SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL SZAVA ȘI ALTELE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32267/96) HOTĂRÂREA (radiația) STRASBURG 25 februarie 2003 DEFINITIVF 25/05/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Loucaides Biersan, Jungwiert, Butkevych mei Thomassen Mularoni și domnul T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 februarie 2003, Tribunalul a adoptat hotărârea pe această temă. La originea cauzei se află o cerere (n 32267/96) îndreptată împotriva României și ale cărei patru resortisanți ai acestui stat, dl Ioan Szava, dl Rozalia Szava, dl Stefan Szava și dl Ioan A. Szava (în special, cei) au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( În temeiul art. 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea Supremă de Justiție, la 10 mai 1995, să recunoască instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrară art. 6 alin. (1) din Convenție. În plus, reclamanții se plâng că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea proprietăților lor (o clădire), așa cum este recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 27 iunie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Între timp, prin scrisoarea din 19 mai 2001, reclamanții au notificat Curtea că au intrat în posesia clădirii lor. 10. Acest fapt a fost confirmat prin scrisoarea guvernului român primită la Curtea la 3 iulie 2001. 11. Prin scrisoarea din 15 iunie 2001, recomandată cu aviz de primire, modulul a invitat reclamanții să prezinte în termen de 30 iulie 2001. Prin scrisoarea din 24 iulie 2001, reclamanții au confirmat că au primit scrisoarea din partea modulului din 15 iunie 2001 și că li s-a restituit clădirea. Ei au solicitat Curții să continue examinarea cererii lor, din cauza situației juridice din România care, în opinia lor, nu ar fi foarte sigură; ei nu au prezentat o cerere de satisfacție echitabilă, așa cum a solicitat în mod expres formularul prin scrisoarea sa din 15 iunie 2001 13. Prin scrisoarea din 29 noiembrie 2002, recomandată cu aviz de primire, modulul le-a reamintit reclamanților că termenul pentru depunerea cererilor lor de satisfacție echitabilă a fost încheiat începând cu 30 iulie 2001 și că nu a fost solicitată nicio prelungire. Comisia le-a avertizat că, în aceste circumstanțe, Curtea ar putea concluziona că nu mai au intenția de a menține cererea și, prin urmare, de a anula cererea de rol. Nu a fost primit niciun răspuns din partea reclamanților, a căror ultimă scrisoare datează de la 24 iulie 2001 ÎN FAȚĂ 14. Reclamanții sunt resortisanți români, născuți în 1916, 1913, 1945 și 1949. Primul reclamant își are reședința în Târgu Mureș și alții în Brașov. 15. Primul reclamant și fratele său A.S. au cumpărat, în 1937, o clădire situată în Brașov, pe care l-a numit în 1950, invocând dispozițiile Decretului de naționalizare nr. 92/1950. 16. În 1993, primul reclamant și cei trei moștenitori ai A.S. au sesizat instanța de primă instanță din Brașov cu o acțiune în revendicare imobiliară. Ei au susținut că, în conformitate cu decretul nr. 92/1950, bunurile intelectualilor nu puteau fi naționalizate și că primul reclamant era medic, în timp ce A.S. era avocat în momentul naționalizării. 17. Prin hotărârea din 2 februarie 1994, Tribunalul a considerat că aceaceasta a fost din greșeală că imobilul aflat în litigiu fusese naționalizat în temeiul Decretului 92/1950, deoarece proprietarii făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Prin urmare, instanța le-a dispus autorităților administrative să le vândă reclamanților. În lipsa unei căi de atac, această hotărâre a devenit definitivă, neputând fi atacată de căile de atac obișnuite. 18. La o dată nespecificată, procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 2 februarie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950.19. Prin Hotărârea din 10 mai 1995, redactată la 27 iunie 1995 și închisă la 1 septembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 2 septembrie 1995. februarie 1994 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din Brașov nu a putut să își declare hotărârea potrivit căreia reclamanții erau adevărații proprietari ai acesteia din urmă, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și încălcându-le pe cele ale puterii legislative. În cele din urmă, se concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul membru respectiv le-a folosit în mod abuziv. 20. La o dată nespecificată, reclamanții au introdus o nouă acțiune în revendicarea propriei clădiri la Tribunalul de Primă Instanță din Brașov. Prin hotărârea din 9 decembrie 1999, tribunalul le-a acceptat cererea, a constatat că imobilul în cauză fusese luat în mod abuziv de către instanță și a dispus radierea dreptului de proprietate al lalui și înscrierea pe registrul funciar a dreptului de proprietate al reclamanților. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel a lui Brașov din 14 noiembrie 2000. Un extras din registrul funciar din data de 12 iunie 2001 indică faptul că, în registrul menționat anterior, numele reclamanților figurează ca proprietari ai proprietății respective. Curtea constată că reclamanții, cărora li s-a restituit clădirea, nu au răspuns la cererea de încuviințare pe teren prevăzută la art. 41 din convenție, pe care modulul le-a adresat-o ținând seama de noua situație de fapt și de drept, în pofida faptului că au fost avertizați că cererea lor ar putea fi eliminată din rol (punctele de mai sus 23. Curtea consideră, având în vedere atitudinea reclamanților, că aceștia nu mai doresc să mențină cererea, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție și că, prin urmare, continuarea examinării cererii nu mai este justificată. 24. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția n Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 februarie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
SZAVA ET AUTRES c. ROUMANIE
(Requête n
o
32267/96)
ARRÊT
(radiation)
25 février 2003
25/05/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Szava et autres c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan,
K.
