PALAU-MARTINEZ contre la FRANCE

PALAU-MARTINEZ contre la FRANCE (CtEDO, 2003)

A DOUA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

a recurenței nr.

o

64927/01

înaintate de Seraphine PALAU-MARTINEZ

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din 4 martie 2003 într-o cameră compusă din

d-nii

A.B.

Baka

,

președinte

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L. L

oucaides,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

Dna

M.

Ugrekhelidze

,

judecători

,

și din

Dna

S.

Dollé

,

grefierul secțiunii

,

Având în vedere recurența amintită mai sus, înaintată la 20 decembrie 2000,

După deliberare, pronunță următoarea decizie

:

ÎN FAPT

Reclamanta, Séraphine Palau-Martinez, este o cetățeană franceză, născută în 1963 și rezidând la Alcira, lângă Valencia (Spania). Ea este reprezentată în fața Curții de d-nii Garay și Goni, avocați în baroul din Paris. Guvernul pârât este reprezentat de Dna Michèle Dubrocard, agent, și Dna Laurence Delahaye, agent-adjunct.

A. Împrejurările cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta s-a căsătorit în ianuarie 1983. Din această uniune s-au născut doi copii în 1984 și 1989.

În decembrie 1994, reclamanta a formulat o cerere de divorț.

Prin hotărâre din 5 septembrie 1996, tribunalul de mare instanță de Nîmes s-a pronunțat asupra cererii de divorț. A constatat mai întâi că din citirea documentelor prezentate, nu era stabilit că apartenența reclamantei la Martori ai lui Iehova a fost cauza ruperii cuplului, dar era dovedit că soțul ei a părăsit locuința familială pentru a trăi cu amanta sa, împiedicând, de asemenea, pe reclamanta să lucreze în pizzeria pe care o exploatau. A pronunțat deci divorțul pe vinovăția exclusivă a soțului.

Cu privire la copii, tribunalul a stabilit reședința lor la mama în Spania, autoritatea parentală fiind exercitată în comun. Tatăl beneficia de drept de vizită și cazare care să se exercite liber și, în caz de dezacord, pe tot parcursul vacanțelor școlare ale copiilor, cu obligația pentru el de a merge după copii și de a-i reîntoarce la domiciliul mamei lor. A stabilit suma contribuției alimentare a tatălui la 1500 FF pe lună și pe copil.

Reclamanta a atacat această hotărâre. Cerea să poată beneficia de o lună de vacanță a copiilor vara și de o săptămână în vacanța de Crăciun și Paști. Și-a reînnoit, de asemenea, cererea de prestație compensatorie. În concluzii în duplicitate, reclamanta se plângea că ex-soțul ei nu-i returnase copiii la sfârșitul vacanțelor de vară 1997 și-i înscrisese într-o școală din Aigues-Mortes unde locuia cu noua sa parteneră. Susținea că tatăl lor condiționase copiii să declare că doreau să trăiască cu el și prezenta atestări și fotografii pentru a demonstra că-și crește copiii cu multă grijă și că puteau exercita liber toate activitățile care le plăceau. Cerea ca o expertiză socială să fie dispusă.

Curtea de apel de Nîmes s-a pronunțat prin hotărâre din 14 ianuarie 1998. A confirmat hotărârea privitoare la pronunțarea divorțului și a acordat reclamantei o prestație compensatorie de 1500 FF pe lună timp de trei ani. Cu privire la reședința copiilor, curtea a constatat că tatăl stabilise o situație de fapt prin refuzul de a-i reîntoarce pe copii la mama lor la sfârșitul vacanțelor de vară. A remarcat

:

«

că pentru a-și justifica atitudinea, R... susține că a ționat în interesul copiilor pentru a-i sustrage influenței nocive a mamei și a entourajului ei care-i forțează să practice religia numită «

a Martorililor lui Iehova

»

;

Că, în plus, R... prezintă o scrisoare a copilului C... care exprimă dorința sa de a rămâne lângă tatăl său, precum și un certificat medical întocmit de Medicul D., psihiatar, la 7 ianuarie 1997, care atestă că copilul C... «

trăiește interzicerile mamei sale prin Martorii lui Iehova ca dureroase și frustante și că copilul M... suferă din cauza constrângerilor religioase care i se impun și și-a exprimat deja la începutul anului 1997 dorința de a trăi la Aigues-Mortes cu tatăl său

»

;

Că, în sfârșit, numeroase alte mărturii versate la dezbateri fac dovada dorinței exprimate a copiilor de a nu se întoarce în Spania

;

Având în vedere că Séraphine Palau-Martinez nu neagă apartenența ei la Martorii lui Iehova nici faptul că cei doi copii primeau de la ea o educație conformă practicilor acestei religii

;

Că ea prezintă, desigur, numeroase atestări care fac dovada afecțiunii pe care o poartă copiilor și bunăstării pe care o asigură, și prezintă la dezbateri fotografii de grupuri unde apar, fericiți, copiii ei

;

Că, cu toate acestea, totalitatea documentelor prezentate nu contrazice argumentația R... care nu pretinde a contrazice calitățile maternale ale mamei, limitându-se la a critica educația direcționată de care sunt obiectul copiii din cauza convingerilor religioase ale mamei lor

;

Având în vedere că regulile educative impuse de Martorii lui Iehova copiilor adepților lor sunt esențial critice din cauza durității lor, a intoleranței și a obligațiilor impuse copiilor de a practica prozelitismul

