CtEDO 25.02.2003 Auto

AFFAIRE APPIETTO c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
25.02.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens (procédure nationale) - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AFFAIRE APPIETTO c. FRANCE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNE A APIETTO c. FRANȚA (solicitarea nr. 56927/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 februarie 2003 DEFINITIVF 09/07/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Appietto c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Municipaloni judecătorii domnului T.L. Early , g reffier adjunct După ce a deliberat în camera consiliului la 4 februarie 2003, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură A la originea cauzei se află o cerere (n 56927/00) îndreptat împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, Laurent Michel Appietto ( Guvernul francez este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, directorul afacerilor juridice al Ministerului Afacerilor Externe. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 52) 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Printr-o decizie din 26 februarie 2002, Curtea a decis să comunice guvernului pentru observații scrise [art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură al Cu r ii), t ă ț ii întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și privind durata procedurii inițiate de reclamant în f un c ț i o n are a t ă ț ii administrative. Aceasta a declarat inadmisibilă o parte a cererii. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul restului cauzei [art. 29 alineatul (3) din convenție]. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1924 și își are reședința în Ajaccio. În 1963, a fost angajat cu titlu contractual de către Oficiul Național de Imigrație ( În calitate de agent tehnic de nivel IV, el și-a încheiat cariera în funcția de șef al misiunii delegației OMI în Maroc și s-a pensionat la 31 decembrie 1989. Printr-o scrisoare din 31 decembrie 1989, reclamantul a solicitat directorului OMI să-și dea demisia, în conformitate cu decretul nr. 69697 din 18 iunie 1969 de stabilire a statutului agenților contractuali aflați în serviciu în străinătate. Această cerere a fost respinsă printr-o decizie din 29 ianuarie 1990. Reclamantul a sesizat apoi Tribunalul Administrativ din Paris (29 martie 1990), care și-a respins acțiunea printr-o hotărâre din 19 octombrie 1995. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a Curții Administrative din Paris din 6 octombrie 1998. Printr-o decizie din 12 mai 1999 Consiliul de Stat a declarat recursul formulat de recurentul neacceptat, pe motivul următor (...) nici o dispoziție nu scutește o astfel de cerere din partea ministrului de avocatură; (...) prin urmare, cererea dlui Appietto, prezentată fără acest minister și nereglementată în pofida invitației adresate ui, nu este admisibilă Această decizie a fost notificată reclamantului la 31 mai 1999. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Cu privire la admisibilitate 10. Guvernul susține că reclamantul dispunea de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța durata procedurii și pentru a obține despăgubiri. , Adunarea, 29 decembrie 1978, Rec., p. 542): că o abatere gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției judiciare, este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. Se referă la două hotărâri pronunțate în 1999 de Tribunalul Administrativ din Paris (Magiera, 24 iunie 1999 ; Levy , 30 septembrie 1999) care ar indica că durata unei proceduri este susceptibilă de a pune în pericol această responsabilitate; acesta precizează că, în cauza Magiera Prin hotărârea din 11 iulie 2001, Curtea Administrativă din Paris a acordat pentru prima dată (...) [a făcut] dreptul la concluzii de despăgubire în despăgubire pentru prejudiciile suferite de o necunoaștere a condițiilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenția privind termenul rezonabil, fără a solicita demonstrația existenței unei abateri grave, iar instanța de apel a acordat reclamantului o despăgubire de 30 000 FRF pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul deduce din aceasta că, întrucât reclamantul nu a recurs în prealabil, acesta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție; în consecință, acesta ar fi inadmisibil. 11. Reclamantul concluzionează respingerea excepției. 12. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne o ocazie pe care această dispoziție are drept scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: evitarea sau corectarea infracțiunilor invocate împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, § 36. Această normă se bazează pe ipoteza că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea. dorite; este de competența statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 38). La aceasta, trebuie adăugat faptul că epuizarea căilor de atac interne s mai apreciază, în principiu, data la care a fost introdusă cererea în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Zutter c. Franța, nr 30197/96, Decizia din 27 iunie 2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, nr 44952/98 și 44953/98, Decizia din 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța, 46051/99, Decizia din 20 ianuarie 2001) sau, în speță, la 17 septembrie 1999. Or, numai una dintre deciziile interne la care se referă guvernul este anterioară acestei date. Aceaceasta este hotărârea Tribunalului Administrativ din Paris din 24 iunie 1999, care se limitează la a indica următoarele: întrucât nu rezultă din faptul că domnul Magiera a suferit un prejudiciu de nespăgubit; întrucât, într-adevăr, prejudiciul în cauză nu este stabilit nici în realitatea sa, nici în suma sa; întrucât, prin urmare, concluziile cererii de acordare a unei despăgubiri nu pot fi doar respinse. În mod evident, această hotărâre nu este suficientă pentru a demonstra caracterul efectiv și accesibil al căii de atac în speță, în ceea ce privește un mai mult de o instanță administrativă, cu atât mai puțin cu cât este vorba despre o instanță de primă instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Lutz c. Franța, nr 48215/99, Hotărârea din 26 martie 2002, § 20). Prin urmare, reclamantului nu i se poate reproșa că nu a exercitat această acțiune. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de la epuizarea invocată de guvern. 13. Cu toate acestea, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare de fond. