. În consecință, cazul ar trebui scos din listă. Decide să scoată cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 20 februarie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului