VETTER contre la FRANCE

VETTER contre la FRANCE (CtEDO, 2003)

A DOUA SECȚIUNE

DECIZIE PARȚIALĂ

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cererii nr

o

59842/00

depusă de Christophe VETTER

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință la 11 martie 2003 într-o cameră compusă din

Dl.

A.B.

Baka

,

președinte

,

Dl. J.-P.

Costa

,

Dl. Gaukur

Jörundsson

,

Dl.

K.

Jungwiert

,

Dl.

V.

Butkevych

,

Dna

W.

Thomassen

,

Dl.

M.

Ugrekhelidze,

judecători

,

și din Dna

S.

Dollé,

grefiera de secțiune

,

Având în vedere cererea mai sus menționată depusă la 26 iulie 2000,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

PRIVIND FAPTELE

Reclamantul,

Christophe Vetter, este un cetățean francez, născut în 1975 și în prezent închis. Este reprezentat în fața Curții de Dna

Nguyen Phung, avocat la baroul Montpellier.

A.

Circumstanțele specifice ale cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

După descoperirea corpului unei persoane împușcate cu arma de foc, o anchetă judiciară pentru omor voluntar fusese deschisă împotriva X., pe baza unui memo introductiv din 12 decembrie 1997. În aceeași zi, judecătorul instructor a emis o comisie rogatorie generală.

La 22 decembrie 1997 anchetatorii obținuseră mărturie de la o persoană dorind să-și păstreze anonimatul

; ea declara că reclamantul era autorul faptelor.

La 25 decembrie 1997, poliția judiciară îi invitase pe judecătorul instructor a emite o comisie rogatorie în scopul de a profita de o percheziție la domiciliul unui anumit M.

M. pentru a pune microfoane în apartamentul acestuia, în care reclamantul mergea regulat. Emisă în aceeași zi, comisia rogatorie era redactată după cum urmează:

«

Referindu-mă în special la comisia rogatorie emisă la 12 decembrie 1997, pentru necesitățile anchetei și ținând seama de natura particulară a faptelor, te rog să fiu atent, în aplicarea articolelor 81, 100 și următoarele din codul de procedură penală, la efectuarea tuturor cererilor utile, în scopul de a pune microfoane, cu ocazia percheziției care va fi efectuată, domiciliul [M. M.], domiciliat (...).

Se vor lua toate precauziile pentru ca înregistrările să fie făcute și utilizate doar în scopul anchetei.

Doar declarațiile înregistrate utile pentru informația în curs vor fi transcrise pe procesul-verbal.

Înregistrările vor fi apoi puse sub sigiliu și depuse la cancelaria tribunalului de primă instanță din Montpellier

».

Percheziția și punerea microfonelor în apartament au avut loc la 26

decembrie 1997. În baza înregistrărilor de conversații între M.

M. și reclamant, s-a hotărât, la 28 decembrie 1997, procedarea la chemare și plasare în arest preventiv. La 30

decembrie 1997, fusese pus sub urmărire penală pentru omor voluntar și plasat în detenție provizorie.

La 29 iulie 1999,

reclamantul sesizase camera de acuzare a curții de apel din Montpellier cu o cerere vizând anularea unor piese ale procedurii. Invocase în special nulitatea operațiunilor de microfon litigioase, subliniind în particular că nu intrau în prevederile articolelor 100 și următoarele ale codului de procedură penală. Camera de acuzare respinsese cererea prin hotărâre din 7 octombrie 1999, motivată după cum urmează:

«

(...)

B)

Privind cererea de anulare a operațiunilor de «

punere microfoane

» în domiciliul [M.

M.] și a percheziției efectuate în acel domicil

(...)

1

o

)

Privind chestiunea legalității ascultării

Ținând seama că în Franța ascultarea și înregistrarea conversațiilor sunt reglementate de patru tipuri de dispozițiilor legale:

a) art. 8 al Convenției (...).

b) art. 226-1 din codul penal care incriminează faptul, prin orice procedeu, de a leza intimitatea vieții private a altei persoane, prin captarea, fără consimțământul autorului conversațiilor ținute ca private sau confidențiale.

c) Leziunile secretului corespondenței incriminate de articolele 226-15 și 432-89 din codul penal.

d) În sfârșit, articolele 100 la 100-7 din codul de procedură penală (...) reglementând în materie penală și contravenție interceptarea corespondenței emise prin telecomunicații.

Ținând seama că ultimi texte citate acordă judecătorului instructor, care dispune deja, în virtutea primului alineat al articolului 81 din codul de procedură penală al dreptului de a proceda conform legii, la toate investigațiile pe care le consideră utile pentru manifestarea adevărului, puterea de a ordona interceptarea, înregistrarea și transcrerea corespondenței emise prin telecomunicații

;

Ținând seama că dacă articolele 100 și următoarele au privit doar operațiile efectuate între extremitățile unei legături «

telecomunicate

» captarea realizată la una din extremități putea scăpa de cadrul juridic al reglementării

;

Mergând mai departe cu analiza, camera de acuzare a curții de apel din Paris a considerat că dispozițiile articolelor 100 la 100-7 din codul de procedură penală reglementează ascultările realizate cu ajutorul unui procedeu indetectabil în comunicație, instalat în afara postului telefonic fără știrea titularului liniei

;

Ținând seama că se poate crede că concepția interceptării, care se bazează pe o interpretare literală a textelor este prea restrictivă și contrară scopului reglementării