;

Având în vedere că interesul copiilor este să scape de constrângerile și interzicerile impuse de o religie structurată ca o sectă

;

Având în vedere că nu este cazul să se dispună o expertiză socială care, în starea curentă, nu ar putea decât să deranjeze copiii

;

Având în vedere că, ținând cont de elementele analizate mai sus, curtea consideră că, contrar deciziei primului judecător, trebuie stabilită reședința celor doi copii minori la domiciliul tatălui lor, autoritatea parentală rămânând exercitată în comun

;

Având în vedere că Séraphine Palau-Martinez va beneficia de drept de vizită și cazare liber și în lipsa oricărui acord

:

- pe tot parcursul vacanțelor din februarie și de Toussaint,

- pentru o lună în vacanța de vară,

- pentru jumătate din vacanțele de Paști și Crăciun cu obligația pentru mama de a merge după copii la domiciliul tatălui și cu obligația pentru acesta de a-i cauta la domiciliul mamei

; (...) »

Reclamanta a depus o cerere de recurs în casație împotriva acestei hotărâri. Se plângea, în special, de faptul că curtea de apel infirmase hotărârea de primă instanță pe motiv central că regulile educative impuse de Martorii lui Iehova copiilor adepților lor erau esențial critice din cauza durității lor, a intoleranței și a obligațiilor impuse copiilor de a practica prozelitismul, limitându-se deci la un motiv general și abstract și omițând să cerceteze dacă, în fapt, în mod concret, educația copiilor era perturbată la punctul de a justifica schimbarea rezidienței lor. Considera că această apreciere de valoare asupra modului de trăire a religiei sale luate în abstract nu putea justifica soluția reținută. Adăuga că era în mod la fel de abstract că curtea enunța că interesul copiilor era să scape de constrângerile și interzicerile impuse de o religie structurată ca o sectă. Se plângea, de asemenea, de faptul că curtea de apel refusase să dispună o expertiză socială. Referindu-se la libertatea de conștiință și religie și la regulile unui proces echitabil, invoca articolele 9 și 6 din Convenție.

Curtea de Casație a pronunțat hotărârea la 13 iulie 2000.

După ce a reamintit motivele hotărârii curții de apel, s-a pronunțat după cum urmează

:

«

Că rezultă din aceste constatări și enunțuri că curtea de apel, care a răspuns concluziilor fără a se contrazice, care nu avea obligația de a dispune o expertiză socială și care nu a lezat libertatea de conștiință a Doamnei Palau-Martinez, prin o apreciere suverană a elementelor de probă, a considerat că interesul copiilor impunea stabilirea rezidienței lor obișnuite la tatăl lor

;

(...) »

TEMEI DE RECURS

ÎN DREPT

:

art. 8

«

1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței.

2.

Nu poate exista o ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

»

art. 14

«

Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o discriminare, bazată în special pe sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opiniile politice sau oricare alte opinii, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau orice altă situație.

»

Guvernul ridică ca excepție principală o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne. Constată că reclamanta a ridicat în fața Curții de Casație un motiv unic de casație cu cinci ramuri fără a ridica în mod expres încălcarea articolului 8 din Convenție. Guvernul adaugă că la nicio etapă a procedurii interne, reclamanta nu s-a plângut de o discriminare.

Reclamanta contestă teza Guvernului. Precizează că cererea înaintată instanțelor interne privea amploarea și modalitățile prezenței sale lângă copii și a participării sale la educația și întreținerea lor, și că curtea de apel a răspuns cu considerații ținând de apartenenta sa religioasă. Conchide deci că art. 8 din Convenție era bine situată în centrul problematicii înaintate instanțelor interne.

În plus, plângându-se în recursul ei în casație de lipsa de justificare legală a hotărârii curții de apel și de caracterul abstract și general al motivului tras din apartenenta sa religioasă, reclamanta consideră că a dat Curții de Casație oportunitatea de a evita sau de a redresa încălcarea principiului nediscriminării așa cum este garantat de combinația articolelor 8 și 14 din Convenție.

Curtea reamintește că finalitatea articolului 35 § 1 din Convenție este de a oferi statelor contractante oportunitatea de a preveni sau de a redresa încălcările pretinse împotriva lor înainte ca aceste prețintinderi să i se supună (a se vedea, de exemplu, hotărârile

Hentrich c. Franța

din 22 septembrie 1994, seria A nr.

o

296-A, pag. 18, § 33,

Remli c. Franța

din 23 aprilie 1996, Colecție de hotărâri și decizii 1996-II, pag. 571, § 33). Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 § 1 nu prescriu epuizarea decât a căilor de recurs care sunt atât legate de încălcările incriminate, disponibile, cât și adecvate. Ele trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite; încă de la Statul pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special hotărârile

Vernillo c. Franța

din 20

februarie 1991, seria

A nr.

o

198, pag.

11-12, §

27 și

Dalia c. Franța

din 19

februarie 1998,

Colecție

1998-I, pag.

87-88, §

38).

