Di Ciccio împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56078/00 prezentate de Michele DI CICCIIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 27 iunie 2002 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska judecători, L. F errorari Bravo judecător ad hoc, Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 12 ianuarie 1998 și înregistrată la 29 martie 2000, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Michele Di Ciccio, resortisant italian, născut în 1919, a decedat la 30 octombrie 1998. Moștenitorii săi, dl Lucia Di Ciccio și dl Mario Ciccio născuți în 1955 și, respectiv, în 1959 și reședința în Popoli, au decis să continue procedura în fața Curții.

Într-o cerere anterioară adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului (nr. 29145/95), reclamantul și-a exprimat deja nemulțumirea cu privire la durata aceleiași proceduri și a aplicat art. 6 alineatul (1) din Convenție. În raportul său din 22 octombrie 1996, Comisia a considerat că a avut loc o încălcare în speță a acestei dispoziții, deoarece reclamantul nu a beneficiat de o examinare a cauzei sale într-un termen rezonabil pentru perioada cuprinsă între 14 octombrie 1976 și 5 decembrie 1996. Prin adoptarea Rezoluției interimare DH (97) 470, Comitetul miniștrilor Consiliului Europei și-a exprimat opinia Comisiei și a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Printr-o rezoluție din 29 octombrie 1997, el a ordonat statului italian să plătească reclamantului 36 000 000 de lire italiene ca despăgubiri pentru prejudicii morale.

La 14 octombrie 1976, reclamantul a fost numit de domnul D. A. în fața Tribunalului din Pescara pentru a obține restituirea unui teren ocupat, în opinia reclamantului, fără titlu de către solicitant. Reclamantul susținea că ocupa terenul în conformitate cu un contract de închiriere. Procedura ulterioară celei deja examinate de Comisie poate fi rezumată după cum urmează: După data de 5 decembrie 1996, la data de 9 octombrie 1997, judecătorul a fixat la data de 8 ianuarie 1998 în ședința de prezentare a concluziilor. La data de 18 iulie 2000, la data de trei trimiteri din oficiu. La data de 22 septembrie 2000, avocatul reclamantului a declarat decesul clientului său și a informat cu privire la încetarea cauzei.

În conformitate cu informațiile furnizate de moștenitorii reclamantului la 6 mai 2002, cauza a fost preluată la 29 mai 2001 L Reclamantul se plângea de durata unei proceduri civile. El invoca art. 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Moștenitorii reclamantului susțin că, în conformitate cu principiul conexității procedurii, această cerere ar trebui să fie interpretată ca o continuare a acțiunii anterioare a recurentului pe motiv că este vorba de aceeași încălcare și de același obiect; în plus, ei consideră că legea Pinto trebuie cenzurată la nivel comunitar, deoarece această lege nu protejează drepturile cetățenilor.

Guvernul consideră că moștenitorii reclamantului nu vor fi epuizați, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (Legea Pinto) Curtea amintește în primul rând că Comitetul miniștrilor Consiliului Europei a ajuns deja la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) pentru perioada cuprinsă între 14 octombrie 1976 și 5 decembrie 1996. Perioada pe care Curtea este chemată să o ia în considerare a început la 6 decembrie 1996. În ceea ce privește principiul conexității procedurii, Curtea constată că, în cazul de față, aceasta se referă la o acțiune separată care se referă la continuarea unei proceduri deja discutate de Comitetul de Miniștri și consideră că nu se poate lua în considerare decât o singură acțiune.

Curtea reamintește că aceasta poate să se pronunțe numai cu privire la încălcarea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor acesteia. Curtea, prin urmare, nu este competentă să se asigure că legea Pinto este compatibilă cu dreptul comunitar. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu legea Pinto, persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al articolului 6 alineatul (1) și pentru a obține o sumă cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu denotă nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 alineatul (1) și a articolului 4 din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg R ess grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 56078/00 présentée Michele DI CICCIO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 juin 2002 en une chambre composée de MM.

G. Ress , président , I. Cabral Barreto , P. Kūris , B. Zupančič , J. Hedigan , M me M. Tsatsa-Nikolovska , juges, M. L. F errari Bravo , juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 janvier 1998 et enregistrée le 29 mars 2000, Vu l’article 5 § 2 du protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Michele Di Ciccio, ressortissant italien, né en 1919, est décédé le 30 octobre 1998. Ses héritiers, M me Lucia Di Ciccio et M. Mario Di Ciccio nés respectivement en 1955 et en 1959 et résidant à Popoli, ont décidé de continuer la procédure devant la Cour.

Dans une précédente requête introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme (n° 29143/95), le requérant s’était déjà plaint de la durée de la même procédure et avait invoqué l’article 6 § 1 de la Convention. Dans son rapport du 22 octobre 1996, la Commission avait estimé qu’il y avait eu en l’espèce violation de cette disposition, car le requérant n’avait pas bénéficié d’un examen de sa cause dans un délai raisonnable pour la période du 14 octobre 1976 au 5 décembre 1996. En adoptant la résolution intérimaire DH (97) 470, le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe avait fait sien l’avis de la Commission et constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Par une résolution du 29 octobre 1997, il avait ordonné à l’État italien de verser au requérant 36 000 000 lires italiennes à titre de réparation pour préjudice moral.

Le 14 octobre 1976, le requérant fut assigné par M. D. A. devant le tribunal de Pescara afin d’obtenir la restitution d’un terrain occupé, selon le demandeur, sans titre par le requérant. Le requérant pour sa part affirmait occuper le terrain conformément à un contrat de bail. La procédure postérieure à celle déjà examinée par la Commission peut se résumer comme suit. Après l’audience du 5 décembre 1996, le 9 octobre 1997 le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 8 janvier 1998. L’audience de plaidoiries fut fixée au 18 juillet 2000, après de trois renvois d’office. A l’audience du 22 septembre 2000, l’avocat du requérant déclara le décès de son client et demanda l’interruption de l’affaire.

Selon les informations fournies par les héritiers du requérant le 6 mai 2002, l’affaire a été reprise le 29 mai 2001. L’audience de plaidoiries a été fixée au 26 juin 2002. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée d’une procédure civile. EN DROIT Le requérant se plaignait de la durée d’une procédure civile. Il invoquait l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Les héritiers du requérant soutiennent que, conformément au principe de la connexité de la procédure, cette requête devrait être entendue comme la continuation du précédent recours du requérant puisqu’il s’agit de la même violation et du même objet.

En outre, ils estiment que la loi Pinto doit être censurée au niveau communautaire parce que cette loi ne protège pas les droits des citoyens. Le Gouvernement estime que les héritiers du requérant n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». La Cour rappelle tout d’abord que le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe a déjà conclu à la violation de l’article 6 § 1 pour la période du 14 octobre 1976 au 5 décembre 1996. La période que la Cour est à présent appelée à considérer a débuté le 6 décembre 1996. En ce qui concerne le principe de connexité de la procédure, la Cour observe que, dans le cas d’espèce, il s’agit d’un recours distinct traitant de la suite d’une procédure déjà examinée par le Comité des Ministres, et elle estime que l’on ne saurait considérer qu’il s’agit d’un seul et unique recours.

La Cour rappelle qu’elle peut se prononcer seulement sur l’éventuelle violation des articles de la Convention européenne des Droits de l’Homme et ses Protocoles. La Cour, partant, n’est pas compétente pour s’assurer de la compatibilité de la loi Pinto avec le droit communautaire. La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1 et d’obtenir une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg R ess Greffier Président