;

Că în adevăr, aceasta are ca obiect protecția intimității vieții private și secretul corespondenței

;

Că de îndată ce conținutul lor este capturat, într-un loc sau altul, prin orice procedeu tehnic simplu sau complex, interceptarea este realizată

;

Că aceasta este confirmată de nomenclatura aparatelor concepute pentru realizarea operațiunilor care pot constitui infracțiuni de lezare a vieții private

;

Că în prezent, lista acestor aparate rezultă dintr-o hotărâre din 9 mai 1994

; că se poate constata că această listă include, în special, aparate care, concepute pentru detecție de la distanță a conversațiilor, permit realizarea infracțiunii prevăzute de art. 226-1 din codul penal

;

Ținând seama că în această perioadă, justiția, în urmărirea crimei, nu sauci se lipsi de utilizarea procedeelor tehnice mai mult sau mai puțin sofisticate de supraveghere și investigare, cu condiția desigur ca aceste tehnici să fie ordonate și controlate de magistratul instructor, în respectarea textelor, și că rezultatul captării și înregistrărilor să fie supus dezbaterii contradictorii a părților

;

Ținând seama în cauza de față că magistratul instructor avea dreptul, sub semnul atât al articolului 81 cât și al articolelor 100 și următoarele ale codului de procedură penală, a autoriza, printr-o comisie rogatorie tehnică operația de punere microfoane în apartament

;

Ținând seama că ofițerii poliției judiciare acționaseră în executarea unei comisii rogatorie regulate, într-un cadru legal definit de judecătorul instructor

;

Ținând seama că decizia camerei penale a curții de casație din 16

decembrie 1997, pe care se bazează reclamant, nu este transpozabilă în cauza de față

;

Că în adevăr, nu a existat în cauza de față nicio provocare, nici chiar nicio intenție de a orienta conversațiile înregistrate

; că anchetatorii s-au limitat la instalarea în domiciliul unui tiers, în raport cu Christophe Vetter, a unui dispozitiv de ascultare pentru a înregistra, pasiv, conversațiile susceptibile de a fi ținute

;

Că nu au provocat nici venirea lui Christophe Vetter în locații, nici conversațiile pe care le-a ținut liber cu [M.

M.]

;

Că această operație intra în cadrul actelor utile pentru manifestarea adevărului în sensul articolului 81 din codul de procedură penală

;

Ținând seama că punerea microfonelor menționată nu poate fi calificată ca ilicită prin lipsa unei baze legale.

(...)

».

La 15 februarie 2000, camera penală a Curții de Casație respinsese recursul format de reclamant – pe baza în special a articolului 8 al Convenției – printr-o hotărâre motivată după cum urmează:

«

(...)

Ținând seama că, pentru a respinge cererea de anulare a comisiei rogatoare din 25

decembrie 1997, operațiunilor de microfon și a întregii proceduri ulterioare, depusă de avocatul Christophe Vetter după notificarea avizului de încheiere a anchetei, hotărârea enunță că «

magistratul instructor avea dreptul, sub semnul atât al articolului 81 cât și al articolelor 100 și următoarele din codul de procedură penală, a autoriza, printr-o comisie rogatorie tehnică, operația de punere microfoane în apartament

» și că ofițerii poliției judiciare, care acționaseră într-un cadru legal definit de judecătorul instructor, «

nu au provocat nici venirea lui Christophe Vetter în locații, nici conversațiile pe care le-a ținut liber cu [M.

M.]

;

Ținând seama că în această stare, demandantul nu sauci coacă un grireu din faptul ca percheziția din 26 decembrie 1997, care nu putea avea alte scopuri decât căutarea obiectelor utile pentru manifestarea adevărului, era neregulată, datorită că doar cel care este personal victimă are calitate pentru a invoca o încălcare a regulilor de procedură, care lezează intimitatea vieții private.

(...) ».

În cadrul procedurii în fața camerei penale, reclamantul era reprezentat de un avocat la Consiliul de Stat și Curtea de Casație.

Prin hotărâre din 23 octombrie 2000, camera de acuzare a curții de apel din Montpellier pusese pe reclamant sub acuzare pentru omor voluntar și-l trimisese în fața curții de assize din Herault. Hotărârea menționa punerea microfonelor în apartamentul [M.

M.] și rezultatele acestei operații după cum urmează:

«

Anchetatorii având cunoștință ca Christophe Vetter stabilise domiciliul la [M.

M.], punerea microfonelor în apartamentul acestuia devenea necesară, supravegherile telefonice fiind insuficiente din cauza utilizării telefonelor mobile și mai ales a comportamentului lui Vetter care lăsa de înțeles riscuri asupra anumitor persoane necesitând accelerare a anchetei. Acest procedeu de investigări era pus în practică la 26 decembrie prin intermediul unei autocaravane parcate în apropiere servind ca post de recepție.

Primele înregistrări erau cele mai elocvente, militarii înregistrând conversații între Vetter și prietenul lui [M. M.] în care primul evoca «

un pistol aruncat, haine arse, bucăți de creier în coșuri de gunoi

» și dorința de a-l ucide pe un anumit «

Pascal

» care știa prea mult și dorința de a fugi în străinătate

».

Prin hotărâre din 2 februarie 2002, curtea de assize condamnase reclamantul la douăzeci de ani de închisoare cu executare. Reclamantul apelase hotărârea, apoi se dezvăluise.