Curtea subliniază că trebuie să aplice această regulă ținând corespunzător seama de context. Astfel a recunoscut că art. 35 § 1 trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv (

Cardot c. Franța

, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr.

o

200, pag. 19, § 36). De altfel, a admis că regula epuizării căilor de recurs interne nu admite o aplicare automată și nu are caracter absolut; în controlul respectării sale, trebuie să se țină seama de împrejurările cauzei (

Van Oosterwijck c. Belgia

, hotărâre din 6

noiembrie 1980, seria A nr.

o

40, pag. 18, § 35). Aceasta înseamnă în special că Curtea trebuie să țină seama în mod realist, nu numai de căile de recurs prevăzute în teorie în sistemul juridic al Părții contractante interesate, ci și [în special] de contextul juridic (...) în care se situează (...) (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Akdivar și alții c. Turcia

, hotărâre din 16 septembrie 1996,

Colecție

1996-IV, pag. 1211, § 69 și

Baumann c. Franța

nr.

o

33592/96, § 40, CEDH 2001-V).

Curtea constată că în cauza prezentă, procedura litigioasă avea scopul de a contesta decizia de justiție care organiza reședința obișnuită a copiilor reclamantei și reglementează drepturile de vizită și cazare ale părinților. Precis, reclamanta contesta, în fața Curții de Casație, faptul că curtea de apel motivase desemnarea rezidienței paternale ca reședința obișnuită a copiilor prin apartenenta sa religioasă. Substanța acțiunii reclamantei era deci căutarea menținerii vieții familiale, pusă, în mod discriminatoriu, în pericol.

Prin urmare, chiar dacă reclamanta nu a invocat în mod explicit articolele 8 și 14 din Convenție, Curtea consideră că exercitarea chiar a acestei căi de recurs era de natură să permită diferitelor instanțe sesizate să remedieze încălcarea pretinsei din drepturi la respect ale vieții familiale a reclamantei (a se vedea de exemplu, hotărârea

Fressoz și Roire, §§ 38 și 39)

.

Rezultă că excepția de neepuizare a căilor de recurs interne ridicată de Guvern nu poate fi admisă.

Guvernul nu contestă că litigiul intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenție.

a. Asupra temei de recurs tras din încălcarea articolelor 8 și 14 în combinație din Convenție

Guvernul consideră că condițiile de aplicare a articolului 14 din Convenție nu sunt îndeplinite.

Susține că reclamanta și ex-soțul ei se află în situații analoge, putând, ambii, obține ca reședința copiilor să fie fixată la domiciliul lor respectiv.

Guvernul admite că hotărârea curții de apel denunță în termeni generali consecințele preceptelor educative ale Martorililor lui Iehova, dar afirmă că simpl apartenena religioasă a reclamantei nu este fundamentul acestei decizii. Conform Guvernului, fundamentul hotărârii curții de apel, care caracterizase prejudiciile suferite de copii, sunt consecințele pe care practica religioasă a reclamantei le aveau asupra sănătății și echilibrului copiilor. Guvernul consideră deci că curtea de apel a hotărât în concreto și a justificat în mod obiectiv și rezonabil decizia sa.

Subsidiar, Guvernul consideră că o eventuală distincție operată cu privire la reclamanta din cauza convingerilor sale religioase este proporționată și justificată în mod obiectiv și rezonabil, și anume interesul superior al copiilor pe care judecătorii naționale l-au apreciat în mod concret la vedere elementelor obiective. Guvernul consideră deci că acest temei de recurs este evident nefondat.

Reclamanta contestă teza Guvernului și afirmă că curtea de apel de Nîmes, având refuzat să dispună o expertiză socială, a apreciat în abstracto situația și a pronunțat o hotărâre de stigmatizare socială și sanitară bazată esențial și în mod decisiv pe apartenenta sa religioasă. Reclamanta afirmă de asemenea că utilizarea unicilor mijloace de probă ale ex-soțului ei nu este decât un pretext la judecata de valoare împotriva convingerilor Martorililor lui Iehova în domeniul familial, adevărata motivație a judecătorilor naționali fiind apartenenta religioasă a reclamantei.

Curtea consideră, sub lumina tuturor argumentelor părților, că acest temei de recurs pune întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării recurenței, dar necesită o examinare pe fond

; rezultă că acest temei nu poate fi declarat evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost ridicat.

b. Asupra temei de recurs tras din încălcarea articolului 8 din Convenție luat izolat

Guvernul susține, în principal, că nicio ingerință, în sensul articolului 8 § 2 din Convenție, nu poate fi reprochată autorităților interne.

Pe de o parte, cauza prezentă privind o separare între doi soți care, prin lege, au drepturi partajate și egale cu privire la autoritatea parentală asupra copiilor și la drepturile de vizită și cazare, instanțele franceze erau obligate să intervină

; aceasta idee «

a unei intervenții necesare

» a judecătorului distingăndu-se, conform Guvernului, «

de o ingerință

».

Guvernul adaugă, pe de altă parte, că un divorț restrânge inevitabil relațiile fiecăruia dintre părinți cu copii, dar că în cauza prezentă, reclamanta a beneficiat de drept de vizită și cazare conform cu ceea ce instanțele naționale acordă în cazuri similare unde rezidențele părinților sunt foarte depărtate una de alta.

Guvernul subliniază, în fine, că reclamanta nu a fost niciodată privată de posibilitatea de a-și vedea copiii și consideră că dezagregamentele cauzate nu sunt suficiente pentru a fi considerate ca un mancare de respect al vieții private și familiale a reclamantei.

