SCIACCHITANO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52981/99 prezentată de Biagio SCIACCHITANO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 11 martie 2003 într-o cameră compusă din Pellonpêche președinte Palm dnii Fischbach Maruste Pavlovschi J. B Orrego Borrego judecători L. F errorari Bravo, judecător ad hoc, și de domnul F. Ens-Passos graffière adjunct Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 3 decembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAȚĂ Reclamantul, Biagio Sciachitano, este un resortisant italian, născut în 1946 și rezident în Castelvetrano (Trapani).

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 mai 1987, reclamantul a depus o acțiune la grefa Tribunalului din Marsala pentru a obține confiscarea judiciară a două terenuri. Prin intermediul unei ordonanțe în afara ședinței din 22 iunie 1987 În 1987, președintele Tribunalului a acceptat această cerere. La 21 iulie 1987, reclamantul a înaintat o acțiune în fața aceleiași instanțe pentru a obține validarea sechestrului judiciar. La data de 11 decembrie 1996, judecătorul a întrerupt procedura din cauza decesului pârâtului. Părțile care nu au preluat procedura în termenul prevăzut de Codul de procedură civilă, aceasta s-a stins. GRIFS Invochează art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii civile în fața Tribunalului din Marsala.

Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea articolelor 8, 10 și a fostului articol 25 din Convenție, precum și a articolului 1 din Protocolul EN DREPT Recurentul se plânge de durata procedurii civile inițiate în fața Tribunalului din Marsala. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. din 24 martie 2001 - Legea Pinto Recurentul consideră că Curtea a declarat admisibilă acțiunea sa a efectuat o primă examinare a cauzei sale.

În plus, consideră că judecătorii instanței de judecată nu ar fi obiectivi judecând comportamentul colegilor lor. El subliniază, de asemenea, că legea Pinto contrazice convenția privind dreptul la apărare și că acțiunea națională implică plata unor cheltuieli de procedură. În cele din urmă, el reține că calea de atac internă prevăzută de legea Pinto este opțiune oferită și nu o obligație. În consecință, refuză să sesizeze instanța de apel. În primul rând, Curtea subliniază că, în cazul în care a efectuat o primă examinare, acest lucru a condus la comunicarea cererii guvernului și nu la o decizie privind admisibilitatea. Curtea reamintește apoi că nu se poate presupune a priori că lipsa de imparțialitate a magistraților; aceasta trebuie să efectueze o evaluare obiectivă a comportamentului judecătorului procedurii și să nu se bazeze pe o simplă afirmație a reclamantului.

În ceea ce privește posibilitatea de a se apăra personal Curtea amintește că decizia de a permite unui reclamant să se apere singur sau de a fi reprezentat de un avocat intră în marja de apreciere a statelor contractante, care sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a alege mijloacele care permit sistemului lor judiciar să garanteze dreptul la apărare ( Correia de Matos v. Portugalia, 48188/99, EHR 2001- XII . În ceea ce privește cheltuielile de procedură, Curtea constată că Decretul-lege nr. 28 din 11 martie 2002 a stabilit că procedura în temeiul articolului 3 din Legea Pinto nu permite plata contribuției unificate în temeiul articolului 9 din Legea nr. 488 din 23 decembrie 1999. Având în vedere considerațiile de mai sus și jurisprudența sa (a se vedea, printre alte decizii, Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italia (dec.), 34969/97, CEDO 2001-XII), Curtea consideră că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, indiferent de data la care a fost introdusă cererea în fața Curții.

Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge de încălcarea articolelor 8, 10 și a fostului articol 25 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe articolele 8, 10 și la art. 25 anterior din convenție, Curtea constată că reclamantul nu le-a susținut. Prin urmare, aceste obiecțiuni trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 litera (e) din Convenție. Curtea constată că procedura internă nu a fost reluată după întreruperea sa din cauza decesului pârâtului.

Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise E lens-Passos Matti Pellonpääääupe Președinte adjunct

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 52981/99 présentée par Biagio SCIACCHITANO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 11 mars 2003 en une chambre composée de M. M. Pellonpää , président , M me E. Palm , MM. M. Fischbach , R. Maruste , S. Pavlovschi , J. B orrego Borrego , juges , L. F errari Bravo, juge ad hoc, et de M me F. E lens-Passos , greffière adjointe , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 décembre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Biagio Sciacchitano, est un ressortissant italien, né en 1946 et résidant à Castelvetrano (Trapani).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 25 mai 1987, le requérant déposa un recours au greffe du tribunal de Marsala afin d’obtenir la saisie judiciaire de deux terrains. Par une ordonnance hors audience du 22 juin 1987, le président du tribunal fit droit à cette demande. Le 21 juillet 1987, le requérant déposa un recours devant la même juridiction afin d’obtenir la validation de la saisie judiciaire. La mise en état de l’affaire commença le 26 octobre 1987. A l’audience du 11 décembre 1996, le juge interrompit la procédure en raison du décès du défendeur. Les parties n’ayant pas repris la procédure dans le délai prévu par le code de procédure civile, celle-ci s’est éteinte.

GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure civile devant le tribunal de Marsala. 2. Le requérant se plaint également de la violation d es articles 8, 10 et de l’ancien article 25 de la Convention ainsi que de l’article 1 du Protocole n o 1 . EN DROIT 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure civile engagée devant le tribunal de Marsala.

Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement considère que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Le requérant estime que la Cour a déclaré recevable son recours puisqu’elle a procédé à un premier examen de son affaire. En outre, il considère que les juges de la cour d’appel ne seraient pas objectifs en jugeant le comportement de leurs collègues.

Il fait remarquer encore que la loi Pinto contrevient à la Convention puisqu’elle ne prévoit pas la possibilité de se défendre personnellement et que le recours national entraîne le paiement de frais de procédure. Enfin, il retient que la voie de recours interne prévue par la loi Pinto est une faculté offerte et non une obligation. Il refuse partant de saisir la cour d’appel. Tout d’abord, la Cour souligne que si elle a bien procédé à un premier examen, cela a donné lieu à la communication de la requête au Gouvernement et non à une décision sur la recevabilité. La Cour rappelle ensuite qu’on ne peut présumer a priori du manque d’impartialité des magistrats. Elle doit procéder à une appréciation objective du comportement du juge de la procédure et ne pas se fonder sur une simple allégation du requérant.

En ce qui concerne la possibilité de se défendre personnellement la Cour rappelle que la décision de permettre à un requérant de se défendre lui-même ou de se faire représenter par un avocat entre dans la marge d’appréciation des Etats contractants, qui sont mieux placés que la Cour pour choisir les moyens propres à permettre à leur système judiciaire de garantir les droits de la défense ( Correia de Matos v. Portugal , 48188/99, ECHR 2001- XII ). Quant aux frais de procédure, la Cour note que le décret-loi n o 28 du 11 mars 2002 a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de la loi Pinto échappe au paiement de la contribution unifiée au titre de l’article 9 de la loi n o 488 du 23 décembre 1999. Au vu des considérations ci-dessus et de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres décisions, Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti et autres c. Italie (déc.), n o 34969/97, CEDH 2001-XII), la Cour estime que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint de la violation d es articles 8, 10 et de l’ancien article 25 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 . En ce qui concerne les griefs tirés des articles 8, 10 et de l’ancien article 25 de la Convention, la Cour constate que le requérant ne les a pas étayés. Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 e la Convention. Quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 , la Cour observe que la procédure interne n’a pas été reprise après son interruption en raison du décès du défendeur.

Partant, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Françoise E lens-Passos Matti Pellonpää Greffière adjointe Président