Jungwiert,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
et de M. T.L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 février 2003,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
32267/96) dirigée contre la Roumanie et dont quatre ressortissants de cet Etat, M. Ioan Szava, M
me
Rozalia Szava, M. Stefan Szava et M. Ioan A. Szava («
les requérants
») ont saisi la Commission européenne des droits de l’homme («
la Commission
») en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
3.
Les requérants alléguaient en particulier que le refus de la Cour
suprême de Justice, le 10 mai 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence de trancher une action en revendication est contraire à l’article
6 § 1 de la Convention. En outre, les requérants se plaignent que l’arrêt de la Cour suprême a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens (un immeuble), tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 27 juin 2000, la Cour a déclaré la requête recevable.
7.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
8.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
9.
Entre-temps, par lettre du 19 mai 2001, les requérants ont notifié la Cour qu’ils étaient entrés en possession de leur immeuble.
10.
Ce fait a été confirmé par lettre du Gouvernement roumain parvenue à la Cour le 3 juillet 2001.
11.
Par lettre du 15 juin 2001, recommandée avec avis de réception, le Greffe invitait les requérants à présenter dans un délai échéant le 30
juillet
2001 leur demande de satisfaction équitable, compte tenu de la nouvelle situation de fait et de droit.
12.
Par lettre du 24 juillet 2001, les requérants ont confirmé avoir reçu la lettre du Greffe du 15 juin 2001 et s’être vu restituer leur immeuble. Ils ont demandé à la Cour de poursuivre l’examen de leur requête, en raison de la situation juridique en Roumanie qui, selon eux, ne serait pas très sûre. Ils n’ont pas présenté de demande de satisfaction équitable, ainsi que le Greffe leur a pourtant expressément sollicité par sa lettre du 15 juin 2001.
13.
Par lettre du 29 novembre 2002, recommandée avec avis de réception, le Greffe a rappelé aux requérants que le délai pour la présentation de leurs demandes de la satisfaction équitable était échu depuis le 30 juillet 2001 et qu’aucune prorogation n’ait été demandée. Elle les a avertis que, dans ces circonstances, la Cour pourrait conclure qu’ils n’avaient plus l’intention de maintenir la requête et, par conséquent, rayer la requête du rôle. Aucune réponse n’a été reçue depuis de la part des requérants, dont le dernier courrier remonte au 24 juillet 2001.
14.
Les requérants sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1916, 1913, 1945 et 1949. Le premier requérant réside à Târgu Mureș et les autres à Brașov.
15.
Le premier requérant et son frère A.S. achetèrent en 1937 un immeuble sis à Brașov, que l’Etat s’appropria en 1950, en invoquant les dispositions du décret de nationalisation n
o
92/1950.
16.
En 1993, le premier requérant et les trois héritiers de A.S. saisirent le tribunal de première instance de Brașov d’une action en revendication immobilière. Ils faisaient valoir qu’en vertu du décret n
o
92/1950, les biens des intellectuels ne pouvaient pas être nationalisés et que le premier requérant était médecin, tandis que A.S. était avocat au moment de la nationalisation.
17.
Par jugement du 2 février 1994, le tribunal releva que c’était par erreur que l’immeuble en litige avait été nationalisé en vertu du décret
n
o
92/1950, car les propriétaires faisaient partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Par conséquent, le tribunal ordonna aux autorités administratives de restituer l’immeuble aux requérants.
En l’absence de recours, ce jugement devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.
18.
A une date non précisée, le procureur général forma devant la Cour suprême de Justice un recours en annulation contre le jugement du 2
février
1994, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n
o
92/1950.
19.
Par arrêt du 10 mai 1995, rédigé le 27 juin 1995 et mis au net le 1
er
septembre 1995, la Cour suprême de Justice annula le jugement du 2
février 1994 et rejeta l’action des requérants. Elle estima que le tribunal de première instance de Brașov n’avait pu rendre son jugement constatant que les requérants étaient les véritables propriétaires de l’immeuble qu’en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour
suprême conclut en soulignant que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était appropriés abusivement.
20.
A une date non précisée, les requérants introduisirent une nouvelle action en revendication de leur immeuble auprès du tribunal de première instance de Brașov. Par jugement du 9 décembre 1999, le tribunal fit droit à leur demande, constata que l’immeuble en cause avait été abusivement pris par l’Etat et ordonna la radiation du droit de propriété de l’Etat et l’inscription sur le registre foncier du droit de propriété des requérants. Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif de la cour d’appel de Brașov du 14 novembre 2000.
21.
Un extrait du registre foncier daté du 12 juin 2001 fait état de ce que, sur ledit registre, les noms des requérants figurent à titre de propriétaires de l’immeuble litigieux.
22.
La Cour observe que les requérants, qui se sont vu restituer leur immeuble, n’ont pas répondu à la demande d’observations sur le terrain de l’article 41 de la Convention, que le Greffe leur a adressée compte tenu de la nouvelle situation de fait et de droit, et ce malgré un rappel par lequel ils ont été avertis que leur requête pourrait être rayée du rôle (paragraphes
9
‑
13
ci-dessus).
23.
La Cour considère, compte tenu de l’attitude des requérants, que ceux-ci n’entendent plus maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention et que, dès lors, la poursuite de l’examen de la requête ne se justifie plus.
24.
La Cour estime par ailleurs qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in
fine
de la Convention.
Décide
de rayer la requête du rôle.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 février 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
T.L.
Early
J.-P. Costa
Greffier adjoint
Président