Ca titlu subsidiar, Guvernul consideră că dacă ar trebui detectată o ingerință, aceasta răspundea cerințelor articolului 8 § 2 din Convenție. El precizează, pe de o parte, că această ingerință răspundea interesului copiilor, în grija protecției sănătății și drepturilor lor. Referindu-se la jurisprudența Curții, reamintește că interesul copiilor poate prevala asupra celui al părinților.

Guvernul precizează, pe de altă parte, că pe chestiuni atât de sensibile ca fixarea locului de reședință obișnuită a copiilor, autoritățile naționale trebuie să se bucure de o marjă largă de apreciere. Subliniind că reclamanta și ex-soțul ei prezentau în cauza prezentă garanții echivalente pentru educația copiilor, Guvernul consideră că exigența proporționalității măsurii adoptate de judecătorii interni cu scopul urmărit nu este respectată decât în măsura în care acest scop, în specie interesul copiilor, va fi cel mai bine atins. Guvernul consideră că în cauza prezentă, judecătorii interni puteau în mod legitim estima, pornind de la elemente obiective și după ce au colectat opinia copiilor, că educația impusă de mama obligă copiii la respectare de constrângeri puțin compatibile cu o educație echilibrată și că interesul copiilor era să rezideze cu tatăl lor.

Prin urmare, Guvernul consideră că, schimbarea rezidienței copiilor corespunzând interesului lor, temeiul de recurs este evident nefondat.

Reclamanta admite că orice decizie care fixează modalitățile rezidienței obișnuite, a drepturilor de vizită și cazare ale unui copil, în caz de separare a părinților, nu constituie o ingerință în viața familială.

Reclamanta se consideră cu toate acestea întemeiată să se prevaleze de o ingerință gravă în drepturile și obligațiile sale de mamă, pe de o parte, din cauza faptului că a fost objeto unei decizii bazate pe motive discriminatorii și, pe de altă parte, din cauza desemnării rezidienței tatălui ca reședința obișnuită a copiilor în pofida atitudinii acestuia. Ea subliniază că se fecusese vinovat de abandon familial și că refusase apoi să readducă copiii la domiciliul mamei lor în încălcarea unei hotărâri a judecătorului afacerilor familiale.

Ea contestă apoi afirmația conform căreia interesul copiilor ar fi fost obiectul unui examen scrupulozitate și neagă deci orice justificare acestei ingerințe. Reclamanta consideră, într-adevăr, că curtea de apel s-a bazat pe opinii eronate și necontradictorii, dezechilibrase procedura prin refuzul de a dispune o expertiză psihologică și justificase discriminatoriu hotărârea din 14 ianuarie 1998 prin apartenenta sa religioasă.

Curtea consideră că acest temei de recurs este atât de legat de cel precedent, încât trebuie să urmeze soarta sa. Rezultă că această parte a recurenței nu poate fi declarată evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

§

1 din Convenție ale cărui dispoziții pertinente se citesc după cum urmează

:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)

»

Guvernul susține că în procedura civilă franceză, părțile au sarcina probei și că o măsură de instrucție nu poate fi dispusă pentru a suplini carența unei părți în administrarea probelor. Curtea de apel nu avea deci nicio obligație de a dispune măsura de expertiză socială solicitată. În plus, fiind singura în măsură să aprecieze relevanța elementelor de care dispunea, și care fuseseră prezentate în mod contradictori, curtea de apel putea perfect considera că anumite elemente de probă erau mai relevante decât altele și modifica în consecință reședința copiilor.

Reclamanta afirmă că curtea de apel nu-i oferse nicio posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o pună în situație de dezavantaj clar în raport cu adversarul ei. Ea contestă că a putut prezenta instanțelor interne toate elementele de probă utile și necesare. Într-adevăr, reamintește că curtea de apel a afirmat fără nicio justificare obiectivă că o expertiză socială ar fi deranjat mai mult copiii și nu a tras nicio concluzie din faptul că tatăl refusase să-i readducă pe copii la domiciliul mamei lor în încălcarea unei ordonnance de fixare a rezidienței lor obișnuite. Reclamanta afirmă că, în consecință, nu a putut produce o opinie medicală contrară. Astfel, conform reclamantei, curtea de apel nu putea admite probele furnizate de tată fără verificare externă și nu putea aprecia în mod concret și obiectiv situația fără a-și însuși cererea de expertiză psihologică.

Curtea consideră, sub lumina tuturor argumentelor părților, că acest temei de recurs pune întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării recurenței, dar necesită o examinare pe fond

; rezultă că acest temei nu poate fi declarat evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost ridicat.

:

«

1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie

; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cultul, predica, practici și îndeplinirea ritualurilor.

2.

Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea nu poate face obiectul decât al restricțiilor care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

»

Reamintind jurisprudența Curții, Guvernul susține că curtea de apel doar estimase că metodele educative practicate de anumiți Martori ai lui Iehova și utilizate de reclamanta aveau prejudiciu pentru interesul copiilor ei. Nu ar putea deci fi imputate instanțelor naționale nici o metodă de opoziție unei credințe religioase sau de negare a acesteia.

Guvernul adaugă că în orice caz, decizia curții de apel nu împiedică în nicio măsură reclamanta, nici de a practica cultul pe care l-a ales, nici de a-și vedea copiii cu ocazia drepturilor sale de vizită și cazare. Ca titlu subsidiar, Guvernul consideră această restricție justificată, în conformitate cu art. 9 § 2 din Convenție, prin protecția drepturilor altora, în specie interesul copiilor reclamantei.