B.

Dreptul și practica internă relevant

Dreptul penal francez consacră principiul libertății dovezilor

: «

în afară de cazurile în care legea dispune altfel, infracțiunile pot fi stabilite prin orice mod de dovedire (...)

» (art. 427 din codul de procedură penală).

Conform articolului 81

din codul de procedură penală, «

judecătorul instructor procedează, conform legii, la toate actele informației pe care le consideră utile pentru manifestarea adevărului [

;] instruiește pro și contra

». art. 81 adaugă că, dacă judecătorul instructor este în imposibilitate de a proceda el însuși la toate actele de instriere, poate da comisie rogatorie ofițerilor poliției judiciare pentru a-i face execute toate actele de informație necesare în condițiile și sub rezervele prevăzute de articolele 151 și 152 din codul de procedură penală.

Articolele 100 la 100-7 ale aceluiași cod reglementează «

interceptarea corespondenței emise prin telecomunicații

». Circulara generală C. 100 din 26 septembrie 1991 precizează că intră «

în sfera de aplicare a [articolului 100], interceptarea corespondenței emise sau primite pe echipamente terminale cum ar fi telefon, telecopy, minitel, receptori de servicii de radiomesagerie unilaterală, telex

».

Articolele 100 la 100-7 sunt redactate după cum urmează.

art. 100

:

«

În materie penală și în materie contravenție, dacă pedeapsa încadrată este egală sau mai mare de doi ani de închisoare, judecătorul instructor poate, atunci când necesitățile informației o cer, ordona interceptarea, înregistrarea și transcrerea corespondenței emise prin telecomunicații. Aceste operații sunt efectuate sub autoritate și controlul său.

Decizia de interceptare este scrisă. Nu are caracter jurisdicțional și nu este susceptibilă la niciun recurs

».

art. 100-1

:

«

Decizia luată conform articolului 100 trebuie să conțină toate elementele de identificare a legăturii de interceptat, infracțiunea care motivează recursul la interceptare precum și durata acesteia

».

art. 100-2

:

«

Această decizie este luată pentru o durată maximă de patru luni. Nu poate fi reînnoită decât în aceleași condiții de formă și durată

».

art. 100-3

:

«

Judecătorul instructor sau ofițerul poliției judiciare desemnat de el poate cere orice agent calificat dintr-un serviciu sau organism plasat sub autoritate sau tutela ministrului responsabil de telecomunicații sau orice agent calificat dintr-un exploatant de rețea sau furnizor de servicii de telecomunicații autorizat, cu scopul de a proceda la instalarea unui dispozitiv de interceptare

».

art. 100-4

:

«

Judecătorul instructor sau ofițerul poliției judiciare desemnat de el redactează procesul-verbal al fiecărei operații de interceptare și înregistrare. Acest proces-verbal menționa data și ora la care operația a început și cea la care s-a încheiat.

Înregistrările sunt puse sub sigiliu închis

».

art. 100-5

:

«

Judecătorul instructor sau ofițerul poliției judiciare desemnat de el transcrie corespondența utilă pentru manifestarea adevărului. Procesul-verbal se redactează. Această transcriere este versată în dosar.

Corespondența în limbă străină este transcrisă în franceză cu asistența unui interpret solicitat în acest scop

».

art. 100-6

:

«

Înregistrările sunt distruse, la diligența procurorului Republicii sau procurorului general, la expirarea termenului de prescripție al acțiunii publice.

Procesul-verbal al operației de distrugere este redactat

».

art. 100-7

:

«

Nicio interceptare nu poate avea loc pe linia unui deputat sau senator fără ca președintele adunării căreia îi aparține să fie informat de judecătorul instructor.

Nicio interceptare nu poate avea loc pe o linie dependentă de cabinetul unui avocat sau de domiciliul acestuia fără ca bâtonnul să fie informat de judecătorul instructor.

Formalitățile prevăzute de prezentul articol sunt prescrise sub pricina nulității

».

Extras din hotărârea camerei penale a Curții de Casație din 16

decembrie 1997 (recurs nr

o

96-85589)

:

«

(...)

Ținând seama că înregistrarea efectuată în mod clandestin, de un polițist acționând în exercitarea funcțiunilor sale, a conversațiilor care i-au fost ținute, chiar și spontan, de o persoană suspectă, evită regulile de procedură și compromite drepturile apărării ; că valabilitatea unui asemenea procedeu nu poate fi admisă ;

Ținând seama că, pentru a respinge mijlocul nulității luate din faptul că anchetatorii utilizaseră un stratagem desleal procedând, fără cunoștința, la înregistrarea conversațiilor ținute de el poliției Y., camera de acuzare, care constată, pe bună dreptate, că polițistul nu făcuse decât a răspunde solicitărilor și că în niciun fel «

participase în mod activ la o provocare

», enunță, de altfel, că înregistrarea nu necesita autorizare de judecătorul instructor datorită că procedeul de interceptare utilizat nu intra în prevederile articolelor 100 și următoarele ale Codului de Procedură Penală și că polițiștii aveau din articolele 81 și 152 ale acestui Cod dreptul să efectueze toate actele utile pentru manifestarea adevărului ; că constată că în orice ipoteză, polițiștii «

acționaseră după a fi contactat magistratul instructor

» ; că adaugă că conversațiile înregistrate între persoanele interesate nu prezentau niciun caracter privat și că erau «

străine exercitării drepturilor apărării

» ;

Dar ținând seama că pronunțând astfel, după ce anterior constatase că polițistul acționa în exercitarea funcțiunilor sale, și, în timp ce acordul, oricum ipotetic, al magistratului instructor nu era de natură a retrage procedeului caracterul ilicit, camera de acuzare, care ar fi trebuit a aprecia valabilitatea transcrerii înregistrării și actelor sau parte de acte care-o referiau sub aspectul principiului mai sus enunțat, nu și-a justificat decizia ;

Din aceasta urmează că casația este încurajată din acest motiv ;

(...)