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Constatând că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare, Curtea o declară admisibilă. În ceea ce privește observația art. 6 alin. (1) din Convenție14, părțile trebuie să considere că perioada care urmează să fie examinată din punct de vedere al termenului rezonabil de la art. 6 alin. (1) începe la 19 martie 1990, data sesizării Tribunalului Administrativ de la Paris și se încheie la 12 mai 1999, data la care a avut loc arestarea juriului de Stat și, în consecință, a durat nouă ani și aproximativ două luni pentru trei instanțe 15. Guvernul susține că litigiul prezenta o anumită complexitate ca urmare a faptului că decretul pe care reclamantul se baza pentru a invoca dreptul la peculă era o dispoziție generală, care putea fi aplicabilă agenților din diferite ministere și a cărei punere în aplicare depindea de autoritățile competente. ; ar fi rezultat din contestații cu privire la caracterul opțional sau obligatoriu al aplicării acestui decret tuturor administrațiilor menționate în domeniul său de aplicare. În plus, subliniază guvernul, reclamantul nu era agent al unui minister în cauză, ci al unei instituții publice sub tutela ministrului muncii. Astfel, s-ar fi întâmpinat dificultăți în determinarea autorității responsabile împotriva căreia ar fi trebuit să fie îndreptate cererile reclamantului. În ceea ce privește durata procedurii în fața instanței administrative În plus, consideră că, în fața instanței administrative de apel, reclamantul nu a fost atent, dar recunoaște că durata globală a acestei faze a procedurii Având în vedere în special lipsa de informații cu privire la condițiile în care este vorba despre procedura în fața instanței administrative, Guvernul declară că este înmânat înțelepciunii Curții pentru a aprecia temeinicia Õ în raport cu cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție. 16. Reclamantul susține că cauza nu prezenta nicio complexitate specifică. În special, acesta adaugă că, în fața instanței administrative, administrația parte la procedură nu a prezentat memoriul în apărare că la 5 august 1993, adică la trei ani și patru luni după depunerea cererii și că memoriul nu a fost comunicat avocatului său prin grefa instanței decât la 29 septembrie 1994, adică la un an și aproape două luni mai târziu. Propriul său comportament ar fi, totuși, ireproșabil. 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului (reclamanților) și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Curtea nu vede, în litigiul în care erau sesizate instanțele administrative, o complexitate astfel încât aceasta să poată explica numai durata procedurii. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, nimic nu indică faptul că a fost la originea unei întârzieri semnificative. Cu toate acestea, este suficient ca Curtea să sublinieze că Tribunalul Administrativ de la Paris a luat cinci ani și aproape șapte luni pentru a se pronunța și că guvernul nu furnizează niciun element de natură să justifice acest termen, pentru a ajunge la concluzia unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 18. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită plata sumei în avans care ar fi trebuit să i se plătească, în opinia sa, la 93 440 de franci, adică 14 244,84 de euro ( Guvernul reamintește că numai prejudiciile cauzate de durata excesivă a procedurii pot fi remediate, deducând că reclamantul nu poate obține decât despăgubiri pentru prejudiciile morale și propune plata a 3 500 EUR în acest sens. 21. Curtea reamintește că constatarea încălcării convenției la care ajunge rezultă exclusiv din necunoașterea dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil. În aceste circumstanțe, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamantul; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale ar trebui respins (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Arvois c. Franța din 23 noiembrie 1999, n 38249/97, § 18). Curtea consideră, pe de altă parte, că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului un anumit defect moral, motivând acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, după cum prevede art. 41, ea îi alocă 6 000 EUR în acest sens. Tribunalul nu se pronunță asupra acestui punct 24. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta poate acorda plata cheltuielilor și cheltuielilor efectuate în fața instanțelor interne, dar numai atunci când au fost angajate 66, § 36. Curtea concluzionează exclusiv asupra unei încălcări a dreptului recurentului de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, astfel cum este în mod clar nu este cazul în speță în ceea ce privește cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. În ceea ce privește cheltuielile administrative legate de prezenta cerere, Curtea, hotărând în echitate, alocă reclamantului o sumă forfetară de 200 EUR. Interese moratorii 25. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, ÎN L și la durata procedurii inițiate de reclamant în fața instanțelor administrative; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 6 000 EUR (șase mii de euro) pentru daune morale și 200 EUR (două sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 februarie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. Early A.B. Baka Modululr Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2003-02-04
0,96
AFFAIRE EPOUX GOLETTO c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE ÉPOUX GOLETTO c. FRANCE (Requête n o 54596/00) ARRÊT STRASBOURG 4 février 2003 DÉFINITIF 04/05/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des r
CtEDO 2003-02-04
0,95
AFFAIRE BENHAIM c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE BENHAIM c. FRANCE (Requête n o 58600/00) ARRÊT STRASBOURG 4 février 2003 DÉFINITIF 04/05/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouch
CtEDO 2004-03-02
0,95
AFFAIRE FAVRE c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE FAVRE c. FRANCE (Requête n o 72313/01) ARRÊT STRASBOURG 2 mars 2004 DÉFINITIF 02/06/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de
CtEDO 2003-04-08
0,95
AFFAIRE SCHIETTECATTE c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE SCHIETTECATTE c. FRANCE (Requête n o 49198/99) ARRÊT STRASBOURG 8 avril 2003 DÉFINITIF 09/07/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des ret
CtEDO 2003-02-11
0,95
AFFAIRE BUFFERNE c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE BUFFERNE c. FRANCE (Requête n o 54367/00) ARRÊT STRASBOURG 11 février 2003 DÉFINITIF 09/07/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retou
Sursă