Reclamanta constată că instanțele interne erau obligate să respecte și să garanteze exprimarea convingerilor sale religioase chiar dacă acestea aveau forma unor reguli educative, adică a unor norme de conduită respectuoase ale unor convingeri date în respectarea dreptului la instruire al copiilor ei.

Reclamanta consideră că singurul motiv al instanțelor interne fiind apartenenta sa religioasă, ar fi obținut fără greutate custodia copiilor săi dacă nu ar fi fost adeptă Martorililor lui Iehova. Conform ei, curtea de apel insinuează că grupul exercită asupra adepților săi și asupra copiilor lor constrângeri atât de mari încât ar trebui întotdeauna să se ia autoritatea parentală la orice părinte Martor al lui Iehova. Reclamanta conchide că instanțele interne o îndeamnă să renunțe la credința ei și la manifestările ei.

Curtea consideră că temeiul de recurs tras din art. 9 este strâns legat de temeiul ridicat din unghiul articolului 8 din Convenție. Trebuie deci să fie de asemenea declarat admisibil.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

recurența admisibilă, toate temeiurile de fond fiind rezervate.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Grefiera

Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

64927/01

présentée par Seraphine PALAU-MARTINEZ

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 mars 2003 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L. L

oucaides,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 20 décembre 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Séraphine Palau-Martinez, est une ressortissante française, née en 1963 et résidant à Alcira, près de Valencia (Espagne). Elle est représentée devant la Cour par Maîtres Garay et Goni, avocats au barreau de Paris. Le gouvernement défendeur est représenté par M

me

Michèle Dubrocard, agent, et M

me

Laurence Delahaye, agent-adjoint.

A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante se maria en janvier 1983. De cette union naquirent deux enfants en 1984 et 1989.

En décembre 1994, la requérante forma une demande de divorce.

Par jugement du 5 septembre 1996, le tribunal de grande instance de Nîmes se prononça sur la demande de divorce. Il releva tout d’abord qu’à la lecture des documents produits, il n’était pas établi que l’appartenance de la requérante aux témoins de Jéhovah ait été la cause de la rupture du couple, mais qu’il était attesté que son mari avait quitté le foyer familial pour vivre avec sa maîtresse, empêchant par ailleurs la requérante de travailler dans la pizzeria qu’ils exploitaient. Il prononça donc le divorce aux torts exclusifs du mari.

Pour ce qui est des enfants, le tribunal fixa leur résidence chez la mère en Espagne, l’autorité parentale étant conjointement exercée. Le père bénéficiait d’un droit de visite et d’hébergement s’exerçant librement et, en cas de désaccord, pendant l’intégralité des vacances scolaires des enfants, à charge pour lui d’aller chercher et raccompagner les enfants au domicile de leur mère. Il fixa le montant de la contribution alimentaire du père à 1500

FF par mois et par enfant.

La requérante fit appel de ce jugement. Elle demandait à pouvoir bénéficier d’un mois de vacances des enfants l’été et d’une semaine pendant les vacances de Noël et de Pâques. Elle renouvelait par ailleurs sa demande de prestation compensatoire. Dans des conclusions en réplique la requérante se plaignait de ce que son ex-mari ne lui avait pas ramené les enfants à la fin des vacances d’été de 1997 et les avait inscrits dans une école d’Aigues-Mortes où il habitait avec sa nouvelle compagne. Elle soutenait que leur père avait conditionné les enfants pour qu’ils déclarent souhaiter vivre avec lui et versait des attestations et photographies visant à démontrer qu’elle élevait ses enfants avec beaucoup de soin et qu’ils pouvaient exercer librement toutes les activités qui leur plaisaient. Elle demandait qu’une enquête sociale soit diligentée.

La cour d’appel de Nîmes se prononça par arrêt du 14 janvier 1998. Elle confirma le jugement concernant le prononcé du divorce et alloua à la requérante une prestation compensatoire de 1500 FF par mois pendant trois ans. Pour ce qui est de la résidence des enfants, la cour constata que le père avait instauré une situation de fait en ne les ramenant pas chez leur mère à la fin des vacances d’été. Elle releva

:

«

que pour justifier son attitude, R... soutient qu’il a agi dans l’intérêt des enfants afin de soustraire ceux-ci à l’influence néfaste de la mère et de son entourage qui les contraignent à pratiquer la religion dite «

des Témoins de Jéhovah

»

;

Que par ailleurs R... produit une lettre de l’enfant C... faisant état de son désir de demeurer auprès de son père ainsi qu’un certificat médical établi par le Docteur D., médecin psychiatre, le 7 janvier 1997, qui atteste que l’enfant C... «

vit les interdits de sa mère via les témoins de Jéhovah comme douloureux et frustrants et que l’enfant M... souffre des contraintes religieuses qui lui sont imposées et exprimait déjà au début de l’année 1997 son désir de vivre à Aigues-Mortes avec son père

»

;

Qu’enfin, de nombreux autres témoignages versés aux débats font état du désir exprimé des enfants de ne pas retourner en Espagne

;

Attendu que Séraphine Palau-Martinez ne dénie pas son appartenance aux Témoins de Jéhovah pas plus que le fait que les deux enfants recevaient auprès d’elle une éducation conforme aux pratiques de cette religion

;

Qu’elle produit certes de nombreuses attestations faisant état de l’affection qu’elle porte à ses enfants et du bien être qu’elle leur assure, et verse aux débats des photographies de groupes où figurent, heureux, ses enfants