».

CHESTIUNI

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de faptul că anchetatorii obținuseră mărturie de la o persoană dorind să-și păstreze anonimatul, cu care nu putea în consecință fi confruntat. Vede acolo o încălcare a drepturilor apărării și a dreptului la proces echitabil.

Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge din faptul că, în cadrul anchetei judiciare care culminase cu punerea în urmărire penală pentru omor, anchetatorii procediaseră la punerea microfonelor în apartamentul unui tiers unde trebuia să meargă

și la înregistrarea conversațiilor pe care le-a ținut acolo; el denunță ilegalitatea acestui procedeu, care nu ar intra nici în prevederile articolului 81 nici în articolele 100 și următoarele ale codului de procedură penală.

Invocând articolele 8 și 6 ale Convenției, reclamantul se plânge din faptul că hotărârea camerei penale a Curții de Casație din 15

februarie

2000 respinge mijlocul lui bazat pe art. 8 al Convenției pentru «

lipsă de calitate de a acționa

». Se referă în special la hotărârea

Lambert c. Franța

, din 24 august 1998 (

Recueil al hotărârilor și deciziilor

1998-V).

Invocând art. 6 al Convenției și referindu-se la hotărârea

Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța

din 31 martie 1998 (

Recueil

1998-II), reclamantul se plânge din faptul că, în fața camerei penale a Curții de Casație, în cadrul recursului lui împotriva hotărârii camerei de acuzare a curții de apel din Montpellier din 7 octombrie 1999, nu putea obține comunicare a raportului consilerului relator și a concluziilor procurorului general.

EN DROIT

1.

Reclamantul se plânge de faptul că anchetatorii obținuseră mărturie de la o persoană dorind să-și păstreze anonimatul, cu care nu putea în consecință fi confruntat. Denunțând o nerespectare a drepturilor apărării și a dreptului la proces echitabil, invocă art. 6 § 1 al Convenției, care

este redactat după cum urmează:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) meritul oricărei acuzații în materie penală dirigită împotriva sa

».

Curtea reamintește că echitatea unei proceduri se apreciază sub aspectul totalității acesteia (v., de exemplu,

Beljanski c. Franța

(dec.), nr

o

44070/00, 2 martie 2000). Ea constată apoi că reclamantul se dezvăluise de la apelul lui împotriva hotărârii curții de assize din Herault din 2

februarie 2002 pronunțând asupra «

acuzației

» aduse lui. Nu putea deci să se plângă de echitatea unei proceduri care s-a încheiat prin decizie de primă instanță, din lipsă pentru el de exercitare a recursurilor pe care i le oferea dreptul intern. A decide altfel ar reveni la a prejudeca rezultatul pe care l-ar fi avut asemenea recururi.

Din aceasta urmează că reclamantul nu epuizase căi de recurs interne și că această parte a cererii trebuie respingă în aplicarea articolului 35

§§ 1 și 4 al Convenției.

2.

Reclamantul se plânge din faptul că, în cadrul anchetei judiciare care culminase cu punerea în urmărire penală pentru omor, anchetatorii procediaseră la punerea microfonelor în apartamentul unui tiers unde trebuia să meargă,

și la înregistrarea conversațiilor pe care le-a ținut acolo. El denunță ilegalitatea acestui procedeu, care nu intra nici în prevederile articolului 81 nici în articolele 100 și următoarele ale codului de procedură penală, și o încălcare a dreptului la respect al vieții private, garantat de art. 8 al Convenției

redactat după cum urmează:

«

1.

Orice persoană are dreptul la respect al vieții private și familiare, domiciliu și corespondență.

2.

Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bine

‑

stare economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

»

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură a se pronunța asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesar a o comunica guvernului pârât pentru observații, conform articolului 54 § 3 b) al regulamentului.

3.

Reclamantul se plânge din faptul că hotărârea camerei penale a Curții de Casație din 15 februarie 2000 respinge mijlocul lui bazat pe art. 8 al Convenției pentru «

lipsă de calitate de a acționa

». Se referă în special la hotărârea

Lambert c. Franța

din 24 august 1998 (

Recueil

1998-V) și denunță o încălcare a articolelor 8 și 6 ale Convenției.

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură a se pronunța asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesar a o comunica guvernului pârât pentru observații, conform articolului 54 § 3 b) al regulamentului.

4.

Reclamantul se plânge din faptul că, în cadrul procedurii în fața camerei penale a Curții de Casație care culminase la hotărârea din 15

februarie 2000, nu putea obține comunicare a raportului consilerului relator și a concluziilor procurorului general. Se referă la hotărârea

Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța

din 31 martie 1998 (

Recueil

1998-II) și denunță o încălcare a articolului 6 al Convenției.

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură a se pronunța asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesar a o comunica guvernului pârât pentru observații, conform articolului 54 § 3 b) al regulamentului.

Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Amână

examinarea grieului reclamantului, luate din art. 8 al Convenției și referitor la o nerespectare a dreptului la respect al vieții private rezultând din punerea microfonelor de anchetatori, în cadrul anchetei judiciare care culminase cu punerea în urmărire penală pentru omor, a apartamentului unui tiers unde trebuia să meargă,

și la înregistrarea conversațiilor pe care le-a ținut acolo

;

Amână

examinarea grieului reclamantului, luate din articolele 6 și 8 ale Convenției și referitor la respingere, de către camera penală a Curții de Casație (hotărâre din 15 februarie 2000), a mijlocului lui bazat pe art. 8 al Convenției, pentru «

lipsă de calitate de a acționa

»

;

Amână

examinarea grieului reclamantului, referitor la o încălcare a articolului 6 al Convenției în cadrul procedurii în fața camerei penale a Curții de Casație care culminase la hotărârea din 15 februarie 2000, rezultând din faptul că nu putea obține comunicare a raportului consilerului relator și a concluziilor procurorului general

;

Declară

cererea inadmisibilă pentru restul.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Grefiera

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

59842/00

présentée par Christophe VETTER

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 mars 2003 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 juillet 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant,

Christophe Vetter, est un ressortissant français, né en 1975 et actuellement incarcéré. Il est représenté devant la Cour par M

e

Nguyen Phung, avocat au barreau de Montpellier.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

A la suite de la découverte du corps d’une personne abattue par arme à feu, une information judiciaire pour homicide volontaire fut ouverte contre X., sur réquisitoire introductif du 12 décembre 1997. Le même jour, le juge d’instruction délivra une commission rogatoire générale.

Le 22 décembre 1997 les enquêteurs obtinrent le témoignage d’une personne désirant garder l’anonymat

; elle déclara que le requérant était l’auteur des faits.

Le 25 décembre 1997, la police judiciaire invita le juge d’instruction à délivrer une commission rogatoire aux fins de profiter d’une réquisition au domicile d’un certain M.

M. pour sonoriser l’appartement de ce dernier, dans lequel le requérant se rendait régulièrement. Délivrée le même jour, la commission rogatoire est ainsi libellée

:

«

Me référant notamment à la commission rogatoire délivrée le 12 décembre 1997, pour les nécessités de l’enquête et compte tenu de la nature particulière des faits, je vous prie de bien vouloir, en application des articles 81, 100 et suivants du code de procédure pénale, effectuer toutes réquisitions utiles, aux fins de sonoriser, à l’occasion de la perquisition qui sera effectuée, le domicile de [M. M.], demeurant (...).

Il sera pris toutes précautions pour que les enregistrements soient faits et utilisés dans le cadre de la seule finalité de l’enquête.

Il ne sera retranscrit sur procès-verbal que les déclarations enregistrées utiles à l’information en cours.

Le ou les enregistrements seront ensuite placés sous scellés et déposés au greffe du tribunal de grande instance de Montpellier

».

La perquisition et la sonorisation de l’appartement eurent lieu le 26

décembre 1997. Au vu des enregistrements de conversations entre M.

M. et le requérant, il fut décidé, le 28 décembre 1997, de procéder à l’interpellation et au placement de ce dernier en garde à vue. Le 30

décembre 1997, il fut mis en examen du chef d’homicide volontaire et placé en détention provisoire.

Le 29 juillet 1999,

le requérant saisit la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier d’une demande tendant à l’annulation de pièces de la procédure. Il invoquait notamment la nullité des opérations de sonorisations litigieuses, soulignant en particulier qu’elles n’entraient pas dans les prévisions des articles 100 et suivants du code de procédure pénale. La chambre d’accusation rejeta la requête par un arrêt du 7 octobre 1999, ainsi motivé

:

«

(...)

B)

Sur la demande d’annulation des opérations de «

sonorisation

» du domicile de [M.

M.] et de la perquisition opérée audit domicile

(...)

1

o

)

De la question de la licité de l’écoute

Attendu qu’en France l’écoute et l’enregistrement des conversations sont encadrés par quatre sortes de dispositions légales

:

a) l’article 8 de la Convention (...).

b) L’article 226-1 du code pénal incriminant le fait, au moyen d’un procédé quelconque, de porter atteinte à l’intimité de la vie privée d’autrui, en captant, sans le consentement de leur auteur des paroles prononcées à titre privé ou confidentiel.

c) Les atteintes au secret des correspondances incriminées par les articles 226-15 et 432-89 du code pénal.

d) Enfin, les articles 100 à 100-7 du code de procédure pénale (...) réglementant en matière criminelle et correctionnelle les interceptions de correspondances émises par la voie des télécommunications.