;

Que cependant l’ensemble des documents produits n’est pas en contradiction avec l’argumentation de R... qui ne prétend pas démentir les qualités maternelles de la mère, se bornant à critiquer l’éducation dirigée dont les enfants sont l’objet en raison des convictions religieuses de leur mère

;

Attendu que les règles éducatives imposées par les témoins de Jéhovah aux enfants de leurs adeptes sont essentiellement critiquables en raison de leur dureté, de leur intolérance et des obligations imposées aux enfants de pratiquer le prosélytisme

;

Attendu que l’intérêt des enfants est d’échapper aux contraintes et interdits imposés par une religion structurée comme une secte

;

Attendu qu’il n’y a pas lieu de faire procéder à une enquête sociale qui, en l’état, ne pourrait que perturber les enfants

;

Attendu qu’au vu des éléments ci-dessus analysés, la cour estime que contrairement à ce qu’a décidé le premier juge, il convient de fixer la résidence des deux enfants mineurs au domicile de leur père, l’autorité parentale demeurant conjointement exercée

;

Attendu que Séraphine Palau-Martinez bénéficiera d’un droit de visite et d’hébergement libre et à défaut de tout accord

:

- pendant la totalité des vacances de février et de la Toussaint,

- pendant un mois durant les vacances d’été,

- pendant la moitié des vacances de Pâques et de Noël à charge pour la mère de venir chercher les enfants au domicile du père et à charge pour ce dernier d’aller les rechercher au domicile de la mère

; (...) »

La requérante forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt. Elle se plaignait notamment de ce que la cour d’appel avait infirmé le jugement de première instance au motif central que les règles éducatives imposées par les Témoins de Jéhovah aux enfants de leurs adeptes étaient essentiellement critiquables en raison de leur dureté, de leur intolérance et des obligations imposées aux enfants de pratiquer le prosélytisme, se contentant ainsi d’un motif général et abstrait et omettant de rechercher si en fait, concrètement, l’éducation des enfants était perturbée au point de justifier le changement de leur résidence. Elle estimait que ce jugement de valeur sur la façon de vivre sa religion prise in abstracto ne pouvait justifier la solution retenue. Elle ajoutait que c’était de manière aussi abstraite que la cour énonçait que l’intérêt des enfants était d’échapper aux contraintes et interdits imposés par une religion structurée comme une secte. Elle se plaignait également de ce que la cour d’appel avait refusé de faire droit à sa demande d’enquête sociale. Se référant à la liberté de conscience et de religion et aux règles d’un procès équitable, elle invoquait les articles 9 et 6 de la Convention.

La Cour de cassation rendit son arrêt le 13 juillet 2000.

Après avoir rappelé les motifs de l’arrêt de la cour d’appel, elle se prononça comme suit

:

«

Qu’il ressort de ces constatations et énonciations que la cour d’appel, qui a répondu aux conclusions sans se contredire, qui n’avait pas l’obligation d’ordonner une enquête sociale et qui n’a pas porté atteinte à la liberté de conscience de Mme Palau-Martinez a, par une appréciation souveraine des éléments de preuve, estimé que l’intérêt des enfants imposait de fixer leur résidence habituelle chez leur père

;

(...) »

GRIEFS

EN DROIT

:

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 14

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Le Gouvernement soulève à titre principal une exception de non épuisement des voies de recours internes. Il relève que la requérante a soulevé devant la Cour de cassation un moyen unique de cassation comportant cinq branches sans soulever expressément la violation de l’article 8 de la Convention. Le Gouvernement ajoute qu’à aucun moment de la procédure interne, la requérante ne s’est plainte d’une discrimination.

La requérante conteste la thèse du Gouvernement. Elle précise que la demande soumise aux juridictions internes portait sur l’étendue et les modalités de sa présence auprès de ses enfants et de sa participation à leur éducation et à leur entretien, et que la cour d’appel y a répondu par des considérations tenant à son appartenance religieuse. Elle conclut dès lors que l’article 8 de la Convention était bien au centre de la problématique soumise aux juridictions internes.

De plus, s’étant plainte dans son pourvoi en cassation du défaut de justification légale de l’arrêt de la cour d’appel et du caractère abstrait et général du motif tiré de son appartenance religieuse, la requérante estime avoir donné à la Cour de cassation l’opportunité d’éviter ou de redresser la violation du principe de non-discrimination tel que garanti par la combinaison des articles 8 et 1 4 de la Convention.

La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 § 1 de la Convention est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, par exemple, les arrêts

Hentrich c. France

du 22 septembre 1994, série A n

o

296-A, p. 18, § 33,

Remli c. France

du 23 avril 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-II, p. 571, § 33). Néanmoins, les dispositions de l’article 35 § 1 ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment les arrêts

Vernillo c. France

du 20

février 1991, série

A n

o

198, pp.

11-12, §

27 et

Dalia c. France

du 19

février 1998,

Recueil

1998-I, pp.

87-88, §

38).