Attendu que les derniers textes cités donnent au juge d’instruction, qui dispose déjà, en vertu du premier alinéa de l’article 81 du code de procédure pénale du droit de procéder conformément à la loi, à toutes les investigations qu’il juge utiles à la manifestation de la vérité, le pouvoir de prescrire l’interception, l’enregistrement et la transcription des correspondances émises par la voie des télécommunications

;

Attendu que si les articles 100 et suivants ne concernaient que les opérations effectuées entre les extrémités d’une liaison «

télécommuniquée

» la captation réalisée à l’une des extrémités pouvait échapper au cadre juridique de la réglementation

;

Que poussant plus avant l’analyse, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris a considéré que les dispositions des articles 100 à 100-7 du code de procédure pénale régissent les écoutes réalisées à l’aide d’un procédé indécelable lors de la communication, installé hors du poste téléphonique à l’insu du titulaire de la ligne

;

Attendu qu’il est permis de penser que la conception de l’interception, qui s’appuie sur une interprétation littérale des textes est trop restrictive et contraire à la finalité de la réglementation

;

Qu’en effet, celle-ci a pour objet la protection de l’intimité de la vie privée, et du secret des correspondances

;

Que dès lors que leur contenu est capté, à un endroit ou à un autre, par un procédé technique simple ou complexe, l’interception est réalisée

;

Que c’est ce que confirme la nomenclature des appareils conçus pour réaliser les opérations pouvant constituer les infractions d’atteintes à la vie privée

;

Qu’actuellement, la liste de ces appareils résulte d’un arrêté du 9 mai 1994

; qu’il est permis de constater que cette liste comprend, notamment, les appareils qui, conçus pour la détection à distance des conversations, permettent de réaliser l’infraction prévue par l’article 226-1 du code pénal

;

Attendu qu’en cette fin de siècle, la justice, dans sa poursuite du crime, ne saurait se priver de l’utilisation de procédés techniques plus ou moins sophistiqués de surveillance et d’investigation, à condition bien entendu que ces techniques soient ordonnées et contrôlées par le magistrat instructeur, dans le respect des textes, et que le résultat des captations et enregistrements soient soumis au débat contradictoire des parties

;

Attendu en l’espèce que le magistrat instructeur était en droit, au visa tant de l’article 81 que des articles 100 et suivants du code de procédure pénale, d’autoriser, par une commission rogatoire technique l’opération de sonorisation d’un appartement

;

Attendu que les officiers de police judiciaire agissaient en exécution d’une commission rogatoire régulière, dans un cadre légal défini par le juge d’instruction

;

Attendu que la décision de la chambre criminelle de la cour de cassation du 16

décembre 1997, dont se prévaut le requérant, n’est pas transposable en l’espèce

;

Qu’en effet, il n’y a eu en l’espèce aucune provocation, ni même aucun dessein d’orienter les propos enregistrés

; que les enquêteurs se sont bornés à installer dans le domicile d’un tiers, par rapport à Christophe Vetter, un dispositif d’écoute afin d’enregistrer, passivement, les propos susceptibles d’y être tenus

;

Qu’ils n’ont provoqué ni la venue de Christophe Vetter dans les lieux, ni les conversations que celui-ci y a librement entretenues avec [M.

M.]

;

Que cette opération entrait dans le cadre des actes utiles à la manifestation de la vérité au sens de l’article 81 du code de procédure pénale

;

Attendu que la sonorisation susvisée ne peut donc être qualifiée d’illicite par manque de base légale.

(...)

».

Le 15 février 2000, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant – sur le fondement notamment de l’article 8 de la Convention – par un arrêt ainsi motivé

:

«

(...)

Attendu que, pour rejeter la requête en annulation de la commission rogatoire du 25

décembre 1997, des opérations de sonorisation et de toute la procédure subséquente, déposée par l’avocat de Christophe Vetter après la notification de l’avis de fin d’information, l’arrêt énonce que «

le magistrat instructeur était en droit, au visa tant de l’article 81 que des articles 100 et suivants du code de procédure pénale, d’autoriser, par une commission rogatoire technique, l’opération de sonorisation d’un appartement

» et que les officiers de police judiciaire, qui ont agi dans un cadre légal défini par le juge d’instruction, «

n’ont provoqué ni la venue de Christophe Vetter dans les lieux, ni les conversations qu’il y a librement entretenues avec [M.

M.]

;

Attendu qu’en cet état, le demandeur ne saurait se faire un grief de ce que la perquisition du 26 décembre 1997, qui ne pouvait avoir d’autres fins que la recherche d’objets utiles à la manifestation de la vérité, était irrégulière, dès lors que seul celui qui en est personnellement victime a qualité pour invoquer une violation des règles de procédure, portant atteinte à l’intimité de la vie privée.

(...) ».

Dans le cadre de la procédure devant la chambre criminelle, le requérant était représenté par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.

Par un arrêt du 23 octobre 2000, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier mit le requérant en accusation du chef d’homicide volontaire et le renvoya devant la cour d’assises de l’Hérault. L’arrêt mentionne la sonorisation de l’appartement de [M.

M.] et les résultats de cette opération en ces termes

:

«

Les enquêteurs ayant appris que Christophe Vetter avait élu domicile chez [M.

M.], une sonorisation de l’appartement de ce dernier s’avérait nécessaire, les surveillances téléphoniques étant insuffisantes en raison de l’utilisation des portables et surtout du comportement de Vetter laissant présager des risques sur certaines personnes nécessitant une accélération de l’enquête. Ce procédé d’investigations était mis en place le 26 décembre au moyen d’un camping car stationné à proximité servant de poste de réception.

Les premiers enregistrements étaient des plus éloquents, les militaires enregistrant des conversations entre Vetter et son ami [M. M.] dans lequel le premier évoquait «

un flingue jeté, des habits brûlés, des morceaux de cervelle dans les poubelles

» et son désir de tuer un certain «

Pascal

» qui en savait trop et son désir de fuite à l’étranger

».

Par un arrêt du 2 février 2002, la cour d’assises condamna le requérant à vingt ans de réclusion criminelle. Le requérant interjeta appel de cet arrêt, puis se désista.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Le droit pénal français consacre le principe de la liberté de la preuve

: «

hors les cas où la loi en dispose autrement, les infractions peuvent être établies par tout mode de preuve (...)

» (article 427 du code de procédure pénale).

Aux termes de l’article 81

du code de procédure pénale, «

le juge d’instruction procède, conformément à la loi, à tous les actes d’information qu’il juge utiles à la manifestation de la vérité [

;] il instruit à charge et à décharge

». L’article 81 ajoute que, si le juge d’instruction est dans l’impossibilité de procéder lui-même à tous les actes d’instruction, il peut donner commission rogatoire aux officiers de police judiciaire afin de leur faire exécuter tous les actes d’information nécessaires dans les conditions et sous les réserves prévues aux articles 151 et 152 du code de procédure pénale.

Les articles 100 à 100-7 du même code régissent les «

interceptions de correspondances émises par la voie des télécommunications

». La circulaire générale C. 100 du 26 septembre 1991 précise qu’entrent «

dans le champ d’application de [l’article 100], les interceptions de correspondances émises ou reçues sur des équipements terminaux tels que téléphone, télécopieur, minitel, récepteurs de services de radiomessagerie unilatérale, télex

».

Les articles 100 à 100-7 sont libellés comme il suit.

Article 100

:

«

En matière criminelle et en matière correctionnelle, si la peine encourue est égale ou supérieure à deux ans d’emprisonnement, le juge d’instruction peut, lorsque les nécessités de l’information l’exigent, prescrire l’interception, l’enregistrement et la transcription de correspondances émises par la voie des télécommunications. Ces opérations sont effectuées sous son autorité et son contrôle.

La décision d’interception est écrite. Elle n’a pas de caractère juridictionnel et n’est susceptible d’aucun recours

».

Article 100-1

:

«

La décision prise en application de l’article 100 doit comporter tous les éléments d’identification de la liaison à intercepter, l’infraction qui motive le recours à l’interception ainsi que la durée de celle-ci

».

Article 100-2

:

«

Cette décision est prise pour une durée maximum de quatre mois. Elle ne peut être renouvelée que dans les mêmes conditions de forme et de durée

».

Article 100-3

:

«

Le juge d’instruction ou l’officier de police judiciaire commis par lui peut requérir tout agent qualifié d’un service ou organisme placé sous l’autorité ou la tutelle du ministre chargé des télécommunications ou tout agent qualifié d’un exploitant de réseau ou fournisseur de services de télécommunications autorisé, en vue de procéder à l’installation d’un dispositif d’interception

».

Article 100-4

:

«

Le juge d’instruction ou l’officier de police judiciaire commis par lui dresse procès-verbal de chacune des opérations d’interception et d’enregistrement. Ce procès-verbal mentionne la date et l’heure auxquelles l’opération a commencé et celles auxquelles elle s’est terminée.

Les enregistrements sont placés sous scellés fermés

».

Article 100-5

:

«

Le juge d’instruction ou l’officier de police judiciaire commis par lui transcrit la correspondance utile à la manifestation de la vérité. Il en est dressé procès-verbal. Cette transcription est versée au dossier.

Les correspondances en langue étrangère sont transcrites en français avec l’assistance d’un interprète requis à cette fin

».

Article 100-6

:

«

Les enregistrements sont détruits, à la diligence du procureur de la République ou du procureur général, à l’expiration du délai de prescription de l’action publique.

Il est dressé procès-verbal de l’opération de destruction

».

Article 100-7

:

«

Aucune interception ne peut avoir lieu sur la ligne d’un député ou d’un sénateur sans que le président de l’assemblée à laquelle il appartient en soit informé par le juge d’instruction.

Aucune interception ne peut avoir lieu sur une ligne dépendant du cabinet d’un avocat ou de son domicile sans que le bâtonnier en soit informé par le juge d’instruction.

Les formalités prévues par le présent article sont prescrites à peine de nullité

».

Extrait de l’arrêt de la chambre criminelle de la Cour de Cassation du 16

décembre 1997 (pourvoi n

o

96-85589)

:

«

(...)

Attendu que l’enregistrement effectué de manière clandestine, par un policier agissant dans l’exercice de ses fonctions, des propos qui lui sont tenus, fût-ce spontanément, par une personne suspecte, élude les règles de procédure et compromet les droits de la défense ; que la validité d’un tel procédé ne peut être admise ;

Attendu que, pour écarter le moyen de nullité pris de ce que les enquêteurs avaient utilisé un stratagème déloyal en procédant, à son insu, à l’enregistrement des propos tenus par lui au gardien de la paix Y., la chambre d’accusation, qui relève, à bon droit, que le policier n’a fait que répondre à des sollicitations et qu’il n’a, en aucune manière, «

participé de manière active à une provocation

», énonce, par ailleurs, que l’enregistrement ne nécessitait pas l’autorisation du juge d’instruction dès lors que le procédé d’interception utilisé n’entrait pas dans les prévisions des articles 100 et suivants du Code de procédure pénale et que les policiers tenaient des articles 81 et 152 de ce Code le droit d’effectuer tous les actes utiles à la manifestation de la vérité ; qu’elle relève qu’en toute hypothèse, les policiers «

ont agi après avoir pris l’attache du magistrat instructeur

» ; qu’elle ajoute que les propos enregistrés entre les intéressés ne présentaient aucun caractère privé et qu’ils étaient «

étrangers à l’exercice des droits de la défense

» ;

Mais attendu qu’en prononçant ainsi, après avoir précédemment constaté que le policier agissait dans l’exercice de ses fonctions, et, alors que l’accord, au demeurant hypothétique, du magistrat instructeur n’était pas de nature à retirer au procédé son caractère illicite, la chambre d’accusation, qui aurait dû apprécier la validité de la transcription de l’enregistrement et des actes ou partie d’actes s’y référant au regard du principe ci-dessus énoncé, n’a pas justifié sa décision ;

D’où il suit que la cassation est encourue de ce chef ;

(...)