La Cour souligne qu’elle doit appliquer cette règle en tenant dûment compte du contexte. Elle a ainsi reconnu que l’article 35 § 1 doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif (

Cardot c. France

, arrêt du 19 mars 1991, série A n

o

200, p. 19, § 36). Elle a de plus admis que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu ; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause (

Van Oosterwijck c. Belgique

, arrêt du 6

novembre 1980, série A n

o

40, p. 18, § 35). Cela signifie notamment que la Cour doit tenir compte de manière réaliste, non seulement des recours prévus en théorie dans le système juridique de la Partie contractante concernée, mais également [notamment] du contexte juridique (...) dans lequel ils se situent (...) (voir,

mutatis mutandis

,

Akdivar et autres c. Turquie

, arrêt du 16 septembre 1996,

Recueil

1996-IV, p. 1211, § 69 et

Baumann c. France

n

o

33592/96, § 40, CEDH 2001-V).

La Cour relève qu’en l’espèce, la procédure litigieuse avait pour but de contester la décision de justice organisant la résidence habituelle des enfants de la requérante et réglementant les droits de visite et d’hébergement des parents. Précisément, la requérante contestait, devant la Cour de cassation, le fait que la cour d’appel motive la désignation de la résidence paternelle comme résidence habituelle des enfants par son appartenance religieuse. La substance de l’action de la requérante était donc la recherche du maintien de la vie familiale, mise, de façon discriminatoire, en péril.

Dès lors, même si la requérante n’a pas explicitement invoqué les articles 8 et 14 de la Convention, la Cour estime que l’exercice même de ce recours était de nature à permettre aux différentes juridictions saisies de remédier à la violation alléguée du droit au respect de la vie familiale de la requérante (voir par exemple, l’arrêt

Fressoz et Roire, §§ 38 et 39)

.

Il s’ensuit que l’exception de non épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement ne peut être retenue.

Le gouvernement ne conteste pas que le litige entre dans le champ d’application de l’article 8 de la Convention.

a. Sur le grief tiré de la violation de l’article 8 et 14 combinés de la Convention

Le Gouvernement considère que les conditions d’application de l’article 14 de la Convention ne sont pas réunies.

Il allègue que la requérante et son ex-mari se trouvent dans des situations analogues, pouvant, tous les deux, obtenir que la résidence des enfants soit fixée à leur domicile respectif.

Le Gouvernement admet que l’arrêt de la cour d’appel dénonce en des termes généraux les conséquences des préceptes éducatifs des Témoins de Jéhovah, mais affirme que la seule appartenance religieuse de la requérante n’est pas le fondement de cette décision. Selon le Gouvernement, le fondement de l’arrêt de la cour d’appel, qui a caractérisé les préjudices subis par les enfants, sont les conséquences que la pratique religieuse de la requérante avait sur la santé et l’équilibre des enfants. Le Gouvernement estime dès lors que la cour d’appel a statué in concreto et a justifié objectivement et raisonnablement sa décision.

Subsidiairement, le Gouvernement considère qu’une éventuelle distinction opérée à l’égard de la requérante en raison de ses convictions religieuses, est proportionnée et justifiée de façon objective et raisonnable, à savoir l’intérêt supérieur des enfants que les juges nationaux ont apprécié concrètement au vu d’éléments objectifs. Le Gouvernement estime, dès lors, ce grief manifestement mal fondé.

La requérante conteste la thèse du Gouvernement et affirme que la cour d’appel de Nîmes, ayant refusé d’ordonner une expertise sociale, a apprécié in abstracto la situation et a rendu un arrêt de stigmatisation sociale et sanitaire fondé essentiellement et de façon déterminante sur son appartenance religieuse. La requérante affirme également que l’utilisation des seuls moyens de preuve de son ex-mari n’est qu’un prétexte au jugement de valeur contre les convictions des Témoins de Jéhovah dans le domaine familial, la véritable motivation des juges nationaux étant l’appartenance religieuse de la requérante.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

b. Sur le grief tiré de la violation de l’article 8 de la Convention pris isolément

Le Gouvernement allègue, principalement, qu’aucune ingérence, au sens de l’article 8 § 2 de la Convention, ne peut être reprochée aux autorités internes.

D’une part, la présente affaire concernant une séparation entre deux époux ayant, de par la loi, des droits partagés et égaux quant à l’autorité parentale sur leurs enfants et aux droits de visite et d’hébergement, les juridictions françaises étaient tenues d’intervenir

; cette idée «

d’une intervention nécessaire

» du juge se distinguant, selon le Gouvernement, «

d’une ingérence

».

Le Gouvernement ajoute, d’autre part, qu’un divorce restreint inévitablement les relations de chacun des parents avec ses enfants, mais qu’en l’espèce, la requérante a bénéficié d’un droit de visite et d’hébergement conforme à ce que les juridictions nationales accordent dans des cas similaires où les résidences des parents sont très éloignées l’une de l’autre.

Le Gouvernement souligne, finalement, que la requérante ne fut jamais privée de la possibilité de voir ses enfants et considère que les désagréments causés ne sont pas suffisants pour être considérés comme un manquement au respect de la vie privée et familiale de la requérante.

A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que si une ingérence devait être décelée, celle-ci répondait aux exigences de l’article 8 § 2 de la Convention. Il précise, d’une part, que cette ingérence répondait à l’intérêt des enfants, dans le souci de protection de leur santé et de leurs droits. Se référant à la jurisprudence de la Cour, il rappelle que l’intérêt des enfants peut prévaloir sur celui des parents.