».

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du fait que les enquêteurs ont recueilli le témoignage d’une personne désirant garder l’anonymat, avec laquelle il ne put en conséquence être confronté. Il voit là une violation des droits de la défense et du droit à un procès équitable.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que, dans le cadre de l’information judiciaire qui a abouti à sa mise en examen pour homicide, les enquêteurs ont procédé à la sonorisation de l’appartement d’un tiers où il devait se rendre

et à l’enregistrement des propos qu’il y a tenus ; il dénonce l’illégalité de ce procédé, lequel n’entrerait dans les prévisions ni de l’article 81 ni des articles 100 et suivants du code de procédure pénale.

Invoquant les articles 8 et 6 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l’arrêt de la chambre criminelle de la Cour de cassation du 15

février

2000 rejette son moyen fondé sur l’article 8 de la Convention pour «

défaut de qualité à agir

». Il se réfère en particulier à l’arrêt

Lambert c. France

, du 24 août 1998 (

Recueil des arrêts et décisions

1998-V).

Invoquant l’article 6 de la Convention et se référant à l’arrêt

Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France

du 31 mars 1998 (

Recueil

1998-II), le requérant se plaint de ce que, devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, dans le cadre de son pourvoi contre l’arrêt de la chambre d’accusation de la cour d’appel de Montpellier du 7 octobre 1999, il ne put obtenir communication du rapport du conseiller rapporteur et des conclusions de l’avocat général.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint du fait que les enquêteurs ont recueilli le témoignage d’une personne désirant garder l’anonymat, avec laquelle il ne put en conséquence être confronté. Dénonçant une méconnaissance des droits de la défense et de son droit à un procès équitable, il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, lequel

est ainsi libellé :

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle

».

La Cour rappelle que l’équité d’une procédure s’apprécie au regard de la globalité de celle-ci (voir, par exemple,

Beljanski c. France

(déc.), n

o

44070/00, 2 mars 2000). Elle constate ensuite que le requérant s’est désisté de son appel contre l’arrêt de la cour d’assises de l’Hérault du 2

février 2002 statuant sur l’

«

accusation

» portée contre lui. Il ne saurait donc se plaindre de l’équité d’une procédure qui s’est achevée par une décision de première instance, faute pour lui d’avoir exercé les recours que lui offrait le droit interne. En décider autrement reviendrait à préjuger l’issue qu’auraient eu de tels recours.

Il s’ensuit que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35

§§ 1 et 4 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint de ce que, dans le cadre de l’information judiciaire qui a abouti à sa mise en examen pour homicide, les enquêteurs ont procédé à la sonorisation de l’appartement d’un tiers où il devait se rendre,

et à l’enregistrement des propos qu’il y a tenus. Il dénonce l’illégalité de ce procédé, lequel n’entrerait dans les prévisions ni de l’article 81 ni des articles 100 et suivants du code de procédure pénale, et une violation de son droit au respect de sa vie privée, garanti part l’article 8 de la Convention

en ces termes:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur pour observations, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

3.

Le requérant se plaint de ce que l’arrêt de la chambre criminelle de la Cour de cassation du 15 février 2000 rejette son moyen fondé sur l’article 8 de la Convention pour «

défaut de qualité à agir

». Il se réfère en particulier à l’arrêt

Lambert c. France

du 24 août 1998 (

Recueil

1998-V) et dénonce une violation des articles 8 et 6 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur pour observations, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

4.

Le requérant se plaint de ce que, dans le cadre de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation ayant abouti à l’arrêt du 15

février 2000, il ne put obtenir communication du rapport du conseiller rapporteur et des conclusions de l’avocat général. Il se réfère à l’arrêt

Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France

du 31 mars 1998 (

Recueil

1998-II) et dénonce une violation de l’article 6 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur pour observations, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant, tiré de l’article 8 de la Convention et relatif à une méconnaissance de son doit au respect de sa vie privée résultant de la sonorisation par les enquêteurs, dans le cadre de l’information judiciaire qui a abouti à sa mise en examen pour homicide, de l’appartement d’un tiers où il devait se rendre,

et à l’enregistrement des propos qu’il y a tenus

;

Ajourne

l’examen du grief du requérant, tiré des articles 6 et 8 de la Convention et relatif au rejet, par la chambre criminelle de la Cour de cassation (arrêt du 15 février 2000), de son moyen fondé sur l’article 8 de la Convention, pour «

défaut de qualité à agir

»

;

Ajourne

l’examen du grief du requérant, relatif à une violation de l’article 6 de la Convention dans le cadre de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation ayant abouti à l’arrêt du 15 février 2000, résultant de ce qu’il ne put obtenir communication du rapport du conseiller rapporteur et des conclusions de l’avocat général

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président