Le Gouvernement précise, d’autre part, que sur des questions aussi sensibles que la fixation du lieu de résidence habituelle des enfants, les autorités nationales doivent jouir d’une large marge d’appréciation. Soulignant que la requérante et son ex-mari présentaient en l’espèce des garanties équivalentes pour l’éducation des enfants, le Gouvernement estime que l’exigence de proportionnalité de la mesure adoptée par les juges internes avec le but poursuivi n’est respectée que dans la mesure où ce but, en l’occurrence l’intérêt des enfants, sera le mieux atteint. Le Gouvernement considère qu’en l’espèce, les juges internes avaient pu légitimement estimer, à partir d’éléments objectifs et après avoir recueilli l’avis des enfants, que l’éducation imposée par leur mère obligeait ceux-ci à respecter des contraintes peu compatibles avec une éducation équilibrée et que l’intérêt des enfants était de résider avec leur père.

Dès lors, le Gouvernement estime que, le changement de résidence des enfants correspondant à leur intérêt, le grief est manifestement mal fondé.

La requérante admet que toute décision fixant les modalités de la résidence habituelle, des droits de visite et d’hébergement d’un enfant, en cas de séparation des parents, ne constitue pas une ingérence dans la vie familiale.

La requérante s’estime pourtant fondée à se prévaloir d’une grave ingérence dans ses droits et devoirs de mère, d’une part, en raison du fait qu’elle a fait l’objet d’une décision fondée sur des motifs discriminatoires et, d’autre part, en raison de la désignation de la résidence du père comme résidence habituelle des enfants malgré l’attitude de ce dernier. Elle souligne qu’il s’était rendu coupable d’un abandon de famille et qu’il avait, par la suite, refusé de reconduire les enfants au domicile de leur mère en violation d’un jugement du juge aux affaires familiales.

Elle conteste ensuite l’affirmation selon laquelle l’intérêt des enfants aurait fait l’objet d’un examen scrupuleux et dénie, dès lors, toute justification à cette ingérence. La requérante estime, en effet, que la cour d’appel s’est fondée sur des avis erronés et non contradictoires, a déséquilibré la procédure en refusant d’ordonner une expertise psychologique et a justifié discriminatoirement l’arrêt du 14 janvier 1998 par son appartenance religieuse.

La Cour estime que ce grief est tellement lié au précédent qu’il doit en suivre le sort. Il s’ensuit que cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

§

1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement allègue qu’en procédure civile française, les parties ont la charge de la preuve et qu’une mesure d’instruction ne peut être ordonnée pour suppléer la carence de la partie dans l’administration de la preuve. La cour d’appel n’avait dès lors aucune obligation d’ordonner la mesure d’enquête sociale sollicitée. De plus, étant la seule à même d’apprécier la pertinence des éléments dont elle disposait, et qui avaient été présentés contradictoirement, la cour d’appel pouvait parfaitement considérer que certains éléments de preuve étaient plus pertinents que d’autres et modifier en conséquence la résidence des enfants.

La requérante affirme que la cour d’appel ne lui a offert aucune possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire. Elle conteste avoir pu présenter aux juridictions internes tous les éléments de preuve utiles et nécessaires. En effet, elle rappelle que la cour d’appel a affirmé sans aucune justification objective qu’une enquête sociale aurait perturbé davantage les enfants et n’a tiré aucune conclusion du fait que le père avait refusé de lui rendre les enfants en violation de l’ordonnance de fixation de leur résidence habituelle. La requérante affirme qu’en conséquence, elle n’a pu produire d’avis médical contraire. Ainsi, selon la requérante, la cour d’appel ne pouvait admettre les preuves fournies par le père sans vérification extérieure et ne pouvait apprécier concrètement et objectivement la situation sans faire droit à sa demande d’expertise psychologique.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Rappelant la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement allègue que la cour d’appel a seulement estimé que les méthodes éducatives pratiquées par certains Témoins de Jéhovah et utilisées par la requérante avaient porté atteinte à l’intérêt de ses enfants. Il ne pourrait, dès lors, être imputé aux juridictions nationales aucune méthode d’opposition à une croyance religieuse ou de dénégation de celle-ci.

Le Gouvernement ajoute qu’en tout état de cause, la décision de la cour d’appel n’empêche en aucune manière la requérante, ni de pratiquer le culte qu’elle a choisi, ni de voir ses enfants à l’occasion de ses droits de visite et d’hébergement. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère cette restriction justifiée, conformément à l’article 9 § 2 de la Convention, par la protection des droits d’autrui, en l’espèce l’intérêt des enfants de la requérante.

La requérante relève que les juridictions internes étaient tenues de respecter et de garantir l’expression de ses convictions religieuses alors même qu’elles revêtaient la forme de règles éducatives, c’est à dire de normes de conduite respectueuses de convictions données dans le respect du droit à l’instruction de ses enfants.

La requérante estime que la seule motivation des juridictions internes étant son appartenance religieuse, elle aurait obtenu sans difficulté la garde de ses enfants si elle n’avait pas été adepte des Témoins de Jéhovah. Selon elle, la cour d’appel sous-entend que le groupement exerce sur ses adeptes et sur leurs enfants des contraintes telles qu’il faudrait toujours ôter l’autorité parentale à tout parent Témoin de Jéhovah. La requérante en conclut que les juridictions internes l’incitent à renoncer à sa foi et à ses manifestations.

La Cour considère que le grief tiré de l’article 9 est étroitement lié au grief soulevé sous l’angle de l’article 8 de la Convention. Il doit par conséquent également être déclaré recevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président